Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (9)

Dublu orb (9)

26/01/2010

A doua oară l-am văzut pledând, la bară. Eram martor la un proces de divorţ şi aşteptam, în bancă, să-mi vină rândul. A trebuit să-mi dea un ghiont prietena cu care eram şi să-mi spună despre cine era vorba, ca să-l recunosc pe „marele avocat Panduru”. Nu semăna deloc cu bărbatul aghesmuit pe care îl văzusem la petrecerea aceea. Era îmbrăcat cu un sacou kaki, o cămaşă vernil şi o cravată neagră care îi puneau în evidenţă seninul ochilor. Slăbise mult de când nu-l mai văzusem, şi pantalonii îi făceau cute largi şi nefireşti. Poate că asta m-a înduioşat şi m-a atras la el. Asta, şi prestanţa lui. Era ceremonios cu completul de judecată, dar nu servil. Se comporta de parcă simpla prezenţă a lui pe post de apărător al amărâtului din boxă era o garanţie a faptului că acesta era nevinovat. Prestaţia lui transmitea următorul mesaj: „Sunt cel mai bun din domeniul meu; voi la fel, în al vostru, aşa că faceţi-vă datoria şi achitaţi-l pe nenorocitul acesta ghinionist!” Aşa s-a şi întâmplat: omul a fost găsit nevinovat. (Era acuzat de crimă, după cum am aflat mai târziu, când l-am chestionat.) Atunci a fost momentul în care am realizat că pe omul acesta vreau să-l cunosc mai îndeaproape. Era doar un gând cu puţine şanse de reuşită. Nu vedeam cum l-aş pune în practică atâta timp cât universurile noastre păreau paralele pentru totdeauna.
Se pare că mă înşelam, pentru că am început să-i remarc, din ce în ce mai des, prezenţa, la diverse evenimente mondene. De fapt, eu publicasem două cărţi iar Paty prospera în afaceri, aşa că am început să fim invitaţi la tot felul de sindrofii de către mai-marii politici ai zilei şi de către oameni care îşi aminteau ca prin minune că într-un moment sau altul li se intersectaseră drumurile cu ale noastre. Nu mă dădeam în vânt nici după unii, nici după alţii, intuind cât de efemeră şi interesată era brusca atenţie care ni se acorda.

I-am fost prezentată tocmai de cine n-ar fi trebuit, adică de soţul meu. Am fost surprinsă să aflu atunci că jucaseră baschet în aceeaşi echipă, când erau elevi de liceu. La petrecerea la care îl văzusem dându-se în stambă, deşi stătusem la mese alăturate, nu reamarcasem niciun schimb de saluturi între ei. Probabil că nu eram suficient de vizibili pe atunci, eu scriind cel mult liste de cumpărături, iar Paty luptându-se, din greu, să-şi pună pe picioare afacerile. Probabil că sunt răutăcioasă, dar nu mă pot împiedica să-l bănuiesc că ne-a remarcat existenţa abia când am prosperat. Oricum ar fi, îmi amintesc că m-a tulburat felul în care mi-a sărutat mâna, frisonul care m-a traversat când i-am simţit buzele moi, fierbinţi şi uşor umezite pe pielea mea veşnic uscată. A fost o adevărată uşurare când Theo m-a luat sub aripa lui protectoare şi m-a dus într-un colţ al sălii, unde mi-a împuiat capul cu intenţia lui de a face un scenariu din recenta mea carte. Cu stilul lui împrăştiat de a trăi, bineînţeles că s-a ales praful de planul lui, ca şi de altele pe care le-am făcut împreună; singura modalitate de a-l pune la treabă ar fi aceea de a-l izola într-o cameră goală, de a-i pune la dispoziţie mâncare, ţigări şi băutură (sau invers: „pileală, tutun şi potol”, cum obişnuieşte să se exprime) şi de a-i confisca telefonul care ţârâie cât e ziulica de lungă; nici măcar orgoliul de a şti că romanul tău ar putea fi ecranizat nu justifică chinul de a-i suporta prezenţa în asemenea condiţii, aşa că am lăsat-o baltă. Theo este genul de om care te farmecă, dar numai când îl „serveşti” în doze mici; când ai ghinionul să-l ai oaspete, uită să mai plece; dacă te întâlneşti cu el prin oraş, te ţine în ploaie sau cu soarele dogorindu-ţi în cap ore în şir, doar ca să-ţi povestească despre proiectele lui grandioase, dar, din păcate, nerealizabile „din cauza imbecilităţii ălora de la Cultură”; dacă te invită la masă, în oraş, când vine momentul achitării notei, constată, cu stupoare, că şi-a uitat portmoneul acasă ş.a.m.d. Probabil că orice om are un asemenea prieten…
Cred că amintirea lui Igor îmi stăruia în straturile profunde ale memoriei, pentru că, atunci când Daniela a rămas fără avocat –bietul de el se dusese pe copcă pe neaştepate- i l-am recomandat pe Panduru. Mai mult decât atât, chiar l-am sunat, în prezenţa ei, şi i-am pus în legătură. A făcut treabă bună, ca de obicei, apoi a ieşit din nou din gândurile mele, ca o cauză pierdută, ca să mă exprim în termeni specifici profesiei lui.
El îşi aminteşte că, la balul nu ştiu cărui partid politic, am stat de vorbă despre cartea pe care abia o publicasem, dar trebuie să recunosc că nu-mi aduc aminte nimic de acest fel. În acea perioadă mă abordau tot felul de oameni care încercau să mă măgulească vorbindu-mi despre isprava mea literară, mai mult ca să-i atragă atenţia şi simpatia lui Paty decât din consideraţie faţă de mine. De altfel, ştiam cât valorează romanul meu de debut, cunoşteam cifra vânzărilor şi ştiam că numărul celor care îmi vorbeau despre ea era cu mult mai mare decât al celor care o cumpăraseră; nu-mi imaginam că aceasta trecuse din mână în mână, ca, de exemplu, pe timpuri, destăinuirile unui spion celebru fugit peste hotare care prezenta într-o lumină nouă, acuzatoare şi demitizantă viaţa cuplului care ne conducea pe atunci. Consideram scrisul ca pe un hobby pe care preferam să-l ţin secret, spre deosebire de soţul meu, care mă prezenta, de câte ori avea ocazia, ca pe scriitoarea care nu mă simţeam a fi. Tocmai el, care nu a avut răbdarea să citească niciuna dintre cărţile mele! Dacă Igor spune că a vorbit cu mine despre Vacarm şi furie, probabil că aşa a fost, deşi, dat fiind interesul pe care mi-l deşteptase deja persoana lui, o conversaţie cu el pe orice temă mi-ar fi rămas în memorie.
„Încurcătura” noastră a început acum doi ani, în toiul verii, la ziua de naştere a unei prietene comune. Când am sosit acolo, petrecerea era în toi. Oamenii se grupaseră deja în funcţie de afinităţi sau interese, aşa că stăteam stingheri şi încercam să ne acordăm la veselia generală, dar nu prea reuşeam, în parte şi pentru că ne certaserăm înainte de a merge acolo. Motivul – mereu acelaşi: felul meu „neadecvat” de a mă îmbrăca. Paty îmi cumpărase, de la Berlin, o rochie argintie, şi insista să mi-o pun, în ciuda faptului că era abia miezul zilei. Eu refuzam, explicându-i că nu este o ţinută potrivită; el se enervase, trântise uşa şi-mi strigase iritat:
-Treaba ta. Îmbracă-te în pijama, dacă crezi că asta te face să pari interesantă!
De un timp, îl simţeam nervos şi preocupat de ceva, dar refuzam să-mi imaginez că este vorba de altă femeie, deşi putea fi şi asta. Începuseră să-mi fie indiferente presupusele lui aventuri, preocupată acum de alte lucruri; sau, poate, doar mă maturizam; ştiam cât de mult se zbate ca să se menţină în topul oamenilor de afaceri şi începeam să mă tem că i se va întâmpla ceva rău, cu sănătatea; muncea prea mult, după părerea mea, şi uita –sau nu avea timp- să se bucure de roadele efortului său; îmi spuneam –poate din egoism- că nu mi-aş ierta să ştiu că, din cauza mea, nu şi-a putut oferi bucuriile meritate după atâta zbatere; dacă în această categorie intra o relaţie cu altă femeie, asta este!

Băuturile erau cu auto-servire, aşa că Paty s-a ridicat şi s-a îndreptat spre bar. În stânga mea se afla un neamţ, iar locurile din faţa noastră erau goale, aşa că orice „socializare” era, pe moment, imposibilă. Într-un fel, îmi convenea situaţia aceasta. Eram obosită şi toropită de căldură, îmi făcea bine să-mi plimb privirea prin sală şi să-mi las mintea să fantazeze. De altfel, nu vedeam prea multe feţe cunoscute în jur, aşa că puteam să stau liniştită, să-mi trag sufletul. Paty se angajase într-o discuţie cu o femeie plinuţă, îmbrăcată vaporos şi cu părul strâns în două codiţe ca de şoricel. Mă resemnasem cu gândul că voi avea de aşteptat până când va binevoi să-şi amintească de mine; tocmai întindeam mâna spre sticla cu apă minerală, când am auzit o voce plăcută în apropierea mea:

-De ce staţi atât de retrasă? Vă pot ajuta cu ceva?

Am întors capul, nedumerită. În faţa mea stătea Panduru, cu două pahare de bere în mână.


Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Laura
    26/01/2010 la 21:47

    Adeca cum sefa, cu neamtu’ nu se poate socializa Simona? Da’ ce are cu ei 😀 ?
    Ah, intrebarile iar lipsesc ntz ntz ntz…

  2. melami
    26/01/2010 la 21:51

    Întrebările cad în sarcina ta de ieri! Că tare bine te mai pricepi!
    Păi, poate nu ştia nemţeşte, zic io! 🙂

  3. Florian
    26/01/2010 la 21:58

    Chiar, de unde ştia Simona că tipul e neamţ? Se îmbătase şi cânta de unul singur?

  4. melami
    26/01/2010 la 22:02

    L-o fi auzit vorbind cu gazda?! I-o fi fost prezentat? Când povesteşti ceva, nu dai chiar toate amănuntele; unele se subînţeleg, cred. 🙂

  5. Blanche Neige
    26/01/2010 la 22:06

    Apoi, scuze, dar nici Simona asta nu e chiar sufletul petrecerii :-))

  6. melami
    26/01/2010 la 22:08

    Da, spre deosebire de altele. =))
    Ce-ai, soro, cu femeia! Nu văzuşi că era proaspăt încăierată cu bărba-su?!

  7. Blanche Neige
    26/01/2010 la 22:10

    Pai tocmai de aia, trebuia sa ii faca in ciuda acolo la petrecere, sa fie peste tot! Mda, vorbesc eu care la petreceri prefer sa ma ascund intr-un colt intunecat si sa astept sa se termine cat mai repede 😛

  8. melami
    26/01/2010 la 22:13

    Parcă zicea că nu prea îi cunoştea pe cei din jur…

  9. Florian
    26/01/2010 la 22:13

    @Blanche Neige
    Las’ că i-a făcut în ciudă după aia, cu nenea avocatu’.

  10. melami
    26/01/2010 la 22:15

    @Alba
    Vezi cine le ştie?! 😉
    @Flo
    Apropos, tu de unde ştii?
    Ah, ai citit versiunea lui Igor… Şi dacă ăla minte? 😉

  11. Florian
    26/01/2010 la 22:26

    @Mel
    Fată, tu vrei să ne zăpăceşti de cap? Cum să mintă, că avocaţii nu mint niciodată 😀

  12. melami
    26/01/2010 la 22:29

    😀 😀 😀
    Ai dreptate! Nici când se laudă, la o bere, amicilor! 🙂

  13. Laura
    26/01/2010 la 22:29

    Sefa, ui intreabarile (maine le pune magarusul)

    1. Bere? Pentru o madam ca mine? ii zice ea lui Igor. Sau
    2. O inceput sa-i tremure picioarele de emotie si sa se inece. Sau
    3. Ui si la blegu’ asta, doar acum se indreapta in sfarsit spre mine, ca io l-am ochit de cand am venit.

  14. melami
    26/01/2010 la 22:31

    Mai bune ca atât nici io nu reuşeam! =))
    Mai ales punctul 3!

  15. Florian
    26/01/2010 la 22:44

    Si eu m-am gândit că berea e cam nepotrivită la sindrofii d’astea, dar nu trebuie să uităm că era vară (tipa tocmai zicea că e toropită de căldură). Dacă’s nişte beri d’alea de fiţe, cred că nu strică blazonu’ şi fasonu’.

  16. melami
    26/01/2010 la 22:47

    Măgă, vezi că transferă strigoiţa măgăreaţa pe tine pentru mâine cu întrebările. Să te vedem! 🙂

  17. Laura
    26/01/2010 la 23:11

    Sefa, mai bagi o parte? Hai, te rog frumos-frumos 🙂

  18. melami
    26/01/2010 la 23:13

    Să bag? Să nu bag? Să bag?…
    Hai, măi, că bag. Un cititor dacă am, îi dau tot onorul! Deci: da. 🙂

  19. Florian
    26/01/2010 la 23:19

    Aoleu, dar dacă mai bagi o parte să nu-mi ceri întrebările în seara asta, iguano. Pentru mine s-a cam făcut ora de băgat în culcuş, iar întrebările trebuie pritocite. Mâine dimineaţă mă înham şi să vedem ce-o ieşi.
    Acum vă cam zic noapte bună şi vă las cu bine, să sporovăiţi în continuare.

  20. melami
    26/01/2010 la 23:22

    Noapte bună, Rigă! 🙂

  21. Laura
    26/01/2010 la 23:43

    Sefa, io nu stiu, da’ te tii de mine ca scaiul de blana: de nu intru seara pe la tine, parca nu ma simt bine ntz ntz ntz 🙂

    Noapte buna, magarusule!

  22. 27/01/2010 la 01:10

    costum kaki, cămaşă vernil , E PĂDURAR ?
    2 pahare de bere ? uitase punga cu seminţe !

  23. 27/01/2010 la 01:11

    Panduru Igor -e cumva cioban ?

  24. melami
    27/01/2010 la 01:13

    Răule! E asortat! Îi plac culorile telurice! Măi! 😦

  25. 27/01/2010 la 01:36

    mai nou teluric e sinonim cu căcăcios ? 🙂

  26. melami
    27/01/2010 la 09:06

    Măi! 😦
    Eşti pe-aproape. Vernil, ocru, bej, maro deschis etc.

  1. 27/01/2010 la 20:37
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: