Dublu orb

Igor
O vezi pe femeia aceea micuţă care calcă mărunt, de parcă ar frige-o asfaltul? Nu bruneţica îmbrăcată în roşu, cealaltă, cu ochelari mari de soare şi cu geantă verde. Numai ei îi poate sta bine culoarea aceea imposibilă. Se face că nu mă vede… poate chiar aşa e, adâncită în gânduri cum pare, deşi până nu de mult mă asigura că-mi percepe prezenţa chiar şi în spatele unui zid gros, placat cu plumb… Trebuie să recunosc că mititica asta mi-a răvăşit viaţa într-un moment în care credeam că am trăit tot ce poate fi imaginat în materie de relaţii cu femeile. În mare, mă ştii. Am iubit de câteva ori, am fost iubit câteodată, am avut legături „profesionale”, cum le numesc eu pe cele cu clientele care speră că poate le reduc astfel tariful… au fost şi situaţii când am plătit eu, nu mi-e ruşine să recunosc; a fost târg cinstit, la urma urmei, poate mai corect decât în cazul altora, care se jurau că mă iubesc doar pentru calităţile mele…

M-a prins în mrejele ei şi s-a jucat cu mintea mea; eu – doar cu trupul ei…

Prima dată, am văzut-o la „Balul Primăverii” în urmă cu ceva ani. Era îmbrăcată sobru, cu „micuţa rochie neagră care nu trebuie să lipsească din garderoba niciunei doamne”, cum scrie în revistele pentru femei ale nevestei mele. Părea incredibil de slabă. De atunci s-a mai împlinit, dar tot nu cântăreşte mai mult de 50, cu tot cu ambalaj. Mignonă, subţire, strângând într-o mână un pahar, în timp ce cu cealaltă se juca cu un şirag de perle pe care îl purta la gât. De fapt, asta mi-a atras prima dată atenţia: o scurtă sclipire pe un fond întunecat. Nu-i vedeam încă faţa, dar eram convins că nu putea fi decât foarte frumoasă. Nu era; avea însă un farmec indelebil. Lângă ea: două matahale care vorbeau gesticulând larg. Ea părea că doar ascultă. Uitându-mă mai bine, mi-am dat seama că pe unul dintre ei îl cunosc. Era Patriciu, fostul meu coleg de echipă. În liceu, am jucat mult baschet; acum doar înot şi schiez, când am timp. Se ocupă de afaceri imobiliare şi naiba mai ştie cu ce altceva… „Ia să merg să-l salut pe bătrânul Patachon!” mi-am zis, gândindu-mă că astfel pot s-o văd pe mărunţică mai de-aproape. Am luat, la întâmplare, un pahar de pe o masă şi m-am îndreptat spre ei. M-am salutat cu Pat, care mi l-a prezentat pe amicul lui –i-am uitat numele aproape instantaneu- apoi pe soţia lui. Ce să zic, politicos tipul! Uzanţele cer exact invers, dar ce pretenţie poţi avea de la el!? Nu-i prost deloc, dar în privinţa educaţiei… Femeia mi-a zâmbit politicos şi mi-a întins mâna bărbăteşte. I-am luat-o şi am dus-o la buze, privind-o în ochi. Cred că arătam ca motanul acela din „Pisicile aristocrate”, doar că nu torceam; un veritabil fante de provincie. M-a privit scurt, apoi şi-a coborât cortina de gene rimelate, zâmbind neutru. În gălăgia aceea, nu i-am reţinut numele, dar l-am aflat mai târziu: Simona. Nu-i grozav, dar putea fi mai rău. Smaranda, de exemplu. Sau Ruxandra, Varvara, Marilena… Oricum, nu i se potrivea. Mai târziu, aveam să aflu că nici ei nu-i plăcea din cale afară, de aceea şi-a semnat romanele cu pseudonim. Am uitat să spun: este scriitoare. Nu cred să fi ajuns la voi în Canada vreuna din cărţile ei. De altfel, până înainte de ultima pe care a publicat-o, nu avea un agent literar care s-o promoveze şi să ţină socoateala banilor care i se cuveneau. M-am ocupat eu de asta, pentru că în materie de finanţe pare picată din lună. Noroc cu bărbatu-său… Ea nu face decât să scrie, să-şi predea cărţile la editură, să găsească o copertă potrivită, să le lanseze (oarecum în silă, jenată de postura în care se află), după care nu o mai interesează nimic, decât noul roman la care lucrează.

În acea primă seară, nu am apucat s-o văd prea bine; am remarcat doar culoarea galben-verzuie a ochilor şi gura frumos conturată, cu buze nici prea groase, nici prea subţiri. Avea un tic: când nu era în apele ei, îşi muşca buzele prin interior, ca atunci când încerci să-ţi înăbuşi râsul. Sau plânsul. Tocmai când m-am hotărât s-o „uimesc” cu conversaţia mea „sclipitoare”, a apărut un derbedeu de actor, figură celebră a oraşului, care a luat-o pe după umeri şi a sărutat-o pe obraji, gest cam intim după gustul meu. Pat îi privea, zâmbind superior, ca un paşă care ştie că eunucul nu reprezintă niciun pericol pentru cadâna preferată. Actoraşul l-a anunţat că o răpeşte pentru un timp pe „Duduca” –aşa o alinta- ca să discute cu ea ceva. I-a dat permisiunea, cu o fluturare seniorială a mâinii, aşa că am rămas doar noi trei discutând dezlânat, ca la petreceri de acest gen. Speram să se întoarcă după un timp, să schimb cu ea câteva vorbe, să văd ce e de capul ei, dar dusă a fost pentru tot restul serii. O mai zăream, din când în când, printre capetele celorlalţi: mică, întunecată şi discretă, zâmbind întruna nimănui… sau sieşi… Nu vorbea decât arareori. Îmi plac femeile tăcute: ori sunt proaste de bubuie, ori atât de inteligente încât te citesc în câteva clipe şi te joacă pe degete cum vor ele. Ea nu este proastă. Este oricum vrei tu, dar nu săracă cu duhul. Dar acest lucru l-am aflat mai târziu…

Am revăzut-o după vreo doi ani, la altă petrecere. Abia am recunoscut-o. Îşi schimbase culoarea părului şi tunsoarea. Era îmbrăcată destul de provocator faţă de prima dată. Pantalonii i se mulau pe coapsele nervoase, iar bluza diafană, cu coleretă, îi dădea un aer de inocenţă perversă. Am recunoscut-o după privirea de pisică şi zâmbetul misterios. Era la fel de tăcută, dar cumva mai veselă, mai participativă. Între timp, îi citisem cărţile, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am abordat-o. Patriciu nu se zărea prin preajmă; era cazul să-i împrospătez memoria, deci m-am prezentat.

-Ştiu cine sunteţi, mi-a retezat ea elanul.

Nu, nu a fost dură sau nepoliticoasă; aş zice că dimpotrivă. Avea o voce dulce, nu prea puternică, dar clară, distinctă.

-Mi-aţi fost prezentat acum doi ani…

Avea memorie bună, mititica. Sau o interesam, mă împăunam eu. Am început să-i vorbesc despre ultima ei carte; mi-era ciudă că nu reuşesc să exprim în cuvinte ce doream să-i spun. De obicei, sunt elocvent, că doar din asta trăiesc, dar atunci parcă îmi punea cineva piedică la limbă. Nu cred că a impresionat-o prea mult analiza mea poticnită. Asculta doar, politicoasă, şi zâmbea. Uneori aveam impresia că se gândeşte la altceva. Fără a-mi evita cu tot dinadinsul ochii, privea cumva la nivelul ei, în dreptul pieptului meu, aşa că am avut, la un moment dat, impresia că-mi lipsea vreun nasture la cămaşă sau aveam vreo pată pe ea. I-am pus câteva întrebări despre roman, dar mi-a răspuns evaziv, de parcă nu ea l-ar fi scris. Cumva, chiar mă irita. Încercam o tactică verificată deja cu femeile care au ceva creier, dar ea se eschiva parcă vag plictisită. În cele din urmă, a apărut soţul ei şi a luat-o acasă. Părea chiar uşurată, lucru care m-a indispus şi mai mult. Mi-am luat revanşa agăţând o pizdulice de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu care nu ştiu cum am ajuns în pat, dar în timp ce „prestam”, m-am surprins de câteva ori gândindu-mă la micuţa alunecoasă şi distantă.

În zece ani am mai văzut-o de vreo două-trei ori, dar n-am mai avut ocazia sau dorinţa de a mă apropia de ea, şi parcă nu mi se mai părea atât de atrăgătoare ca la început.
Odată, chiar m-a sunat şi m-a rugat să-i ajut o prietenă care trecea printr-un partaj dificil. Am stabilit o întâlnire pentru a doua zi, dar nu s-a arătat decât femeia divorţată. Recunosc că am fost cam dezamăgit, dar m-am consolat în braţele celeilalte, mai mult din milă decât din dorinţă… Mizam pe faptul că îi va aduce la cunoştinţă scurta noastră aventură, dar n-a fost cazul.

Apoi a căzut trăznetul, am primit lovitura fatală. O altă petrecere. La noi, în provincie, doar astea te mai scot din amorţeală. Era vară, căldură ca-n cuptor, iar eu „răsesem” deja câteva beri până când a apărut Patriciu cu Simona. Toţi ceilalţi eram transpiraţi ca nişte porci, femeile avea pete de sudoare la subţiori şi sub sâni, doar ea era imaculată şi uscată de parcă ar fi trăit într-un balon cu aer răcoros. Purta o rochie simplă, albă, fără mâneci, şi sandale cu tocuri foarte înalte. Chiar şi cocoţată pe ele, nu avea decât o înălţime medie. Aşa cum arăta, îţi venea s-o iei în braţe şi s-o aşezi pe un piedestal, s-o contempli la nesfârşit. Lângă ea, Pat părea un adevărat Goliat. Ţine seama de faptul că sunt cu vreo cinci centimetri mai înalt ca el, aşa că-ţi poţi imagina cum arăt eu în vecinătatea micuţei doamne.
Am prins un moment când fostul meu coleg s-a ridicat de la masă şi a început să discute aprins cu o tipă, şi –încurajat de berile îngurgitate- m-am aşezat lângă ea. Am început să-i debitez lucrurile pe care le spusesem şi data trecută despre felul în care scrie. Ceilalţi vorbeau tare şi râdeau, câteva cupluri îşi demonstrau „talentele” pe ringul de dans, doar eu discutam literatură, în timp ce ea părea proaspăt aterizată dintr-un tărâm al tăcerii şi blândeţii în altul cu care abia se acomoda. Asculta uşor distrată, dar nu îndeajuns încât să nu-mi observe privirea fixată pe genunchii ei. A luat încet un şervet de masă, s-a jucat puţin cu el îndoindu-i marginile în fel şi chip, apoi şi l-a aşezat firesc în poală, acoperind zona expusă privirilor mele insistente. I-am zărit, pentru o clipă, o licărire poznaşă în ochi şi am simţit că se joacă cu mine. A fost prima dată când am sesizat asta. De-a lungul timpului, uneori, impresia aceasta a fost destul de pregnantă ca să i-o şi spun. A negat de fiecare dată, dar… Am stat de vorbă mult timp, dar n-aş putea spune exact despre ce; mi se mai rupea filmul din când în când… deh, berile, căldura, prezenţa ei… Ştiu doar că, printre altele, i-am cerut un exemplar din ultimul ei roman.

-Vi-l voi da, a spus abia audibil.

Eram convins că a promis asta doar ca să scape de insistenţele unui individ uşor turmentat. Cu toate că eram vag ameţit, tot am observat privirile din ce în ce mai suspicioase ale lui Pat şi semnele discrete pe care mi le făcea nevastă-mea, de la masa noastră. Verona nu este geloasă de felul ei, sau nu lasă să se vadă asta, dar nu-i place să fie pusă în situaţii penibile, în public, ori conversaţia mea prelungită cu Simona începea s-o agaseze. Nu-mi păsa. În fond, nu făceam nimic imoral sau ilegal; discutam doar civilizat cu o femeie despre subiecte neutre. Când m-am întors lângă ea, am simţit nevoia să mă explic:

-Voiam doar să văd dacă are ceva în cap. Gurile rele spun că nu ea ar scrie toate acele romane, sau –mă rog- că o ajută cineva…

-Bârfe, a intervenit Costi, prietenul meu, gata să-mi sară în ajutor chiar şi atunci când nu este nevoie. Cei care o cunosc spun că este o persoană cu totul remarcabilă, a continuat el să gafeze, de parcă nu ar şti că a vorbi de bine o femeie în faţa alteia e crimă curată.

-Ce s-ar face mititica de ea dacă nu i-aţi sări voi în ajutor?! a remarcat nevastă-mea acru, după care mi-a întors spatele şi nu m-a mai băgat în seamă întreaga după-amiază.

Cred că eram cu gândurile aiurea, sau poate că am şi aţipit între timp, pentru că nu am observat când s-au „evaporat” Pat şi soţia lui. N-am mai stat mult timp nici eu. Am şters-o acasă fără să-mi anunţ consoarta, şi m-am culcat. Oricum, petrecerea nu mai avea niciun haz fără ea.

Anunțuri