Fails

03/01/2010

Am eu o teorie cum că anumite feluri de mâncare nu sunt decât rezultatul unei ratări a reţetei originale. Să luăm, de pildă, celebra Şomloi. La început, bănuiesc că era o prijitură ca oricare alta, cu două foi cu nucă şi una cu cacao, între care se întindeau două budinci de vanilie, peste care se aşeza o glazură de cacao, pictată cu puţină frişcă. Doar că într-o zi, bucătăreasa a uitat să tapeteze cum trebuie tava pentru copt, aşa că foile arătau cam zdruncinate; budinca i-a ieşit cam moale, ca să nu spunem că nici glazura nu avea consistenţa dorită. Cu toate astea, musafirii aşteptau, în sufragerie, desertul promis. Ce să facă, ce să facă? Timp pentru altă prăjitură nu mai avea, aşa că a luat, cu lingura, câteva „găluşti” din alcătuirea asta pe care a se demola, le-a pus pe o farfurioară şi le-a făcut o cuşmă din frişcă şi glazura mult prea lichidă, după care a prezentat-o invitaţilor cu aerul că exact asta a intenţionat să facă de la bun început. Cum la gust nu era deloc rea, iată inventat un nou fel de mâncare. Ca şi următorul, de pildă.

Stăpânul se întoarce de la vânătoare cu o „legătură” de raţe sălbatice. Bucătăreasa e destul de pricepută, aşa că le goleşte de maţe, le fezandează 2-3 zile, după care le „ciupeleşte” de pene, le porţionează, le aromează cu felurite ierburi pe care le avea atârnate de grindă, le sărează şi le pune la cuptor, să se înăbuşe în apă cu untdelemn de măsline. Între timp, în bucătărie năvălesc copiii stăpânului, care vor ceva dulce. Ocupată fiind ea cu „focăitul”, le improvizează un desert din mere coapte, rămase de cu seară în cuptor, felii de portocală şi dulceaţă de afine. Pe care le aşează pe farfurii, în aşteptarea ţâncilor care o zbughiseră deja la joacă. Între timp, ăştia uită de ce îi ceruseră femeii, pentru că apăruseră invitaţii deja, şi aveau treabă să-i spioneze de sub mese sau de după colţuri, după cât de îndrăzneţ era fiecare. Se serveşte supa, după care începe să taie friptura în felii. Exact atunci îşi aminteşte bucătăreasa noastră că a uitat să facă garnitura, aşa că începe să dea din colţ în colţ. Ochii îi cad, în cele din urmă, pe farfurioarele din care nu mai apucaseră să mânânce copiii, şi îi vine ideea salvatoare. Aranjează, pentru fiecare mesean, pe platoul lui, feliile de friptură, lângă care aşează câte un măr copt, o felie de portocală şi o linguriţă de dulceaţă de afine, ţuguiată în mijlocul acestei compoziţii care arată trăznet. Nici nu are curajul să guste ce i-a ieşit, dar stoarce încă 3 portocale într-o crăticioară, adaugă nişte mirodenii pe care le adusese stăpânul de prin Indii, şi pe care nu le folosise până atunci pentru că i se părusera teribil de dulci şi pişcăcioase în acelaşi timp, şi dă un clocot sosului ruginiu, adăugând un praf de făină, pentru consistenţă. Toarnă toată astă compoziţie pe conţinutul fiecărei farfurii şi îşi face o cruce cât toate zilele, rugându-se Domnului să nu fie concediată pentru nepricepere sau neglijenţă. Într-un sfârşit, pe când mesenii îşi cam epuizaseră subiectele de conversaţie şi vinul din pahare, apare şi ea cu hors d’œuvre-ul ei. Spre imensa ei uşurare, îi vede repezindu-se la bucate ca ulii, aşa că după nici 10 minute, farfuriile sunt linse ca de o pisică lacomă, după care este chemată de către stăpâna casei ca să le spună invitaţilor de unde are reţeta asta minunată. Îşi aminteşte de grăjdarul francez al foştilor stăpâni, cu care se hârjonise într-o vreme, şi spune, cu glas cât se poate de convingător:

-Oh, o am de la Le Chef Charles de Bourgogne, bucătarul casei regale suedeze. Mi-a spus-o numai mie, cu ocazia unui dineu dat în cinstea reginei Angliei, când dădeam ajutor la bucătărie.

Sau, alt exemplu. Dacă pe primele promotoare ale reţetelor de mai sus nu mai ştiu cum le cheamă, pe cel al apei cu lămâie îl cunosc foarte bine. E văru-meu, Ghio, care, în Franţa fiind, la o masă simandicoasă, s-a apucat să bea apa cu lămâie aşezată în bolul de lângă el şi destinată spălării degetelor după ce va fi mâncat puiul ca un aristocrat, adică direct cu mâna. Bineînţeles că ceilalţi s-au uitat la el ca la felul paişpe, dar Ghio nu-i omul să se lase intimidat de nişte decadenţi, fie ei şi franţuji. Aşa că le-a explicat, doct, că aşa se obişnuieşte la casele mari din Philadelphia (nu mă întrebaţi ce i-a căşunat pe ăia, că n-aş putea să vă spun), unde şi-a petrecut cinci ani, la o specializare. Drept pentru care comesenii s-au apucat să bea şi ei apă cu lămâie, iar printre ei, un model în vogă, care a răspândit apoi obiceiul printre colegele ei de meserie, uitând însă să amintească de sursa acestei mode cât se poate de sănătoase: văr’miu Ghio!

Anunțuri
Categorii:De-ale burţii
  1. 03/01/2010 la 12:02

    Şi eu am câteva prăjituri făcute din greşeală, pe care nu le mai pot reedita, pentru că nu mai ştiu ce-am greşit 🙂

  2. melami
    03/01/2010 la 12:05

    Pun pariu că erau excelente, că altfel nu le-ai duce dorul! 🙂

  3. 03/01/2010 la 12:24

    LA MULTI ANI Melania, am tot vazut prin blogosfera comentariile tale dar nu au link si nu stiam ca deti un blog si nici ca suntem la doar 54 de km :))))). Imi pare bine sa ne regasim si sper sa ne citim cu placere.
    Un an nou plin de bucurii si multa sanatate tie si familiei.

  4. Blanche Neige
    03/01/2010 la 13:38

    Dupa cate stiu eu, si Gorgonzola a fost descoperita din greseala, tipul care prepara branza, indragostit fiind, a uitat intr-o seara sa termine tot procedeul de preparare….parca asa era povestea…..

  5. melami
    03/01/2010 la 13:44

    @adrian
    Mai bine mai târziu decât niciodată! 🙂
    Adevărul e că nu ştiu cum ar trebui să procedez ca să am link. Sunt mai novice într-ale informaticii…
    @Blanche Neige
    Facem o carte de bucate împreună, pe tema asta? Că aş avea la reţete de pus acolo… =))

  6. 03/01/2010 la 13:56

    @ melami
    nu te mai deranja cu cartea de bucate , încet-încet devine blogul unul culinar 🙂

  7. melami
    03/01/2010 la 14:00

    Hai, măi, că mă opresc! De mâine încep serviciul, şi o să-mi mai amintesc de bucătărie doar când o să-mi pun ceva semipreparat la microunde. Şi despre aia e câh să vorbesc. Oricum, intenţionam să vă zic că, de acum încolo, să vă mai puneţi pofta-n cui! =))

  8. 03/01/2010 la 14:11

    Scuză-mă, dar te prefer cu tastatura-n faţă şi ascuţită la limbă, decît cu şorţ şi polonicul ridicat deasupra capului, indemnând gospodinele din toate ţările : La oaleeeeeee, până la victoria finală !!! =)) =)) =)) =))
    PS. nu te prinde rolul. 😉

  9. 03/01/2010 la 14:17

    :)))))
    asa e, mai bine mai tarziu, ca sa poata vedea cineva blogul tau cand comentezi pe undeva trebuie sa completezi si adresa blogului, nu doar numele (pseudonimul) si adresa de mail ;).

  10. melami
    03/01/2010 la 14:18

    Măi, tu n-ai fost deloc atent la postările mele culinare. Cu excepţia muşchiului ăla la tavă, unde m-ai văzut tu cu sorţul în faţă?! Victima din faţa aragazului a fost mereu peştişorul. Iar limba… apropos, cum îţi place: cu măsline sau în aspic? =)) =)) =))
    No, lasă că mai pe seară, bag o chestie legată de cărţi. Să vezi ce înghesuială o să fie, de n-o să ai loc de comentat! 😉

  11. 03/01/2010 la 14:25

    ASCUŢITĂ !!! =)) =)) =)) =))
    ps. nu mă lua cu cine găteşte, e poze cu mâncare – e, e reţete de potoale – e, salivez ca şi câinele lui Pavlov – „e”, ATUNCI ??? =)) =)) =)) =))

  12. melami
    03/01/2010 la 14:29

    Cât mă bucur când suferă cineva pavlovian! Că io n-am pofte de-astea. Dacă e, bine, dacă nu, nişte biscuiţi şi o cană cu apă mi-ajung. Deci, pentru tine, SPECIAL, o dată pe săptămână… hai că nu-s sadică: o dată pe lună, o să fiu un fel de papaRAŢĂ, pe urmele peştişorului, în bucătărie. Iar în rest, limbă ascuţită cât cuprinde, până o să te ceri afară! =))

  13. Florian
    03/01/2010 la 15:36

    Sadico, ai aşteptat să mi se termine proviziile de bunătăţi pentru sărbători şi acum vii cu nenorociri d’astea, să-mi lase gura apă. Nu-i nimic, ia de colea o reţetă să-ţi piară cheful de băgat strâmbe:
    Se ia o iguană verde şi se fezandează în şură trei zile şi trei nopţi, cu picioarele în tavan, după care se ia la zdravăn la scărmănat, până îi sar capacele solzii. Apoi se pârleşte bine, după care se crestează şi se pune la frăgezit, într-un baiţ preparat cu mult usturoi, iar pe la toate încheieturile şi crăpăturile se îndeasă ardei iute mărunţit, amestecat cu sare grunjoasă. A doua zi se spală bine, se unge, se înfige într-un proţap şi se frige bine, până se înmoaie de tot.

  14. melami
    03/01/2010 la 16:56

    Îmi pare rău, dar nu vei intra în cartea de bucate, pentru că reţeta ta e un fail nereuşit. Primele trei rânduri din ea sunt excelente, dar următoarele trei sunt de la cea de măgăruş picant la proţap, care nu se potriveşte cu carnea delicată a iguanei! Mai caută, mai întreabă… And btw: Muuuuuuuuuuuuuuuultă pooooooooooooooooooooftă buuuuuuuuuuuuuuuuuuună! =)) =)) =))

  15. 03/01/2010 la 18:42

    nu prea sunt cu dulcele, doar cand imi scade glicemia, imi place mai mult sarat, acru sau amar.

  16. 03/01/2010 la 18:51

    fără mişteaux, ştii cum le spune la cei de pe lângă Vicenza ?
    MAGNA GATTI
    – care nu aduce nimic a ceea ce îţi închipui pornid de la MAGNA.
    înseamnă MÂNCĂ MÂŢE !!! =)) =)) =)) PE BUNE !
    sânt două legende legate de chestia asta :
    1- o lungă perioadă de timp Vicenza a fost sub dominaţia Serenisimei Republici Veneziene.La un moment dat arhiva oraşului se umpluse de şoareci, astfel că vicentinii au cerut sfatul şefilor, venezienilor, care au aflat rezolvarea, funizându-le mâţe.Până acum totul pare ok.Doar că după asta, au mai fost de vreo 3 ori la Veneţia pentru a cere pisici, (probabil că nu le dădeau nătărăii de mâncare nimic, iar pisicile cum puteau o ştergeau), a treia oara în dogele exclamase:Iară, dar ce, ăstia le mânâncă ?
    2-în timpul celui de al doilea război foametea mare i-a împins să mănânce şi pisicile.
    Dar de unde mi-am adus aminte : se zice că le fezandau înainte o săptămână in zăpadă.
    PS. unii zic că o fac şi acum 🙂

  17. 03/01/2010 la 18:56

    errata corrige :
    magna gatii in dialect, nu in italiana literară

  18. 03/01/2010 la 18:57

    de fapt era o precizare nu o corecţie.

  19. melami
    03/01/2010 la 19:23

    @adrian
    La unii am făcut-o, la alţii am uitat. Scuze. Mersi de sfat! 🙂
    @eonul
    La mine e invers, dar nu se vede… încă 🙂
    @kee
    Am şi eu un platou de-ăla de pus pe perete, pe care scrie: Attenti al gatto! Prima dată am crezut că, dacă tot era pentru pus în bucătărie, se referă la gateaux, adică prăjituri. După aia m-am dumirit că era vorba de pisică!
    Apropos, bre, că văd că le ai cu istoria: ştii de unde vine cuvântul „Ceao”?

  20. 03/01/2010 la 20:14

    măăăăăă, e servus ( servul dumneavoastră ) in Austro-Ungaria .
    şi vine de la „schiavo tuo” = sluga dumneavoastră , de pe la noi .
    ALTCEVA ? :))

  21. 03/01/2010 la 20:15

    scuze , ziceai despre forma românizată a salutului italian Ciao , nuuu ?

  22. melami
    03/01/2010 la 21:12

    Eşti pe-aproape. Sono il suo schiavo! De fapt, doar de la Schiavo, Sluga, cum auzim, tradus, în comediile vechi. Aşa se salutau între ei veneţienii în Evul Mediu.
    Dar limba italiană modernă? De unde provine ea, drăguţă? 🙂

  23. 03/01/2010 la 21:33

    Apriori, nu gugălesc, când o să gugălesc o să recunosc.
    Îţi povestesc doar ce ştiu.
    Ei ( broscarii ) spun că dialectul de pe lângă Sienna e cel mai aproape de italiana modernă ( care se aude la tv. şi la radio ), în general fiecare provincie e mândră de dialectul său.
    Oricum printre primii scriitori aproape de italiană sânt Petrarca si Boccaccio * scris * , aceştia fiorentini fiind au h-ul aspirat vorbit.
    În fiorentină şi azi Coca Cola e pronunţat Hoha Hola , sânt teribili fiorentinii, mie cel puţin îmi plac f. mult.
    Nu povesti de Garibaldi, că te scuipă TOTI ITALIENII DE LA ROMA ÎN SUS.

  24. melami
    03/01/2010 la 21:43

    Hai să te luminez. Şi nu e de pe Google, ci dintr-o carte pe care o citesc acum. Donc, în secolul al XVI-lea, cărturarii din zona cizmei s-au strâns şi au hotărât că dacă nu pot uni teritoriile de acolo, măcar să facă o limbă unitară. Au studiat toate dialectele locale şi au optat, în cele din urmă, pentru limba în care a scris Dante Aligheri Divina Comedia. La fel au procedat şi universitarii de la Oxford, în secolul al XVIII-lea, când au impus întregii Anglii engleza folosită de Shakespeare.
    Revenind la Dante, el a scris DC în terza rima, adică fiecare rimă se repetă de trei ori la fiecare cinci versuri, impregnând astfel limba florentină cu ritmul în cascadă pe care îl are italiana modernă şi astăzi. Asta e! 🙂

  25. 03/01/2010 la 22:00

    Aşa o fi ,
    deşi mi-am cumpărat Divina Commedia, nu de altceva, dar să mă mai culturalizez şi io, dacă tot le mănânc pita.
    Nu prea seamăna cu italiana, de fapt cartea era bilingvă, pe partea stângă originalul, iar pe dreapta italiană cu comentarii.
    Dacă vrei să rupi gura la un broscar întreabă-l ce înseamnă „con parcimonia” , tu cre’ că ştii.

  26. melami
    03/01/2010 la 22:04

    Pondere, măsură, zgârcenie chiar, temperanţă. Adică un fel de ardelean. =))
    Vorba lui: Şăzi calm!

  27. 03/01/2010 la 22:36

    da, io ziceam cumpătare cu un iz de zgârcenie, cuvântul în schimb fiind un arhaism şi în italiană ca în romană, îl ştiu puţini.
    Nu-l ştiau italienii, şi erau persoane relativ culte, nu ciurapăi.

  28. melami
    03/01/2010 la 22:45

    „Ciurapăi”?!!! N-am mai auzit cuvântul ăsta până acum. Dacă eşti drăguţ… tradu-mi-l! 🙂
    Şi apropos de ediţia ta cu cele două forme de italiană, cea dantescă şi cea modernă. Fratele meu, alegerea limbii ăleia a avut loc în secolul al XVI-lea. De atunci, s-a mai schimbat şi ea, că nu-i latina, elina sau ebraica. E vie, vorbită, în veşnică schimbare. Ca şi limba vorbită pe timpul lui Shakespeare sau Miron Costin.

  29. 03/01/2010 la 23:04

    ciurapăiii sunt urâţi şi proşti nu ca
    cighimeiii care-s proşti dar simpatici

    Sunt deacord în ceea ce priveşte viaţa unei limbi, frică tare mi-e că a noastră, în ultima vreme naşte nişte monştri.

    Subliniasem chestia cu Dante pt. că e ceva mai tânăr decât ceilalţi doi, care erau mai aproape de italiană.

  30. melami
    03/01/2010 la 23:15

    No, pe ăştia trebuie să mi-i trec în vocabular: ciurapăii şi cighimeii! =))
    Limba e ca oamenii care o vobesc… Vor fi întotdeauna indivizi cu limbaj îngrijit, chiar doct, uneori greu de înţeles de către mase, şi vor fi şi tipi care o vor schilodi, o vor „îmbogăţi” cu neologisme mai bine sau mai prost alese… (Deja mi-e uneori greu să înţeleg comentariile unora de pe DC, dar îmi zic că atâta timp cât ei se înţeleg unii pe alţii, e ok) Se va maneliza probabil româna în unele sectoare sociale… În final, vor rămâne totuşi valorile perene. Faptul că se schimbă, se „europenizează”, nu-i cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Poate că o dată, într-un viitor foarte îndepărtat, întregul glob va vorbi aceeaşi limbă, un melanj între toate cele vorbite astăzi. Mă rog, cam bat câmpii, semn că e timpul să merg la culcare, că mâine… of, mâine ÎNCEPE UN AN NOU DE MUNCĂ, fir-ar să fie!

  31. yeonsaeng
    04/01/2010 la 13:31

    ca si in cazul piftiei.. niste oase uitate pe foc…

  32. melami
    04/01/2010 la 16:17

    Ai dreptate. Uite ca nu m-am gandit la asta, Pufuletz Auriu! 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: