Prima pagină > Chestii, socoteli > Moţăţei, mon amour!

Moţăţei, mon amour!

11/12/2009

Vorbeam, aseară, cu amicul pdm, despre perioada petrecută de mine la Craiova. Nu mult. Vreo treişpe ani! Şi azi, din senin, dau de alt otean, la comentatori: pepe. Tot de acolo. Acuma, se ştie că am slăbiciune pentru Mărini, aşa că daţi-mi voie să vă povestesc de ce.

Eram repartizată la M., o comună mare, alcătuită din trei sate. Colegi: încă două generaliste, doi pediatri şi doi stomatologi. Şapte doftori într-o comună de vreo 10 000 de suflete. Nici nu aveam cum să ne facem programul ca să nu ne încălecăm unii peste alţii, aşa că m-am oferit să fac de serviciu în M.-gară, fiind şi navetistă, cu trenul, într-un timp. Aşa că mi-am luat parohia în primire. Punctul sanitar era alcătuit dintr-o singură cameră, într-o clădire dezafectată. Era aşa de frig, iarna, acolo, încât nu biruia unicul radiator electric; asta când aveam noroc să fie curent. Aşa că am hotărât că voi consulta pe teren. Mariana, asistenta mea, o femeie cam de o vârstă cu mine, edentată total, dar de o veselie molipsitoare (de care nu cred că era străin molanul care se făcea prin părţile alea) mă aştepta în fiecare dimineaţă, în gară, cu lista de pacienţi care aveau nevoie de asistenţă medicală. O porneam cătinel- cătinel pe uliţele satului, printre nămeţi, din casă în casă. Tratam de toate, că bolile erau ca şi acum. Care n-avea gălbinare, musai suferea de trânji. Care n-avea probleme de-astea, avea gâlci sau năduf. Iar de „răceală” se trata fiecare după capul lui, că, în afară de ampicilină, „electromicină”, tetraciclină, aminoglicozide sau „pelicilină” (care durea şi pe vremea aia ca dracu), nu prea aveam ce să le prescriem. De multe ori mergeam doar să văd dacă tratamentul pe care-l instituise asistenta mea din propie iniţiativă a dat roade. Mariana mea făcea cu o singură seringă, dar cu ace diferite, injecţii la întregul sat. Doar Cel de Sus a păzit M.-gară de o epidemie de hepatită sau de SIDA.

Regula era cam asta: gospodarul te primea în casă şi te servea, din prima, cu un pahar de vin, să te încălzeşti. Nu ştiu dacă aţi băut aşa ceva, dar vă asigur că molanul zonei era al naibii de dulce şi de greu în acelaşi timp. Faceţi socoteala: dacă intram în cinci case, se făcea deja de-un kil de vin. Şi asta până-n prânz! De refuzat, nu-i puteai refuza, că se jigneau uşor. Te scoteau în curte să-ţi arate butucii de vie, te băgau apoi în pivniţă ca să vezi cât de curate-s butoaiele, îţi descriau, pe larg, felul în care le tratau înainte de a băga în ele mustul, aşa că, după câteva astfel de experienţe, am ajuns la concluzia că mai bine beau decât să mai suport asemenea demonstraţii. La început, te îmbiau măcar să cinsteşti cu ei, după care, la plecare, trebuia musai să dai paharul peste gât, că doar n-o să le laşi necazul în casă. Şi uite aşa, am ajuns eu în tren, la întoarcere, timp de vreo trei zile, mai mult cherchelită decât trează. Până când am cerut îndrumări de la navetişti mai vechi ca mine, cu experienţă cum s-ar zice. Şi am aflat cum se procedează, aşa că în ziua următoare, când am fost din nou îmbiată cu licoarea aia roşie şi onctuoasă, le-am spus, cu cel mai serios aer din lume:

-Nu pot, că nu obişnuiesc să beau pe stomacul gol.

Iar Mariana, instruită între timp de mine, a adăugat:

-Pune-l mai bine într-o sticlă şi adă-l în gară, când pleacă trenul!

Aşa că am terminat consultaţiile în jumătate din timpul pe care mi-l luau în celelalte zile, şi am avut răgaz să beau şi o cafea într-un birou supraîncălzit, cu vânzătoarea de bilete şi şeful de gară, care mă tratau ca pe un VIP. Când mai era doar un sfert de oră până să plece trenul, numai ce văd vreo zece săteni cu figuri cunoscute, care căutau ceva, din priviri, pe peron. Asistenta s-a prins mai repede ca mine, aşa că a ieşit şi i-a debarasat rapid de preţioasa lor încărcătură rubinie. Dopuri nu prea erau, aşa că multe dintre sticle aveau drept cep un ştiulete de porumb, dar chestia asta le sporea şi mai mult farmecul.

Deci, iată-mă în faţa unei serioase recolte de vin, pe care nu aveam cum o căra de una singură, chiar dacă m-ar fi ajutat Mariana să o urc în tren. Drept pentru care mi-a făcut ea selecţia, că se ştia mai bine ca mine, şi mi-a înghesuit într-o sacoşă jumătate din sticle, pe restul împărţindu-le ea, frăţeşte, cu şeful de gară şi casiera.

Şi uite aşa a început o serie de întruniri vesele acasă la noi, că aflaseră între timp şi amicii de resursele mele bahice inepuizabile, aşa că aveam în fiecare zi musafiri. Am făcut un fel de „colectivă”, adică ei veneau cu mâncarea iar noi ne ocupam să aibă cu ce o uda. Din fericire, nu mai stătea nimeni cu gura pe mine să „gust” măcar, pentru că erau destul de însetaţi ca să mai aibă şi grija asta. Şi uite aşa am scăpat eu de tentaţia de a deveni alcoolică; m-au ajutat prietenii!

Anunțuri
Categorii:Chestii, socoteli
  1. pdm
    11/12/2009 la 17:39

    🙂 te-au ajutat prietenii, au devenit ei alcoolici :-)) excelent scris!

  2. silavaracald
    11/12/2009 la 18:11

    Mersi, mersi, Muză! 🙂

  3. sendroiu
    11/12/2009 la 19:54

    🙂 foarte mishto!

  4. Laura
    11/12/2009 la 21:47

    Fain, sefa! Te invidiez… acolo ar fi fost de mine 😀

  5. melami
    11/12/2009 la 22:02

    Te dovedeau ăia, fată! Tu eşti o finuţă, cu coniace… 🙂

  6. Laura
    11/12/2009 la 22:04

    Ei, las’ ca daca-i musai, apoi ma adaptam io, cum m-am adaptat la cognace, ma adaptam si la rachie 😀

  7. Laura
    11/12/2009 la 22:23

    Dar, apropos olteni, am avut si io un pretin oltean… era harnic, gospodar, dar de nu-i merea gura si si iute… tulai… mi-o facut capul calindar; asa erai si aia pe acolo sau asta o fi fost un specimen unic 😕

  8. melami
    11/12/2009 la 22:31

    Nooo, îs nişte calmi şi introvertiţi prima-ntâia! =))
    Ca să-ţi faci o idee, îţi zică m-am prins că e vorba de „Valea Vlăicii”(o zonă a Craiovei) abia când am văzut scrisă asta pe o tăbliţă. Până atunci, din cauza felului „rar şi tihnit” de a vorbi al colegilor mei, eram sigură că-i vorba de „Valea Blegii!”

  9. Laura
    11/12/2009 la 22:47

    =)) =))

  10. Laura
    11/12/2009 la 22:48

    la tine nu ne putem tavali :-?, nu-i bai, no las’ ca ui 😀 😀 😀

  11. pepe
    11/12/2009 la 23:01

    Hihihihihihi, Melami esti mortala! Nu mai am nimic de comentat. Mi-ai luat piuitul. Tz’am mai zis, sa ne vezi si fantanile, mai ales aia cantacioasa. Vrea Solomon – primaru’ deh- s-o faca sa cante ” M-a facut muica oltean „.
    Gurile rele ( oltenesti ) afirma ca Beaujoulais-ul frantuzesc este de fapt Zaibarul oltenesc.

  12. pepe
    11/12/2009 la 23:06

    Iar cu calmitatea, ai avut noroc sa-i gaseste pe cei calmi – sau alora ce nu le pasa-, ca io nu prea am norocul asta. E adevarat, ca se aprind rapid, dar tot asa de repede le trece. Nu sunt ca ardelenii care te tin minte toata viata. D’asta e misto cu sefu’, stie ca trebuie sa te penalizeze dar nu mai stie de ce, asa ca o lasa balta.

  13. melami
    11/12/2009 la 23:13

    Am un prieten francez, care locuieşte, culmea!, în Craiova! E un connaisseur, şi apreciază foarte mult vinurile din zonă, aşa că nu-i de mirare că-şi dau aere oltenii… 🙂

  14. Laura
    11/12/2009 la 23:33

    stati (ca trebe sa ma duc in pivnita) sa ma uit pe sticla ce vin am beut io zilele trecute… unul romanesc, dar bun, foarte, foarte bun…l-am adus de acolo, cand am fost acolo data trecuta. Ca aici vinurile romanesti ce le gasesti de cumparat sunt de tot r…

  15. Laura
    11/12/2009 la 23:38

    Deci: vin rosu sec
    Casa Vrancea 1949, Cabernet Sauvignon, Cotesti 2004, sec.
    Buuun, buun … si inca si a doua zi a fost la fel de bun, ba chiar mai bun, dar nu mai era prea mult 😀

  16. melami
    12/12/2009 la 09:06

    Te cred şi eu că a fost bun. Te-ai dedulcit la vinurile lui Stefan cel Mare! 🙂

  17. 12/12/2009 la 13:19

    :)))) Aşa uşor jignibili sunt oltenii?
    Bre, da’ de mâncare nu-ţi dădeau?
    Îmi spunea cineva ” toată lumea te serveşte cu ceva de băut,dar la o ciorbă nu te-ar pofti nimeni „.

  18. 12/12/2009 la 13:52

    Eu recunosc ca e pe ţârâite vinul pe care l-am facut, doar vre 100l. Mai pastrez cate ceva pentru sarbatori, acum beau numai Vin de Pays des Maures, Cordon Negro (pe eticheta zice ca asta e din Spania) si alte 3 feluri de sampanii din zona sudica a Frantei.
    Laurico, parca a venit deja Craciunul odata cu portbagajul de beuturica :)). Un fel de aperitive. Un bax de cognac, whiskey si de Pastis de Marseille (cica asta e misto) clocotesc sa le deschid.Ehee.. am sa trec cu bine si de gerul Bobotezei. :))

  19. melami
    12/12/2009 la 14:47

    @sebra
    Mâncarea era scumpă. Băutura, pe gratis. 🙂
    @Cipriotule
    Hai să punem de-o „comparativă”: tu vii cu ăia o sută de litri de vin, eu pun la bătaie suta de kile de carne. Praf ne facem ficăţeii până-n primăvară. 🙂

  20. Laura
    12/12/2009 la 19:37

    Se pune de chef? Unde, cand, la cat? Fac prezenta pana-n 4 ian 😀

  21. melami
    12/12/2009 la 19:40

    La Tîrgu Mureş, oricând. Pate te pui de-acord cu furnizorul de beuturici, şi ne vedem tustrei! 🙂

  22. Laura
    13/12/2009 la 20:52

    Cine-i furnizorul de beuturici, Cipi? Si cum sa ma pun cu el de acord? Io imi fac bagajele. Maine dimineata zbor 🙂 Sper sa si aterizez intreaga 😀

  23. melami
    13/12/2009 la 21:16

    Da, Cipicao e pivniceriul! Vezi tu… există internet… 😉
    O să ajungi întreagă, nu ti teme! Dă-ne un semn când eşti pe pământ românesc. Călătorie uşoară şi plăcută!

  24. Laura
    13/12/2009 la 21:18

    Apoi o sa fie usoara: doar un hop, ca mai nou exista legatura directa. Problema o sa fie, diaria, daca aterizez bine. Nu stiu de ce naiba, dar de fiecare data cand ajung acasa ma paleste o diarie de nu-i adevarat. Scuze 😀

  25. melami
    13/12/2009 la 21:23

    Poate de emoţii. Sau de la mâncarea din vion, dacă se dă aşa ceva pe rute mai scurte. Ia un Imodium ceva. Sau îndoapă-te cu brânză înainte şi bea un ceai de mentă.

  26. Laura
    13/12/2009 la 21:30

    Imodium? OK, am notat, cum aterizez la prima farmacie ma duc. Nu-i de la emotie. Toti pe care-i stiu cand ajung acasa patesc asa. Pana acum am tot beut la ceai de menta, dar n-o prea ajutat 😦

  27. melami
    13/12/2009 la 21:34

    Ok, de data asta o să fie altfel. O să vezi! 😀

  28. 13/12/2009 la 21:34

    apa ! <):)
    şi eu o păţesc .

  29. melami
    13/12/2009 la 21:36

    Păi, bei de la robinet? Dacă-i imbuteliată, n-ai cum s-o păţeşti. Mai ales dacă scrie pe ea că e verificată microbiologic.

  30. 13/12/2009 la 21:49

    nu de la robinet , din fîntînă , şi-i asa de bunăăă.

  31. melami
    13/12/2009 la 22:14

    Sigur că e bună. Şi-ţi mai zic ceva: şi o diaree e bună din când în când. Mai curăţă intestinele de toxine. Scuze pentru amănunte de-astea fiziologico-scârboase, dar ăsta-i adevărul.

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: