Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (5)

Dublu orb (5)

24/01/2010

A doua zi, la telefon, tonul ei era destul de rece. După un schimb poticnit de cuvinte, am întrebat-o de ce este supărată. „Nu-mi place când cineva se gândeşte la sfârşitul unei relaţii când ea nici măcar n-a început”, a răspuns, apoi s-a retras în politeţea ei timidă din care nu am reuşit s-o scot orice i-am mai spus. A trebuit să ne încheiem conversaţia, deoarece Sanda îl lăsase să intre în cabinet pe unul dintre clienţii mei. În timp ce mă străduiam să urmăresc ce spune individul, gândul îmi zbura doar la conversaţia noastră. Ştii şi tu cum este în asemenea situaţii: replicile cele mai potrivite îţi vin în minte când este prea târziu. La mult timp după plecarea omului, eu încă stăteam abătut, rememorând evenimentele recente. Bip-ul mesageriei scrise m-a scos din amorţeală: „Nu mă mai certa! Iooobeşte-mă!” Mi-a venit inima la loc. Începeam să cred că viaţa este totuşi plină de surprize plăcute şi că relaţia noastră are şanse să meargă bine, în ciuda începutului nu prea promiţător.

Un timp, am revenit la întâlnirile pe teren neutru, la orele când alţii erau la serviciu. „Azi iar avem matineu?” întreba ea în glumă, când o „convocam”. „Da, spectacolele de seară s-au suspendat din cauza îmbolnăvirii actorului principal”, răspundeam în acelaşi stil. Părea că eu controlam situaţia, hotărând unde şi când să ne întâlnim. Mă surprindea disponibilitatea ei; extrem de rar îmi spunea că nu poate veni la rendez-vous-uri. Îmi plăcea s-o tachinez, spunându-i că, după felul în care reacţionează – mai corect spus, nu reacţionează-, s-ar părea că lui Pat nu-i prea păsa de ea. „Nu i-am dat, până acum, motive de gelozie”, a explicat ea, dar m-am prefăcut că nu o cred, doar de dragul de a o vedea ieşindu-şi din fire. Nu reuşeam decât foarte rar s-o enervez, dar atunci reacţia ei era disproporţionată în raport cu cauza. Aşa-i cu artiştii ăştia…

În cele din urmă, s-a întâmplat inevitabilul, în ciuda faptului că aveam unele reţineri… Orice bărbat a trecut prin emoţiile mele, măcar o dată, mai devreme sau mai târziu. Cine spune că nu i s-a întâmplat aşa ceva ori este nemaipomenit de norocos, ori mincinos, ori prost… că ăştia nu prea au probleme de erecţie. Partea bună este că, atunci când au fost condiţiile propice, am reuşit. Poate că la asta a contribuit şi faptul că de Verona nu mă mai puteam apropia deloc de când m-am îndrăgostit de micuţă… Ştii că nevastă-mea are un corp de zeiţă. Întotdeauna am fost mândru de asta. Probabil că, dacă aş pune-o să stea goală lângă Simona, ar arăta mai bine decât ea. De altfel, este şi mai tânără cu câţiva ani buni… În intimitate însă iubita mea are tot ce trebuie pus acolo unde îi şade bine. N-o să-ţi dau detalii, dar este suficient să-ţi spun că are o flexibilitate de puberă, dar şi moliciuni care te îmbie s-o frămânţi, s-o ciupeşti, s-o gâdili până când râde cu lacrimi. Are frumuseţea imperfectă a femeii numai bune de iubit. Nu ştiu dacă aş fi simţit ceva asemănător în cazul în care ar fi avut un trup fără cusur, de gimnastă sau de atletă. Probabil că m-aş fi mărginit s-o admir de la distanţă, sau poate nici atât…

Dacă ar fi fost numai asta, poate că acum n-aş fi simţit nevoia să-ţi povestesc despre ea. Deci, ne-am iubit, iar lucrurile păreau să intre într-un făgaş previzibil. Chiar mă gândeam, cu oarecare tristeţe, că voi ajunge să mă plictisesc de ea, şi construiam deja scenarii de despărţire civilizată. N-aş fi vrut s-o rănesc, aşa cum n-am vrut nici cu celelalte. La scurt timp însă au început crizele. Ultimul lucru de care am chef, în general. Ţi-am spus că avea o dispoziţie oscilantă uneori. În plus, era un moment cât se poate de nepotrivit. Abia murise Raul, şi îţi închipui cât de tare m-a afectat. Chiar dacă n-a fost cel mai bun frate din lume, dispariţia lui m-a aruncat într-o depresie destul de serioasă, de care puţini şi-au dat seama în acele săptămâni. Rămăsesem deodată cel mai bătrân din familie, următorul la rând… Verona se purta cu mine admirabil, mă trata cu afecţiune şi înţelegere, iar Simona a fost exact aşa cum trebuie. Odată depăşită durerea acută însă a început să mi se arate într-o lumină nouă. Surprinzătoare. Mă obişnuisem s-o ştiu îndrăgostită de mine, acceptându-mă aşa cum sunt, admirându-mă aproape necondiţionat. Dacă ar fi fost s-o cred, mă plăcea cu bune şi cu rele. Râdea la glumele mele poate cam răsuflate, mă asculta ore în şir povestind tot ce-mi trecea prin minte, mi se destăinuia şi ea atunci când simţea nevoia… ce mai, era iubita ideală: focoasă în pat, spirituală în conversaţie. Ea însă cred că voia mai mult. Nu, nu să se mărite cu mine. În felul ei îşi iubea soţul şi era ataşată de copii. Mamă-lupoaică, nu mamă-cloşcă, aşa se definea ea. Adică îşi învăţase „puii” să se descurce singuri, îi urmărea de la distanţă, oarecum detaşată, dar vai de pielea celui care îndrăznea să le facă vreun rău; devenea de-a dreptul feroce, în ciuda fragilităţii ei…

Să-ţi explic: cu ea nu puteam vorbi normal decât la telefon; de îndată ce ne apropiam fizic, ne era imposibil să mai deschidem gura pentru altceva decât să ne spunem cuvinte de iubire şi să ne sărutăm, apoi ajungeam invariabil să ne devorăm ca demenţii, după care fiecare fugea acasă, la ai lui. Pe mine nu mă deranja prea mult lucrul acesta, dar ea voia să contopească cele două tipuri de relaţie: să comunice cu mine în timp ce o posedam şi să-mi simtă iubirea când conversam. Mă străduiam cât puteam să-i ofer această iluzie, dar nu cred că reuşeam prea bine… Era vag nemulţumită… Atunci a început să-mi scrie. La început mesaje telefonice, apoi scrisori care mă nedumereau. Viaţa mea este destul de complicată şi fără aşa ceva. N-am nevoie de un stres în plus. Cel mai mult mă deranja că, fără a fi o fiinţă acaparatoare, suporta cu greu absenţa mea, când se întâmpla să lipsesc din oraş sau din ţară pentru o perioadă mai îndelungată. La întoarcere, trebuia să o reanimez sufleteşte de fiecare dată. La început, îi admiram sinceritatea şi curajul de a mi se arăta în nuditatea sentimentelor ei. Nici o altă femeie nu a avut curajul să facă asta. A riscat mult, dar s-ar părea că aşa îi place să joace. De altfel, pe când încă ne mai tatonam unul pe altul, s-a descris ca fiind directă, loială şi imprevizibilă, dar credeam că o face doar de dragul de a părea altfel decât altele. Dacă despre sinceritate acum am unele dubii, despre faptul că nu ştiai niciodată ce-ţi poate rezerva următoarea întâlnire, aici nu m-a minţit. După declaraţii înfocate de dragoste, urmau, din motive care îmi scăpau uneori, unele de ură, dacă le pot spune aşa. Mă rog, aproape…

Am memorie bună, dar nu-mi amintesc când şi de ce am rostit unele vorbe care au rănit-o şi au făcut-o să reacţioneze disproporţionat… Prima dată s-a întâmplat înainte de plecarea mea în America, de anul trecut. I-am dat telefon cu o zi înainte, dorind să-i mai aud o dată glasul. În loc să-mi răspundă veselă ca o pitulice, se exprima monosilabic, îmbufnată, dintr-un motiv pe care nu voia să mi-l spună. M-a iritat… Urma să plec în vacanţă şi mi-a stricat toată bucuria. Mă rog, aproape. Ajuns acolo, soarele, plaja, prietenii, aerul acela nou, tandreţea Veronei, care se bucura că mă are lângă ea pentru două săptămâni, m-au făcut să mă abandonez atmosferei de sărbătoare, dar, din când în când, îmi revenea în minte chipul ei subţire, trupul de adolescentă, ochişorii ei zâmbitori, luminaţi din interior de inteligenţă şi iubire. Dacă s-ar fi putut, aş fi vrut s-o am acolo lângă mine, să ne trecem zilele şi nopţile înlănţuiţi, să împart şi să adun cu ea toate uimirile pe care ţi le provoacă descoperirea unei lumi diferite de a noastră… de altfel, mi-am dorit mereu să fac o călătorie cu ea, departe…

La întoarcere, pe biroul meu se afla o scrisoare de la un oarecare domn S. Danda. Inutil să-ţi spun că nu auzisem în viaţa mea de el. După ce am terminat de citit corespondenţa uzuală, am desfăcut-o, plictisit. Cine ştie ce individ îmi cerea să-l asist gratuit în vreo cauză, apelând la sentimentele umanitare de care mă las animat câteodată. De fapt, se ştie că, o dată pe an, accept cazuri aparent disperate, fără să percep onorariu, din superstiţie; este felul meu de a mitui norocul, aşa cum indivizi fără vreun dumnezeu fac donaţii la biserici sau mănăstiri… După primele cuvinte, am ştiut de la cine este. O am şi acum, în buzunarul secret al sacoului. Asta este, dacă vrei s-o citeşti…

Şi acum, întrebările:

1. Vi se pare normal comportamentul femeii?

2. Va rezista Igor la „hărţuiala” Simonei?

3. Ce i-o fi scris Simona lui Igor?

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 24/01/2010 la 20:17

    1. Da
    2. Nu
    3. Vom descoperi pe parcurs… 😉

  2. Dan
    24/01/2010 la 20:22

    Observatii la o prima lectura (5):
    – mai putine puncte de suspensie; 🙂
    – o vaga maturare a stilului: daca in episoadele anterioare actiunea era conturata mai mult din umbre vagi, acum tusele sunt mult mai apasate.

  3. Blanche Neige
    24/01/2010 la 20:30

    Hmm, adica barbatii au buzunare secrete la sacouri??? Eu cum de n-am stiut….?
    Revin cu raspunsurile la intrebari.

  4. 24/01/2010 la 20:31

    @Dan,

    la un text de peste 8300 de semne (cu tot cu spatii) s-au folosit doar de 13 ori punctele de suspensie. Cu siguranta nu e mult la un text in care este descrisa o actiune (aici o sa pun puncte de suspensie)…

  5. Blanche Neige
    24/01/2010 la 20:35

    1. Vi se pare normal comportamentul femeii? Da, intotdeauna! Femeile au mereu un comportament normal, numai ca sunt percepute aiurea. Ele au mereu dreptate.

    2. Va rezista Igor la “hărţuiala” Simonei? Pai a rezistat, nu? Din moment ce inca traieste si ne povesteste asa de detaliat tot ce s-a intamplat.

    3. Ce i-o fi scris Simona lui Igor? Ca e un porc care (cacofonia e intentionata) o vorbeste pe la toate colturile si pe toate blogurile, de stie toata blogosfera pana si ce lenjerie intima are ea!

    Incepe sa fie cam sadica actiunea…. Acum ca o are, Igor incepe sa se plictiseasca de Simona. Deja e trist…

  6. 24/01/2010 la 20:36

    bueeiii năşco, şi io care-i scosesem la iarbă verde !

    😛

  7. 24/01/2010 la 20:40

    @ bianca
    are lenjerie intimăăăăă ???’

  8. Dan
    24/01/2010 la 20:41

    @Simion Cristian:
    Asta ziceam si eu, ca sunt mai putine, daca se compara episodul (5) cu cel anterior, unde sunt folosite de 32 de ori la un text de 12.375 caractere.

  9. Blanche Neige
    24/01/2010 la 20:43

    @keekee
    Aici cam ai dreptate, ca scriitorul nu a pomenit niciodata de ea. Cam ai informatii de la sursa, teposule! Ne pomenim ca apari si tu in curand in actiunea romanului.

  10. 24/01/2010 la 20:44

    Am inteles acum! Ok! Nu am inteles eu din prima.
    Prin prisma asta, subscriu la afirmatia ta anterioara!

  11. 24/01/2010 la 20:45

    bianco , ia d-acilea :

    „Ne-am reîntilnit la asa zisul picnic de 1 mai, unde fusesem invitat de un client.
    Era de fapt era clasica iesire la iarbă verde de 1 Mai , dar în cheie burghezo-provincială.
    Era prezentă toată protipendada târgului. Nevasta directorului de spital făcea pe gazda, strofocându-se din răsputeri să atragă atenţia lumii pestriţe ce se afla pe acolo.
    Toţi erau la costum,eu fiind singurul care ştiind că e o chestie la pădur,e mă prezentasem casual, jeans, mocasini şi un tricou cu guler de la Ralph Lauren.
    Era acolo cu o bluză fără mâneci albă, şi o fustă cloche lungă roşie, îi lipsea un Oldsmobile, şi ziceai că e o tânără americană venită să danseze rock/n/roll.
    Verona nu venise, nu avea chef să vadă toată şleahta aia de mici provinciali obtuzi cu aere de elitişti.Şi mai ales nu vroia să o vadă pe soţia directorului spitaluli, o balabustă care turna în fiecare an câte un plod. Eu personal nu-mi explic cum reuşea , pentru că tot oraşul ştia că bărbat-su trăieşte cu secretara.
    Totuşi am avut noroc cu ea.
    Cum ajunsesem, mă luase de braţ, ca să mă prezinte tuturor.Trăgeam cu coada ochiului să văd unde e ea, în timp ce scoteam nimicurile de rigoare prezentărilor.
    În cele din urmă am ajuns la ea. ERA VENITĂ SINGURĂ !
    Am început să vorbim de cartea unui cunoscut comun, fiind abandonaţi rapid de către gazda care depăşită de subiect, a mers să cotcodăcească altundeva.
    Ca şi cum fără să dau atenţie gestului am apucat-o uşor de antebraţ, a tăcut instantaneu şi m-a privit în ochi. Atunci am ştiut .

    Aici pot să zic că o sterg amândoi in padure sau ca il mai joaca pe degete / un dialog incisivo/evaziv, sau că apare bărbatu/su şi/i prinde sprijinind zidul de spate a cabanei , fapt care se termină cu divorţul lor, cu relaţia , şi moartea relaţiei ea ne putându/şi ierta niciodată ceea ce i/a făcut bărbatului.

    Timpul s-a oprit, eu mă cufundasem in irisul ochilor ei, plutind, singura chestie care o mai percepeam era parfumul, pe care apoi i l-am asociat toată viaţa apoi.

  12. Laura
    24/01/2010 la 20:48

    Io pe Igor asta il vad ca pe unu’ care n-are chef sa-si tina testosteronii in frau sau macar sa-i traiasca cu nevasta-sa, daca tot e ase faina! Un tip cam perfid si maram mai face si gesturi de bunatate… bleac… Simona… stim prea putine despre ea. S-o fi indragostit de asta, mai stii? O fi primul cu care isi inseala barbatu’ pe care il iubeste probabil, altfel l-ar fi parasit. Poate ii scrie la Igor ca-si iubeste barbatul si ca s-o trezit din „indragosteala” 😀

    Sefa, ce sa ni se para normal, ca-l insela pe barbat sau cum se poarta cu amantu’ 😕

  13. melami
    24/01/2010 la 21:02

    @Cristian
    Mersi, bre, că eşti de partea mea, deşi… te-a convins cam uşor Sir Dan de adevărul lui! 😉
    @Sir Dan
    Bănuiesc că stilul trebuie acordat şi el la maturizarea, în timp, a relaţiei celor doi. 🙂
    @Alba
    Ai dreptate sută la sută. Ţi-a arătat şi ţie scrisoarea Igor? =))
    @kekee
    Nu-i corect! Mă concurezi pe teren propriu! 😉
    @Laura
    Tu eşti de-acum duşmanul pe faţă al lui Igor. Interesant. Poate totuşi o să-ţi schimbi părerea pe parcurs.
    Referitor la întrebare: deocamdată nu ştim dacă era normal să-şi înşele bărbatul. Eu mă refeream la comportamentul ei faţă de Igor, aşa cum îl percepe el. 🙂

  14. 24/01/2010 la 21:12

    @ melami
    nuuu, nu îmi permit.
    a fost aşa pentru că bianca zicea că mintenaş apar şi io în roman,
    DA’ CA SCRIITOR 😉

  15. melami
    24/01/2010 la 21:15

    Be my guest!Dar pentru altă carte, că nu-i las eu pe ăştia doi pe mâna ta. Şi aşa-s destul de derutaţi! 🙂

  16. Laura
    24/01/2010 la 21:21

    Pai daca pe armasaru’ asta l-o facut sa se indragosteasca o fost numa’ bun comportamentu’ 😀

    Nu, nu-s dusmanul lui Igor. Nu-mi place genul asta de masculi, care f… tot ce nu-i destul de repede in copac!

  17. melami
    24/01/2010 la 21:28

    Genială expresia aia cu copacul! Ţine de ecologia… sentimentală! 🙂

  18. 24/01/2010 la 21:36

    şi când te gândeşti că sânt care urcă şi în copac. =)) =)) =))

  19. melami
    24/01/2010 la 21:45

    Ăia-s urangutani, nu bărbaţi! Cel puţin, aşa cred! 😉

  20. Laura
    24/01/2010 la 21:48

    =)), voi sunteti mai nebuni ca Igor =))

  21. 24/01/2010 la 21:55

    da , dar sânt maimuţe, la care CHIAR ĂIA LE PLAC !
    aşa că e o chestie, cerere-ofertă .

  22. Laura
    24/01/2010 la 21:56

    Sefa, nu mai bagi un episod? asa ca duminica sunt cam doua 😀

  23. melami
    24/01/2010 la 21:57

    Bine, bag, să fie pe mâine! 🙂

  24. 24/01/2010 la 22:00

    @ laura
    nu-ţi ajunge unul =))

  25. Laura
    24/01/2010 la 22:03

    Ce kekee, tu nu esti curios ce i-o fi scris?

    Vezi, sefa, de aia nu ma uit io la seriale! Si ui ca dau aici de foileton. Dar auzi, are mai putin de 365 de pagini, nu? Ca sa-l gatam pana de Craciun 😀

  26. melami
    24/01/2010 la 22:05

    M-am executat. Din păcate, în ăsta o să vă cam prideţi urechile, pentru că e foarte lung. Dar nu l-am putut ciopârţi, pentru că e o scrisoare, şi şi-ar fi pierdut din intensitate sau logică, atâta câtă o are, având în vedere personajul… 🙂
    @Laura
    Îl gătăm chiar şi înainte de Paşte!

  27. Onu Ionescu
    24/01/2010 la 22:07

    @melami,
    Pe masura ce-l cunosc,Igor al tau, pare Pascal Bruckner.
    Raspunsuri:
    1. normal, pe un fond de frustrare, nedeclarata siesi!
    2.Carei hartuieli,ii este supus Igor, in afara obsesiei propriilor fantezii comparatiste?.El mereu, se intreaba. Cand se mai bucura de prezenta gratiei despre care vorbeste? Cand esti cu o femeie, te contopesti, in tot ce-i apartine traiesti bucuria luptei prezentului,; nu ai timp de studii, de palavrageala gandurilor. Un prieten de-al meu, gruzin,a cunoscut o Simona. Ajunsi acasa,nici n-a observat cand ea s-a si strecurat in pat.Enervat, a luat-o de mana si i-a strigat, intr-o ruseasca stalcita:vstavaisia, odevaisia, i soprotivliaisia; adica, scoala-te, imbraca-te si opune-te.Pentru el, opozitia femeii nu era un necaz; dadea farmec, momentelor care urmau!
    3.La fanteziile lui Igor, putea fi orice, in aceeasi nota narcisista!Cat priveste aspectul grafic al textului, cand te asimilezi ideii, nu mai observi, nu mai auzi, nu mai esti cititor. Traiesti efectiv clipa, rezonezi cu vibratia textului!Este un moment de senzualitate intensa. E farmecul scriiturii tale!

  28. melami
    24/01/2010 la 22:30

    @Onu
    Mulţumesc mult! 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: