Prima pagină > Cărţi, lecturi > Despărţirea de Iisus

Despărţirea de Iisus

28/12/2009

Cam aşa s-ar putea traduce, în viziunea lui Nae Ionescu, prefaţatorul cărţii, întreaga dilemă a unui roman controversat la timpul său, dar şi într-ale noastre. Ciudată modalitate de a-ţi lansa o lucrare! Dacă aş fi rea, aş zice că aici şi-a pus amprenta exact spiritul mercantil atribuit de regulă naţiei evreieşti. Un scandal vinde mai bine un produs de artă decât o întâmpinare politicoasă, reţinută, chiar dacă elogioasă. Aşa că alegi un antisemit convins să-ţi prefaţeze un roman de căutare a identităţii tale semite! Te vor citi ambele tabere, unii ca să te critice, alţii ca să te laude, deci succesul de casă e asigurat. Dar şi critica! Pentru că apariţia a „De două mii de ani” a suscitat patimi aprinse în epocă. De pildă, P. Pandrea, îl „caracterizează”, scurt, pe scriitor: „palavragiu prezumţios de cafenea”. P. Nicanor & comp. îl califică drept „huligan evreu”, iar cartea e considerată a fi „primul roman rasist românesc”. Iar C. Tudor (nu C. V. al nostru! 🙂 ), o etichetează drept „carte bolnăvicioasă, putredă, anormală, perversă”. G. Călinescu se păstreză oarecum în rezervă, notând doar că „evreii îl învinovăţesc că s-a lăsat dezonorat, în prefaţă, de Nae Ionescu”. Şerban Cioculescu întâmpină apariţia romanului considerându-l „remarcabil, încărcat de viaţă şi de idei, care lasă deschisă problema principală”. Care este însă problema cu pricina? Aceea de a fi evreu într-o ţară şi într-o perioadă cu ascuţite accente -justificate sau nu- antisemite.

Dar să lăsăm critica să se încaiere mai departe pe acest subiect departe de a fi închis.

Mihai Sebastian mi s-a părut, până la lectura acesta, un scriitor mediocru. Cam de aceeaşi factură cu Ionel Teodoreanu, Cella Serghi, Mihail Drumeş şi Ion Minulescu. Cărţile lor trebuie citite, pentru că ne modelează şi ne încântă adolescenţa. Odată depăşită însă vârsta pubertăţii, lecturile de acest gen îşi găsesc cu greu loc în timpul şi preocupările noastre de adulţi. Am citit cu plăcere „Oraşul cu salcâmi” şi „Accidentul”, iar „Steaua fără nume”, „Jocul de-a vacanţa” şi „Ultima oră” mi se par în continuare piese de teatru vioaie, relaxante şi… cam atât. În „De două mii de ani” am descoperit însă pe intelectualul Mihail Sebastian. Ca scriitură, nu a fost o revelaţie, dar încercarea lui continuă, marcată de o oarecare disperare (în ciuda efortului său de a evita patetismul), de a se defini ca evreu român, m-a pus pe gânduri. Omul acesta a vrut să-şi descifreze doar existenţa, să înţeleagă „lucrurile în nuanţe şi distincţii”. Şi, mai ales, s-a ferit să acuze. Asta însă nu înseamnă că a scuzat chiar orice. Aş defini romanul acesta ca pe o oglindă. În faţa ei, un timp, îţi poţi compune o figură interesantă sau măgulitoare pentru amorul propriu, dar dacă zăboveşti mai mult în apele ei, în cele din urmă te vezi pe tine, cel nevolnic sau îmbătrânit în rele, cu ridurile de pe suflet la vedere, cu zonele întunecate ale creierului lucind stins şi ameninţător.

Am terminat cu lecturile serioase pe anul acesta. Acum voi citi ceva extrem de uşor; cred că se numeşte „Nevestele de la Casa Albă”, despre care nu cred că voi reuşi să scriu ceva cât de cât pertinent, pentru că mintea-mi va fi în vacanţă.

Anunțuri
Categorii:Cărţi, lecturi
  1. 29/12/2009 la 18:10

    Daca tot ai terminat-o , trimite-o prin e-mail.
    Ca acu’ am timp en gros.

  2. melami
    29/12/2009 la 18:15

    Cum să ţi-o emailez, bre?! În verde? Albastru? Cu luciu? Mai mată? =))
    Bine ai revenit! Sper că n-ai chicerele rupte! 🙂

  3. 29/12/2009 la 19:56

    Tu chiar iti faci timp pentru citit? eu abia daca gasesc timp pentru mine…dapai sa mai si citesc.

    Te invidiez pentru ca iti faci timp si de citit 😡 :*

    An Nou fericit si plin de bucurii sa ai :*

  4. 29/12/2009 la 19:59

    numai inima, că era aşa fain acolo, şi io a trebuit să mă întorc la sapă.

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: