Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (6)

Dublu orb (6)

24/01/2010

<<„Timpul nebuniei a fost când noi doi trebuia să ne întâlnim”, aşa gândeşti…
Poate că ai dreptate. Acum eşti mai raţional şi mai detaşat decât mine. E bine că măcar unul dintre noi este aşa. Oricum, mi s-a mai reproşat că gândesc prea mult, aşa că acum mă limitez la a simţi şi acţiona sub impulsul momentului. Asta sunt, şi mi-a luat mult timp să mă accept cu toate defectele mele. Sunt într-un echilibru precar, dobândit cu greu: cel al acrobatului care merge pe frânghie; mă încurajează doar gândul că există artişti de genul acesta care nu şi-au rupt gâtul în arenă, ci şi-au mâncat liniştiţi pensia ani îndelungaţi…


Îmi este încă foarte greu. Mi-am interzis să mi te imaginez trăind departe de mine, printre prieteni şi rude, râzând, glumind, ţinându-le mici lecţii de istorie şi mitologie, recitându-le poezii de care mulţi nu au auzit, îngânând câte o romanţă sau un cântec vechi, bând cu ei un pahar de vin sau de bere, bucurându-te de soarele altor pământuri, schiind, privind –apatic- la televizor, frunzărind câte o carte, adică făcând lucruri pe care aş fi dorit să le împărtăşeşti (şi) cu mine. Aşa este firesc; eşti un familist, chiar dacă puţin… curvar (te-am citat; eu nu te consider aşa); un Ulise rătăcitor care se întoarce în cele din urmă la Penelopa lui.

Eu ? Eu ce sunt ?

Uneori mă simt ca un mic animal de experienţă, un şoarece care goneşte întruna pe rotiţa lui, acceptând cu bucurie, din când în când, o bucăţică de caşcaval drept recompensă că experienţa a avut rezultatele scontate. Ce poţi aştepta, la urma urmei de la un şoricel?! Cel mult, să nu dea dovadă de laşitate. Avea Agatha Christie, în autobiografia ei, o povestioară care m-a făcut să lăcrimez de duioşie când am citit-o. Doi şoareci cad într-un vas cu smântână. Unul dintre ei intră în panică şi strigă disperat după ajutor, agitându-şi haotic lăbuţele şi sfârşind prin a se îneca în lichidul vâscos. Celălalt a început să dea ture după ture, spunându-şi, cu încăpăţânare că, atâta timp cât mai are putere, va reuşi să rămână în viaţă. Dimineaţa, în castronul respectiv erau un şoricel mort şi unul viu care zăcea, aproape epuizat, pe o bucată mare de unt. Întotdeauna m-am asemănat în mintea mea cu şoricelul curajos şi puţin nebun. Poate că de aceea şi provoc soarta uneori…

Încerc să fac ceva cu durerea asta, dar nu reuşesc deocamdată decât să mă învârtesc în cerc. Întorc situaţia pe toate părţile, căutând să-i găsesc rezolvarea, dar soluţia (în caz că există vreuna) se lasă aşteptată prea mult, şi încep să obosesc. Poate că şi pentru mine începe să treacă timpul nebuniei, deşi, atunci când se va întâmpla asta, voi înceta să exist sufleteşte, aşa că încerc să amân acest moment cât îmi stă în putinţă. Dacă cu mine pot lupta (şi învinge în cele mai multe cazuri), cu tine nu. Te privesc neputincioasă cum te îndepărtezi, chiar dacă aparent eu te împing de la spate să o faci. Mă doare să te văd destrămându-mi-te în suflet şi reconstituindu-te deja în amintiri, dar altă soluţie nu văd, pentru că dacă mi-e comportamentul de şoricel curajos, sentimentele îmi sunt prea intense ca să pot trăi cu jumătăţi de măsură, chiar dacă măsura mea este mică.

Mă gândesc de multe ori din ce s-a iscat furtuna aceasta într-un pahar de apă. Singura explicaţie este că te-am simţit ca paralizat în prezenţa V.-nei. Cât timp eşti departe de ea, eşti expansiv, mă suni la ore când ştii că nu-ţi pot răspunde, şi totuşi eu mă dau peste cap şi o fac. Când eşti lângă ea, nu exist decât poate ca un gând vag şi poate puţin pervers. Nici prin minte nu-ţi trece să-i spui: „Mă duc afară, să iau o gură de aer”, ca apoi să-mi trimiţi un mesaj sau să încerci să mă suni. Cer atât de puţin, şi obţin… nimic. Îmi povesteai de unii colegi de-ai tăi care sunt controlaţi strict de neveste ca să nu calce alături cu drumul, dar care, când prind prilejul, o fac lată. Comportament de copil care se strâmbă şi face pozne doar când mămica este întoarsă cu spatele… Poate că şi pentru ei a trecut vremea nebuniei… Voi, avocaţii, sunteţi o specie ciudată, pe care refuz s-o înţeleg.

Mă simt singură în toată harababura din jurul meu. Nu reuşesc să mă adun şi să-mi pun ordine în viaţă, dar ştiu că va veni şi momentul acela, dacă voi avea suficientă răbdare. Voi avea, pentru că nu am altă cale. Viaţa mea nu este frumoasă acum, dar este mai liniştită. Diger cu greu ce mi s-a întâmplat, aşa că fac economie la mâncare; familia ar trebui să-mi fie recunoscătoare. Şi totuşi nu este. El mă priveşte lung şi se preface că mă crede când îi spun că am ochii înroşiţi de prea mult scris la computer şi că nu am poftă pentru că mi-e greaţă de la bucatele grele pe care le-am îngurgitat de sărbători. Ştie că mi se întâmplă ceva şi încearcă să mă ajute în felul lui. Stă mai mult pe acasă, se ocupă de gospodărie aproape la fel de bine cum o fac eu, lăsându-mă în pace să scriu. Nu scriu nimic, decât aceste rânduri. Când îl aud apropiindu-se, schimb repede fişierul, aşa încât să creadă că lucrez la noul roman. Aş putea să nu fac lucrul acesta, pentru că nu verifică niciodată. Ştie că dacă mă lasă în pace, după un timp redevin cea cu care s-a obişnuit. Nu cred că are nevoie de mai mult de atât. P. al meu şi V. a ta ar face o pereche formidabilă de luptători răbdători şi tăcuţi, care îşi apără posesiunile. Singura diferenţă dintre ei este dimensiunea lanţului cu care ne ţin lângă ei; al lui este mai lung şi mai flexibil, pentru că şi eu sunt mai dificil de controlat… Băiat deştept!

Ştiu că nu mă vei suna de peste mări. N-ai făcut-o nici când te mai aflai în ţară, deşi am aşteptat să se întâmple minunea asta care ne-ar fi putut salva… Te înţeleg: erai, şi eşti, într-o lume în care eu nu-mi am locul. Ceea ce este mai rău este faptul că nici într-a mea nu mi-l prea găsesc. Undeva m-am pierdut, pe drumul meu sinuos. Lacrimile vechi s-au uscat, aşa că-mi va fi greu să îl refac în sens invers, luându-mă după urma lor în ţărână. Stau într-un hăţiş de cactuşi şi nu îndrăznesc să mă mişc prea mult, pentru că am deja pielea rănită de spinii lor… Aceasta este liniştea din viaţa mea despre care am scris mai sus. E noapte, şi în deşert se lasă frigul. Îmi simt pleoapele pe cale să îngheţe şi nu reuşesc să le dezgheţ decât plângând, aşa cum am păţit într-o iarnă, în nord, când traversam un câmp ars de ger împreună cu un bărbat ciung, pe o cărare pe lângă care se zăreau urme proaspete de lupi.

Probabil că nu mă vei suna nici când te vei întoarce acasă. Dacă o vei face totuşi, va fi doar din curiozitate sau de plictiseală. Aşa cum mă simt acum, nu aş fi un remediu bun pentru aşa ceva, deci nu cred că-ţi voi răspunde. Eu nu te voi suna pentru că te-am şters din agenda telefonică (şi nu am memoria ta fantastică a numerelor), pentru a rezistat tentaţiei s-o fac. E un ritual cu care încerc să-mi exorcizez demonii. Ai dreptate când spuneai că o dragoste nu moare atât de uşor, dar poate fi dusă cu zăhărelul până uită de ea însăşi. Te-ai insinuat în celulele mele, dar se ştie că în şapte ani se produce o schimbare în întregime a lor, aşa că nu mai am mult de aşteptat…

Ţi-am spus că te iubesc aşa cum eşti, cu calităţi şi defecte. Îmi pare rău că m-am lăsat dusă de val şi am rostit atât de uşor acest cuvânt sacru: Iubire. Cuvântul are puterea de a se materializa în realitate. Poate că dacă nu-l spuneam, acum aş fi fost doar uşor indispusă, nu rănită şi neîmplinită. Nu-mi plâng de milă. Merit toată această suferinţă. Este preţul corect, cum se spune. Fără a fi masochistă, ştiu că suferinţa este bună. „Ceea ce nu te omoară, te întăreşte”, au o vorbă americanii. Sper să ies mai puternică din încercarea aceasta. Şi mai înţeleaptă, să ajung şi eu la concluzia ta: „Timpul nebuniei a trecut”. Ar cam fi cazul să mă maturizez şi eu, nu crezi ? Şi ce dacă n-aş mai avea niciun farmec atunci? La ce mi-a folosit până acum?!

Mă pregătesc fără bucurie pentru un Revelion cenuşiu; mă voi strădui doar atât cât să nu-l stric şi pe al altora. Ei n-au nicio vină că sufletul mi-e vraişte. Îmi voi lăsa telefonul acasă, pentru a nu fi tentată să verific, de o mie de ori, dacă nu mă suni sau nu-mi trimiţi vreun mesaj de iubire. Ştiu că acest lucru nu se va întâmpla, aşa că încerc să-mi cruţ nervii „uitând” acasă aparatul odios şi nefolositor.


Încerc de o oră să dau viaţă ochilor opaci iar machiajul nu reuşeşte decât să-i facă să semene cu cei ai unei păpuşi de porţelan. Nu-ţi face griji că s-ar putea îndrăgosti cineva acum de mine; ar trebui să aibă tendinţe necrofile ca s-o facă. N-am niciun chef, dar voi ieşi în oraş, să mă plimb pe străzile aglomerate, să mă încarc de energia sărbătorească din jur.

Cred că rândurile acestea sunt ultimul lucru de care mai aveai nevoie acum, când încerci să te readaptezi la viaţa din „ţărişoara noastră dragă”. Ai petrecut, probabil, câteva zile în care ai reuşit să te desprinzi de mizeria de aici şi de durerea care te-a luat pe nepregătite acum ceva timp. Şi vin eu ca o nemernică să-ţi îngreunez şi mai mult viaţa. Iartă-mă! Am încercat să lămuresc unele lucruri, dar varză cum sunt, probabil că n-am reuşit decât să te derutez şi pe tine. Din nou, scuze! În tot răul e şi-un bine. Trebuia cumva să aibă cineva curajul să ia taurul de coarne. Întotdeauna am crezut că femeile sunt sexul puternic, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am făcut-o.

Am căutat o persoană deosebită, care să-mi fie prieten şi iubit în acelaşi timp, cu care să pot comunica cu adevărat. M-am bucurat să te descopăr treptat, dar la un moment dat a apărut în faţa mea un zid. N-am avut niciun moment tentaţia de a dărâma zidul acesta metaforic, ci de a-l împinge puţin mai încolo, ca să lărgesc spaţiul pentru iubirea noastră. Dar „Aiasta nu se poate, doamnă!” vorba cronicarului. Nu se poate nu pentru că în spatele lui stă V., care îl consolidează cu forţa ei, ci pentru că te furişezi şi tu, din când în când, de cealaltă parte, şi pui umărul alături de ea. Probabil că aşa este corect, dar atitudinea ta mă lasă descumpănită, cu întrebări obsesive vâjâind prin mintea mea puţină: „Pentru ce faci toate aceste eforturi? Nu vezi că nu eşti decât un substitut?” Un substitut… Este singurul lucru din lume în care nu vreau să mă transform. Mai bine să mă urăşti sau să-ţi fiu indiferentă decât aşa ceva. Sunt mai mult, şi mai puţin, în acelaşi timp, dar nu aşa ceva. Lui P. îi sunt nevastă. Ţie ar fi trebuit (în închipuirea mea) să-ţi fiu iubită. Pentru o iubită faci nebunii. Tu, doar şotii, când V. este întoarsă cu spatele. Eu nu pot iubi îngrădită atât de strâns de controlul unei neveste geloase; nu mă pot dărui conform unui orar, doar în unele zile, în anumite intervale… Mai bine îmi trăiesc dragostea în absenţa iubitului, în imaginaţia mea decât sub control poliţienesc… În destăinuirile noastre de început, m-ai lăsat să cred că ea este mai înţeleaptă decât se dovedeşte a fi urmărindu-te cu cerbicie, că a ştiut de multe dintre aventurile tale şi nu a acţionat pe faţă, aşteptând să-ţi treacă şi să te întorci la ea. Abia când am realizat că sentimentele mele pentru tine devin mai profunde, ai început să descrii o altă V.: posesivă şi oarecum disperată că te pierde. Îmi pare rău că n-ai făcut-o de la început. Ne-am fi scutit, şi am fi scutit-o şi pe ea de o suferinţă inutilă. Ţi-am spus că nu suport şefii, nici în profesie, nici în viaţa personală, de aceea am făcut alegerile pe care le-am făcut, iar consecinţele le-am suportat ca pe ceva firesc.

Îmi pare rău dacă te-am rănit, deşi nu cred că am reuşit performanţa aceasta. Nu sunt destul de importantă ca s-o pot face. Te-am înnebunit cu metaforele şi prostioarele adiacente prin care am încercat să-ţi spun, icnit, ceea ce simt. Eşti un om deosebit şi probabil că meriţi ceva mai bun decât ţi-am oferit eu. Oricum, îţi mulţumesc pentru ce ai împărtăşit cu mine până acum, chiar şi aşa, sub spectrul groazei că vom fi descoperiţi. Ce păcat că am revelaţii atât de defazate! Ar fi trebuit să-mi dau seama, de la început că, atunci când mi-ai spus că este bine să fim mai precauţi, de fapt, tu te gândeai cât de greu ţi-ar fi fără V., nu fără mine. Cele două săptămâni de Absenţă a ta din viaţa mea mi-au demonstrat aceasta. No phone calls, no messages! Câteodată îmi spun, în glumă, că ar fi trebuit să-ţi dau 5 dolari ca să-ţi cumperi o cartelă telefonică să mă poţi suna…

Scoate, te rog, toată amărăciunea din scrisoarea aceasta şi ia numai ce este frumos în ea, adică povestea începutului a ceea ce ar fi putut fi o mare ultimă iubire pentru amândoi…

Îţi doresc un an nou fericit alături de familia ta! Sper ca V. să te merite. Îmi cer scuze că am făcut referiri atât de frecvente la ea; în fond, eu sunt personajul negativ în povestea aceasta, în timp ce ea se comportă doar ca o nevastă normală. Nu am resentimente în legătură cu ea. Ţi-am mai spus: nu-mi este nici simpatică, nici antipatică; pur şi simplu, nu simt nimic gândindu-mă la ea. Am făcut referiri la persoana ei doar în măsura în care reacţiile ei ne-au afectat oarecum legătura. Sunt convinsă că este o femeie cu multe calităţi, pentru că altfel nu ar conta atât de mult în viaţa ta. Vă doresc amândurora fericire.

P.S. În mare, am scris acestea în ultima zi a anului trecut, ca să pot păşi în cel nou mai liniştită, dacă nu mai fericită. Am ţinut scrisoarea într-o carte, gândindu-mă dacă să ţi-o trimit sau nu. În cele din urmă, am decis că da, având în vedere cât de încleiată îmi este limba când este vorba să comunic ceea ce simt. Faci ce vrei cu ea. O poţi adăuga colecţiei tale de scrisori de dragoste pe care să le citeşti iubitelor următoare sau să le reciteşti la anii senectuţii, în timp ce-ţi rememorezi viaţa. Te va ajuta să nu păţeşti ca Marlon Brando când şi-a scris memoriile. Se spune că, pe la mijlocul lor, a sunat-o pe Ursula Andress şi a întrebat-o dacă ei au făcut dragoste vreodată, şi dacă da, i-ar permite să scrie despre aceasta? Frumoasa franţuzoaică –ajunsă, între timp, destul de ofilită şi nu prea bogată- i-a răspuns cam aşa: „Dacă îmi dai 20 000 de dolari, poţi să scrii ce vrei despre noi”… Eu nu-ţi cer atât de mult; doar un cent pentru fiecare gând legat de mine. Teamă mi-e că-mi va rămâne puşculiţa goală…
Şoricelul curajos>>

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Laura
    24/01/2010 la 22:31

    Adica, ea indirect ii cere sa divorteze! Si nu i-o zice direct, ci maram ca il paraseste, ca sa pastreze amintirea iubirii 😀

    Deci, ea il iubeste. Ar fi in stare sa-si paraseasca sotul doar ca-l iubeste pe Igor? Chiar daca nu va fi cu el? Ar fi corect, dupa parerea mea.

  2. Laura
    24/01/2010 la 22:32

    Vreau sa zic, ca mie nu mi-ar place sa fiu casatorita cu cineva care iubeste pe altcineva. Si cred ca nimanui.

  3. melami
    24/01/2010 la 22:34

    No, vezi? Dacă tu ai înţeles asta, oare Igor ce-o fi priceput?! Că el nu judeca la rece, ca tine.

  4. Laura
    24/01/2010 la 22:41

    Urangutanu’ ? =)) =))
    Si mai ales ca are si altceva in pantaloni decat mine (nu, nu ma refer la portofel) 😀

    Sefa, HABAR N-AM!

  5. melami
    24/01/2010 la 22:46

    😀 😀 😀
    Hai că mâine afli!

  6. Laura
    24/01/2010 la 22:56

    Fauna barbateasca ar putea sa-si dea cu parerea, sa videm si noi ce le mai trece prin bibilica. Poate mai invat si io ceva 😀

  7. melami
    24/01/2010 la 22:57

    Fauna bărbătească cred că a găsit ceva mai interesant de făcut la ora asta: vreun meci sau, pur şi simplu, nani! 😉

  8. Laura
    24/01/2010 la 23:00

    Sau citesc mai incet si cugeta. Sa speram ca nu i-o dat gata scrisorica 😀

  9. melami
    24/01/2010 la 23:02

    😀 😀 😀
    Să sperăm! Că-s cam slabi de „înjer”! 😉

  10. 24/01/2010 la 23:04

    @ melami
    un film , fotbalul nu-mi place.

    observ că suflarea feminină condamnă vehement practicile personajului matale năşico.

    Dar uită că TOT CU FEMEI ÎŢI ÎNŞELI NEVASTA ( în cazul în care pe nevastă nu o cheamă Ion ).
    Deci DA BĂRBAŢII-S NIŞTE PORCI !
    Care îşi înşeală nevestele cu nişte scroafe.

  11. 24/01/2010 la 23:05

    @ laura
    ai dreptate ! de fapt bărbaţii nu ştiu citi.

  12. melami
    24/01/2010 la 23:06

    Ioi, finule! Scăpaşi porcii-n păpuriş! =))

  13. Laura
    24/01/2010 la 23:07

    Sefa, daca stau si ma gandesc mai bine, cre’ ca si Igor o fi amutit 😀
    Ce era el tare si mare pana amu, da’ Simona i-o luat graiul (apropos numele Simona, nu prea pot sa-l suport, ca am cunoscut una cu numele asta si era asa de proasta…)

  14. melami
    24/01/2010 la 23:08

    Dar „Simina” ţi-a plăcut? 😉

  15. Laura
    24/01/2010 la 23:13

    Kekee, mie nu mi se pare coresc ca Igor o inseala pe nevasta-sa consecvent. Io l-as intelege daca Simona ar fi doar un caz, no, s-o indragostit omu’. Nu te poti pune cu iubirea. Dar asa sistematic, nu mi se pare corect.

  16. Laura
    24/01/2010 la 23:14

    Da, numele asta mai merge 😉 =))

  17. 24/01/2010 la 23:17

    @ melami
    Cu porcii ai dreptate, poate se întorc mistreţi.
    =))

    Bărbaţii se comportă cum se comportă, PENTRU CĂ AŞA LI SE CERE.
    Dacă eşti băiat de treabă, te ia de fraier, şi încearcă tot felul de prostii.
    Dacă te faci al dracului, să vezi cum se schimbă treburile, şi începi să trăieşti omeneşte.

  18. 24/01/2010 la 23:25

    Asta-i viaţa, ca femeie câd iei de bărbat unul ca Igor, megaviril, frumos, cult şi şi cu bani, trebuie să te gândeşti că jumătate din suratele tale vor avea aceeaşi idee ca tine .
    SĂ ŞI-L BAGE-N PAT.

    concurenţa nu iartă !
    voi o tot spuneţi că bărbaţii-s nătărăi şi slabi ( carnea-i slabă ), deci va ceda asalturilor.

  19. Laura
    24/01/2010 la 23:31

    Iote, sefa, ce pareri maretze are aricelul =)) =)) =))
    Imi aduce aminte de poezia lui Arghezi „Zdreanta”

    Zice Zdreanta-n gandul lui
    „S-a facut a dracului!”

  20. melami
    24/01/2010 la 23:32

    @kekee
    Eu nu gândesc în clişee. Şi nu zic asta despre bărbaţi! Serios.
    Omul este în general slab şi supus tentaţiilor. Cu asta luptă morala, educaţia, biserica etc. De aici se nasc dramele sau tragediile; uneori, comediile.
    @Laura
    Hai că nu-i chiar al dracului. E mai ţepos aşa, că nu degeaba-i arici! 😉

  21. 24/01/2010 la 23:37

    @ laura
    nu-s idei, sânt simple constatări.

  22. Laura
    24/01/2010 la 23:43

    Sefa, nu ma refeream la arici, ci la cum gandeste zdreanta de gaina, cam asa e si el cu femeile, ca s-or facut ale naibii 😀
    Desii, nu cred ca mai mult decat barbatii.
    E o chestie, cred eu, atunci cand lipseste echilibrul dintre a da si a lua. Cand avem impresia ca dam prea mult si primim prea putin. Ca invers e mai rar, desi exista si asta.

  23. melami
    24/01/2010 la 23:46

    @kekee
    Constatări din ce fel de lume?
    @laura
    Dacă Q dat= Q luat, => o lume perfectă. Şi o ţâră cam plictisitoare. 😀

  24. 24/01/2010 la 23:53

    @ Laura
    Să ştii că nu am gândit niciodată ca o vulpe vis-a-vis de struguri.
    Doar că mi s-a confirmat treaba că în relaţiile intre bărbaţi şi femei, unul oferă obrăzul şi celălalt sărută.
    @ Melami
    din lumea aricească .

  25. melami
    25/01/2010 la 00:00

    Aşa da! În lume pisicească, dacă un motan încearcă să impună cu forţa ceva, pisica îl stucheşte şi-l gherăneşte de nu se vede! =))

  26. Laura
    25/01/2010 la 00:00

    Kekee, exista si cazuri fericite cand amandoi saruta. Nu le intalnesti asa des, dar exista.

  27. melami
    25/01/2010 la 00:05

    „Doamne ajută cui sărută/ Şi sporeşte cui iubeşte!” (strigătură populară) 🙂

  28. 25/01/2010 la 00:08

    Hmm….Simona se retrage…aştept cu interes continuarea.

  29. Laura
    25/01/2010 la 00:08

    Ba nu, sefa, mie mi-ar place sa fie un echilibru. Nu ma refer material, ca asta nu se prea poate masura: unu o venit cu purcelu’, altu’ cu vitzica, no, amu ce-i mai valoros. Sentimental, ma refer. Sa am impresia ca ma iubeste si sa aiba impresia ca il iubesc.

    Uite si Simona asta, are impresia ca el da prea putin, nu o suna in concediu etc.

  30. melami
    25/01/2010 la 00:13

    @sebra
    Păi, da! Era şi cazul, nu? Că altfel trebuia să încheiem cartea! 😉
    @Laura
    Da, ai dreptate. Uite, eu sunt mai pretenţioasă. Vreau să am certitudinea că sunt iubită şi că iubesc. Altfel, a quoi bon?! Şi, apropos de asta: am cam lăsat-o pe tânjală cu lecţiile noastre de franţuzească! 🙂

  31. 25/01/2010 la 00:15

    @ laura
    da, Romeo si Julietta .
    io îmi pun întrebarea ce se întâmplă dacă nu mureau, prindeau 30 de ani nedivorţaţi ?
    @melami
    depinde, sânt persoane în faţa cărora trebuie să te impui , O CER ELE.
    mie personal mi se pare greşit, cred că două persoane stau împreună până este dialog şi distracţie în cuplu, când se termină astea, se desface cuplul, de ce să se chinuie reciproc ?

  32. Laura
    25/01/2010 la 00:17

    qui qui 😀
    Apoi cred ca mai dureaza pana ajung io la Paris…oho!

    Lasa-ma ca io m-am lecuit de certitudini din astea =))

  33. melami
    25/01/2010 la 00:19

    @kekee
    La punctul cu „o cer ele”, o s-o cred când o să le văd/aud pe ele „cerând-o”, nu când o aud de la bărbaţii care cred aşa ceva despre ele.
    La punctul 2: fair enough!
    @Laura
    Nici dacă te-o duce la Paris n-o să crezi în „certitudinea” asta?! 😉

  34. Laura
    25/01/2010 la 00:21

    Kekee, io cred ca Romio si Julieta prindeau chiar si 40 de ani. Da, ar mai fi avut probleme si ar fi fost cat pe ce sa se desparta (la faza cand Romio o vast-o pe aia cu tzatzele mai mari ca Julieta), dar le-ar fi depasit, s-ar fi regasit si iubit mai patimas ca la inceput 😀

  35. melami
    25/01/2010 la 00:23

    Eşti incorigibilă! =))

  36. Laura
    25/01/2010 la 00:27

    Da da, sefa, de ma duce sa vad Parisul o sa cred 😉

    Amu, ase m-o palit un somn… noapte buna tuturor!

  37. melami
    25/01/2010 la 00:29

    Noapte bună tuturor şi din partea mea! 🙂

  38. 25/01/2010 la 00:30

    @ melami

    bă ! s-o măritat individa, că ţi-o trimiteam să ţi se spovedească.
    Io am păţit-o, când plictisit de întorsătura pe care o luase distracţia, mi-am luat jucăriile şi mi-am văzut de treaba mea.
    S-a prezentat bezmetica după 3 zile, la mine spunându-mi că trebuia să nu o las să facă, să-i fi tras o pereche de palme (am dat o singură palmă în viaţa mea, m-a durut pe mine mult mai mult decât pe ea, am încasat în schimb……), că trebuia să mă impun, EU NICIODATĂ, prefer să prezint persoană (io), şi să zic : asta-s, îţi convine, bine ,
    nu? şi aşa-i bine , plec.

  39. melami
    25/01/2010 la 00:38

    Te cred pe cuvânt. Şi n-o judec. Ştiu doar că eu sunt altfel. Nu neapărat mai bună! 🙂

  40. 25/01/2010 la 00:49

    @melami
    Sau alta , care după ce s-a holbat o seară întreagă la un mascul chipeş ( chiar era fain ăla, şi o zic ca bărbat heterosexual ), i-am spus să meargă să-i ofere un drink.
    A rămas paf. , că nu i/am făcut nici o schemă de gelozie.
    Nu o făcusem din 2 motive:
    1- că nu are rost
    2- îi dai satisfacţie celuilalt, demonstrându-i într-un mod stupid că-l iubeşti şi că poate să-şi permită multe.

  41. 25/01/2010 la 00:53

    @melami,
    Nu mai bagi un fragment ? :)…pls..

  42. melami
    25/01/2010 la 00:55

    Intrăm într-un teritoriu minat. Gelozia. Necesitatea sau inutilitatea ei. Aici, părerile sunt iar împărţite. Eu cred că, trecând peste fazele alea de tip hipiot: „Îl/o iubesc prea mult ca să-i îngrădesc libertatea”, dragostea adevărată presupune şi un oarecare sentiment de posesiune = gelozie. Cât de intens este, cât din el laşi să se vadă, cum acţionezi în consecinţă… astea ţin de educaţie, cultură, fire, cutume, religie, experienţă, vârstă etc.
    Dar cred că-i putem dedica geloziei o altă seară, când om fi mai odihniţi. Şi poate mai mulţi, ca să se-cingă hora în stilul deja consacrat al blogului! 🙂

  43. 25/01/2010 la 00:57

    @melami
    deci vrei SÂNGE !!! =))

  44. melami
    25/01/2010 la 00:57

    sebra, sebra… Cum mă-ndemni tu la rele… Şi cum abia aştept eu să o faci! =))
    Bine, fie, ce-o fi! De ce-or fi făcute regulile?! Ca să le-ncălcăm.
    Uite, pentru tine, ultima parte din primul capitol. De mâine, al doilea. Un pic altfel! 🙂

  45. 25/01/2010 la 00:59

    o să-mi lustruiesc ţepii pentru subiectul ăsta ! 🙂

  46. 25/01/2010 la 01:03

    Melami,
    Mersiiii…am citit mai devreme 5 şi 6 şi m-ai cam lăsat cu ochii în soare şi cu poftă de citit.
    Şi încă ceva…dacă vrei, dar numai dacă vrei, când le postezi pe pagina cu romanul, să scrii nr. fragmentului deasupra, ca să ştie omu’ de unde să înceapă…e o sugestie, tu faci cum vrei 🙂

  47. melami
    25/01/2010 la 01:25

    Mă gândeam să deschid câte o pagină pentru fiecare capitol. Sunt vreo 20. Nu ştiu exact, că nu-s numerotate. Au titluri. Mă întreb dacă o să fie atâta spaţiu în bara de sus pentru 20 de articole!
    Şi mă mai întreb cum o să fac, pentru că abia am postat 15 pagini din cele 185 ale manuscrisului! Mă prinde Paştele cu el lăbărţat pe aici… Ar mai fi cam 86-87 de postări, deci, aproape 3 luni! Oamenii trăiesc în alt ritm azi, nu mai e ca pe timpul lui Hugo…
    Aştept sugestii din partea tuturor celor interesaţi! 🙂

  48. Onu Ionescu
    25/01/2010 la 10:19

    @melami,(6) Interesanta idee:o scrisoare, un capitol.Pare-se ca ea a suferit o implozie! Ce o fi determinat-o?Inclin, sa-i creditez suferinta,daca nu cumva supraliciteaza. Si mie, cam asa-mi pare.E drept, ca barbat,nu m-ar incanta o siguranta absoluta.M-ar indemna spre capriciul adulterin. Ii sugerez, din feminism, sa fie o femeie puternica, printr-o alta epistola, in care sa-i arate ca a fost un exercitiu de scris, o analiza ,din care si-a dat seama,ca nu dramatizeaza despartirea.Tot ca barbat, pe de alta parte,m-as simti flatat.Vezi, ca ea comite o mica greseala de exprimare:Nu imi cer scuze, imi prezint scuzele, dat fiind ca eu am gresit!

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: