Prima pagină > De-ale burţii > Puicuţa din primăvară

Puicuţa din primăvară

10/01/2010

Întâmplarea asta a avut loc cam pe când eram eu stăpâna Mistreţei. A organizat peştişorul de aur (asta e porecla soţului meu printre pescari), împreună cu un prieten pictor, un pescuit de câteva zile pe Dunăre, lângă Rast, unde îi aştepta un alt amic, localnic: dom’ profesor, dornic de acţiune. Nevastă-sa era plecată pentru un timp din localitate, aşa că au trebuit să se descurce cum i-a tăiat capul. Orăşenii noştri îşi luaseră cu ei provizii de mâncare cât pentru un batalion de soldaţi, dar traiul în aer liber şi şpriţurile cu care se răcoreau cât era ziulica de lungă i-au făcut să se trezească după un timp fără de-ale gurii. Inventiva lor gazdă şi-a adus aminte atunci că avea în ograda unui vecin -că ei n-aveau acareturi de-astea în curtea dispensarului unde locuiau- o «puicuţă din primăvară», pe care s-a decis să o sacrifice cu acest prilej. Zis şi făcut ! S-au urcat în Dacia noastră şi au luat drumul Rastului, prin pădure, urmând linia malului. La lumina zilei, au apucat să vadă la timp că pământul se surpa într-o porţiune. Au coborât şi s-au crucit când au văzut urmele pneurilor pe marginea prăpastiei : trecuseră pe acolo în urmă cu două zile, pe întuneric, animaţi de curajul pe care doar alcoolul ţi-l dă. (Văzându-l acum cât de chibzuit este soţul meu, mi-e greu să-mi imaginez că a fost şi nesăbuit şi aventuros câteodată.) Peştişorul nu obişnuieşte să se urce băut la volan, dar cum urmau să meargă pe un drumeag pe care se încumeta să o ia rareori câte un căruţaş, şi-a zis că o bere-două nu are cum să-l încurce. Numai aşa îmi explic faptul că s-a aventurat, pe întuneric, într-o zonă pe care nu o cunoştea îndeajuns. La lumina zilei, lucrurile se prezentau însă altfel, aşa că şi-au petrecut o oră consolidând surpătura cu pietre, crengi groase şi pământ şi au lărgit drumul, defrişând o zonă de lăstăriş. Abia după aceea s-au încumetat să treacă pe acolo, încet, cu grijă.

Ajunşi în sat, pe înserate, dom’ profesor s-a înfiinţat în curtea vecinului, care lipsea de acasă. De pe partea celalată a gardului, soţul meu a văzut preţ de câteva minute o zburătăcire nemaipomenită a galinaceelor care îşi găsiseră deja culcuş în dudul din curte. În final, prietenul lui a apărut, cu pene în păr, ca indienii războinici, ţinând în mâini, victorios, «puica lui». S-au întors în tabără, unde îi aştepta pictorul cu maţele roase de foame. Au legat puicuţa de un copac cu o sfoară şi au pregătit o găleată de tablă în care au pus apă, sare, legume, boabe de piper şi alte cele. Când au dat toate acestea în cloclot, ia pasărea de unde nu-i! Îşi desfăcuse laţul şi evadase. Au căutat-o prin pădure, la lumina lanternelor, preţ de câteva zeci de minute bune. Când aproape că îi părăsise speranţa, i-au zărit fundul alb, în depărtare. Au încercuit-o ca nişte adevăraţi strategi de campanie şi au reuşit să o prindă placând-o, ca la rugby.

De «fragedă» ce era, n-au reuşit să-i taie gâtul decât cu toporul. Au jupuit-o de pene, i-au scos măruntaiele, au porţionat-o şi au introdus-o în apa care fierbea. Nu aveau de aşteptat decât maxim o oră, şi-au făcut ei socoteala. Era doar o puicuţă din primăvară! Şi-au ameţit foamea cu câteva bucăţi de pâine uscată, pe care au udat-o din belşug cu vin, ca să alunece mai bine. Când a expirat timpul estimat, au încercat carnea : era aproape ca la început. Au completat apa scăzută între timp, au înteţit focul, au verificat –fără succes- pentru a zecea oară dacă nu s-a prins ceva în undiţele înşirate pe malul Dunării şi s-au pus pe aşteptat. Din când în când se ridica unul dintre ei şi înfigea o furculiţă în carnea care se încăpăţâna să rămână tare. În cele din urmă, au picat răpuşi de foame şi de «oboseală», lângă foc. S-au trezit abia spre dimineaţă, înţepeniţi de frig şi umezeală. Burţile lor îşi cereau gălăgios drepturile, aşa că primul lor gând a fost la borşul din găleată. După o noapte întreagă de fiert, carnea era în sfârşit pătrunsă. Borşul lor se transformase într-un fel de piftie, în care chiar şi boabele de piper se dizolvaseră. L-au încălzit şi au purces la potolirea burţii. Toţi trei jură cu mâna pe inimă şi în ziua de azi că nu au mâncat ceva atât de bun niciodată. O fi fost doar foamea, sau GĂINA BĂTRÂNĂ –pentru că aşa ceva era, fără îndoială, şi nu o puicuţă de doar câteva luni.

A doua zi, la întoarcerea în civilizaţie, «maestrul» zăcea pe bancheta din spate a maşinii, cu găleata între picioare, culegând de pe fundul ei ultimele rămăşiţe ale «borşului de puicuţă», propunându-şi să-şi pună soacra să cumpere şi ea o găleată de tablă în care să-i gătească minunăţii ca aceea din care se înfrupta. Dacă vă închipuiţi că pictorul era vreun mâncău dintr-acela gras şi unsuros pe degete, vă înşelaţi; era mai degrabă ascetic, atât la înfăţişare cât şi în apucături, dar experienţa de la Dunăre îi cauzase o revelaţie: oamenii pot fi fericiţi şi din cauza unei mâncări pregătite aşa cum se cuvine. Bun, că asta s-a reflectat ulterior într-un mod inedit în arta lui, asta e altă poveste. Ne-a invitat, în anul care a urmat, la vernisajul expoziţiei sale. Avea două teme preponderente: „Coborârea în Infern” şi brâncuşiana „Pasăre”. Doar că înaripata maestrului nostru era un banal pui de Gostat, pictat de la faza când abia i-a fost retezat gâtul şi până la completa lui descompunere, chestie care-ţi cam întorcea maţele pe dos. Deh, aspiraţia spre înalt e percepută în fel şi chip…

(Ilustraţie: Janos Szilveszter)

Anunțuri
Categorii:De-ale burţii
  1. 10/01/2010 la 13:12

    intamplarile astea imi amintesc de pataniile traite prin tabere sau prin excursii :))….si da…atunci am simtit ca is om si ca traiesc.

    Caci viata fara experimente e ca si carnea fara condimente…fara gust :p

  2. Onu Ionescu
    10/01/2010 la 13:39

    @melami,

    Ai atata talent, ca-mi faci dor de tine!

  3. 10/01/2010 la 13:49

    păi puicuţa era de primavară, de primăvara 1901 🙂

  4. Laura
    10/01/2010 la 14:22

    Pai nu se zice ca „gaina batrana, face supa buna”?
    O fi ceva in asta 😀

    „banal pui de Gostat” =)) =)) =))

  5. 10/01/2010 la 14:49

    cu morcov tânăr =))

  6. Florian
    10/01/2010 la 15:10

    Aşa s-au făcut marile descoperiri ale lumii, din întâmplare. Dacă aveau spirit de comerciant, cei trei înscriau la OSIM piftia de puicuţă cu zarzavat făcută la găleată şi vindeau invenţia marilor restaurante ale lumii. Acum ai fi scris pe blog de la reşedinţa de vară din Miami, nu din TGM-ul îmbibat de umezeală.

  7. melami
    10/01/2010 la 15:40

    @Giusy
    Ceva îmi spune că vei mai avea parte de aşa ceva. Se zice că cine a trecut printr-un loc şi i-a plăcut, o va mai face. 🙂
    @Onu
    Mersi! 🙂
    @kekee
    Mda, amintirea morcovilor te bântuie! =))
    @Laura
    Exact! Plus completarea lui kekee. 🙂
    @Florian
    Nu-i târziu nici acum, că doar de-aia am făcut publică reţeta, ca s-o folosesc ulterior la OSIM. „Marcă înregistrată”! 😉

  8. pdm
    10/01/2010 la 16:12

    laura, mai durează până să ajungi la Laura..nu mult, dar mai durează.

  9. Laura
    10/01/2010 la 17:14

    Pdm, ridica umpic stafeta, asa jos nu am chef sa ma aplec.

  10. pdm
    10/01/2010 la 17:30

    pre-replică: plecăm de la iecsprimarea ta ”deși nu poți să mă suferi, idem”. poți să fii mai explicită? să știu înspre ce ne îndreptăm…mai ales că pe tine nu prea te-am luat așa în balon
    replică: lasă că dacă nu vrei să te apleci tu, te aplec eo, spun asta de la înălțimea unui penis de masă

  11. melami
    10/01/2010 la 18:53

    Mda, cum plec de-acasă, cum vă-ncăieraţi! Nţţ, nţţ!

  12. klausen1976
    10/01/2010 la 19:27

    destul de horror scenariul … „i-au luat gatul cu toporul ?” 🙂

  13. melami
    10/01/2010 la 19:28

    Ce să le ceri bieţilor pescari, în stadiul în care erau? N-aveau de ales: ori ei, ori orătania! =))

  14. 10/01/2010 la 23:33

    foamea e cel mai bun bucatar! )))))

  15. melami
    10/01/2010 la 23:34

    Exxxact! 😉

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: