Prima pagină > Medicale si nu prea! > Director Doctor artistic

Director Doctor artistic

11/11/2009

teatruPrecizare: În această postare nu sunt dezvăluite amănunte legate de starea de sănătatea a cuiva, aşa că nu se încalcă regulile deontologiei medicale.

Merg la teatru de cel puţin două ori pe săptămână. Nu-i aşa că-s tare?! Cine se mai poate lăuda cu aşa ceva? Poate doar salariaţii instituţiei. Şi eu, colaborator al ei! Pentru că îi sunt medic de întreprindere…

E greu, dom’le cu actorii ăştia! Deşi rolul meu este de a-i consulta pe fiecare dintre ei măcar o dată pe an, al lor este să mă fenteze cât de mult pot. Adică până să-l aduc pe unul la cabinet, trebuie multă muncă de lămurire. Uneori mici şantaje, dacă nu chiar ameninţări pe faţă. Nu din partea mea, că nu mi s-a urât cu binele, ci din a responsabilului cu Protecţia Muncii, căruia nu-i semnez rubrica medicală din fişe dintr-un motiv foarte simplu: nu pun parafa pe un diagnostic fără a-l consulta pe respectivul pacient. Aşa că săracul de el îşi ia porţia de amenzi de fiecare dată când îl controlează ăia de la inspectoratul de specialitate. Ne-am sfătuit, şi am decis că trebuie să ne organizăm. În fiecare săptămână, afişează listele cu personalul care trebuie să se prezinte la vizita medicală, şi îmi aliniază frumos, pe masă, fişele lor. Iar eu aştept. Când are repetiţii secţia maghiară, mai e cum mai e. Ăştia-s mai conştiincioşi ca noi românii, şi dacă-i musai, cu plăcere. Se prezintă frumos şi civilizat la consultaţie, îmi răspund la întrebări, execută ce le cer, apoi pleacă în treaba lor, neuitând să mulţumească.

Cu secţia română însă… îi bai mare! Sunt prietenă cu majoritatea dintre ei; mă salută jovial de fiecare dată când mă întâlnesc, se întind cu mine la poveşti pe holuri sau în bufetul teatrului, dar când îi anunţ că sunt aşteptaţi la cabinet, dispar ca prin minune, de zici că i-a înghiţit pământul. Aşa că am ajuns să ştiu foarte multe despre ce le trece prin cap, dar prea puţine despre sănătatea lor. Din când în când, se mai rătăceşte câte unul şi îşi bagă capul pe uşă, numai bine ca să-l agăţ şi să-l chem înăuntru.

-De fapt, îl căutam pe Gyuri-baczi, tâmplarul. N-am timp acum, dă el să zică, dar eu am închis deja uşa cu cheia în urma lui, de parcă ar urma să-l violez şi n-am chef de martori. Sunt aşteptat la repetiţie, vine el cu argumentul suprem, în faţa căruia ar trebui să cedez.

-Lasă că auzim în difuzor când eşti chemat, îl liniştesc eu şi încep să-i completez fişa.

Cu anamneza mai merge cum mai merge, că actorii sunt expansivi şi le place să vorbească despre ei. Când scot însă tensiometrul la iveală, îi văd că încep să se îngălbenească şi le dispare piuitul. Le iau tensiunea şi îi consult cât de minuţios pot, după care trecem la probele neurologice, ocazie cu care se înviorează brusc, deoarece, fiind oarecum dinamice şi chiar distractive, au ceva în comun cu spiritul ludic care îi animă pe majoritatea dintre ei. La proba mersului cu faţa sau cu spatele, vin întotdeauna cu interpretări personale, dar nu din cale afară de originale, astfel încât majoritatea adoptă stilul Michael Jackson, doar câţiva având imaginaţia să păşească precum vagabondul lui Charlie Chaplin. Ajunşi la proba index arătător-nas, suntem deja prieteni apropiaţi, aşa că cei mai mulţi îşi amintesc bancul cu oligofrenul care încearcă să mânânce o îngheţată şi mi-l exemplifică mimându-l. La final, respiră uşuraţi şi ajung la concluzia că doctoriţa asta care râde de toate prostiile lor e o tipă de gaşcă, aşa că mă aleg de multe ori cu despărţiri ca în filme, cu pupături pe ambii obraji şi reveniri, după ce am închis uşa în urma lor, că au uitat să-mi spună că o mătuşă prin alianţă a avut chisturi ovariene, şi poate că trebuie să ştiu lucrul ăsta, să-l consemnez în fişă.

În săptămâna următoare, dacă trec cumva prin vecinătatea cabinetului, intră pentru „două minute”, care de obicei la ei înseamnă vreo oră şi jumate, să mai stăm de vorbă de una, de alta, că ştiu că păstrarea secretului profesional mă va împiedica să dau pe goarnă ce-mi spun ei, aşa că am aflat toate dedesupturile teatrului: cine pe cine mai sapă şi care cu cine se culcă; le cunosc toate proiectele blocate de ani de zile în stadiu de schiţă, pentru că nu au timp să le definitiveze din cauza „nenorociţilor” de regizori care scot sufletul din ei cu repetiţiile; le ştiu aspiraţiile şi neîmplinirile, poveştile de familie şi planurile de vacanţă.

Totul e bine şi frumos, suntem prieteni la cataramă deja, merg la premierele pentru care îmi opresc întotdeauna invitaţie, la secretariat; îi laud, pentru că oricât de slabi au fost într-un rol, ştiu că a fost doar din cauza lipsei de inspiraţie de moment, şi nu a celei de interes pentru o meserie solicitantă mai mult decât îşi închipuie oamenii. Până când trece anul, şi când, pentru a-i convinge să interpreteze pentru mine rolul pacientului, îmi trebuie o muncă de convingere cu mult mai asiduă decât are nevoie un regizor care vrea să-i distribuie într-un rol de contre-emploi

Anunțuri
  1. pdm
    11/11/2009 la 22:33

    curat! foarte curat! ”imaculat” aș putea spune! mai are rost să-ți spun că ești fluidă precum apa?
    bravo! m-ai atins iar…

  2. melami
    11/11/2009 la 22:40

    Uite aşa ne „atingem” unul pe altul, iar alţii pe amândoi, ca pe doi infractori…

  3. 11/11/2009 la 23:12

    La teatru e invers ca la Păpuşu 🙂
    Dar de ce nu le place consultaţi, totuşi?

  4. melami
    11/11/2009 la 23:16

    Ştiu eu? Simt asta ca pe o chestie impusă de alţii, ori ei sunt spirite libere în general. Dacă ar afla că mă aflu acolo doar pentru uzul staff-ului, ar da buluc, pun pariu! 🙂

  5. 11/11/2009 la 23:20

    Ştii ce cred? Că doar se alintă, să te vadă mai des pe acolo :))

  6. melami
    11/11/2009 la 23:25

    Mai ştii?! 😉
    Sună tentant, dar ştim amândouă că nu-i vorba decât de o sănătoasă teamă de doctor. 😀

  7. 11/11/2009 la 23:40

    Cunoaştem ,cunoaştem 🙂

  8. penisudemasa
    11/11/2009 la 23:58

    cum grăiești tu surioaro, ce adevăruri spui…

  9. melami
    12/11/2009 la 00:08

    Wow, ţi-ai schimbat avataru’! Din nou, cameleonicule! Stai să-mi iau alţi ochelari, că nu te văd deloc bine…

  10. 12/11/2009 la 00:08

    Aaa..dar să te ferească să trebuiască vreodată să faci vreo injecţie unuia ca senzoru’…Din ce-am văzut eu,tu eşti răbdătoare ,dar te asigur că te scoate din sărite :))..”staţi..întâi o cafeluţă,staţi…că vreau pipi…staţi..că mai vreau o ţigară….

  11. melami
    12/11/2009 la 00:15

    Eu chiar sunt răbdătoare, aşa că l-aş lăsa să-şi bea cafeaua, să-şi facă pipilicul, după care tot la acul meu ar ajunge! Şi ar mai vrea şi după aia, că am mână uşoară. Pe bune! Atât de uşoară încât am fost suspectată, de către Zazi, că nici nu i-am făcut injecţia aia cu Vitamina B12. 😀

  12. 12/11/2009 la 00:20

    =)) =))

  13. penisudemasa
    12/11/2009 la 00:52

    =)) dac-ai știi cât am muncit la el…

  14. melami
    12/11/2009 la 01:00

    Încă nu-mi dau seama dacă e ce cred eu…
    Acum cred că-l poţi schimba! Căţeluşul ăla îmi plăcea mai mult parcă… 🙂

  15. kee-kee
    12/11/2009 la 15:33

    un fost coleg , actual doptor , are o vorba :
    – nu exista oameni sanatosi , ci numai insuficient investigati.
    si mai e o vorba : la doptor , melitzie si trebunal , sa n-ajungi in veac !
    Poate din cauza acestor doua „perle de intelepciune populara” nu agreeaza omu’ sa mearga la consultatie.

  16. melami
    12/11/2009 la 18:17

    1. Poate fi adevărat. Depinde de definiţia sănătăţii…
    2. 100% de acord. Şi, Doamne fereşte de aşa ceva!
    🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: