Die hard

Destul de repede după revoluţie, profitând de foamea de cărţi a intelectualilor, au început să apară traduceri -deseori stângace- ale unor opere de care doar auzisem, dar nu avusesem ocazia să le citim. A urmat invazia romanelor de aventuri, apoi a celor siropoase, a biografiilor celebre, a cărţilor poliţiste şi erotice. După care, un isteţ s-a apucat să vândă, prin poştă, cărţi celebre, frumos broşate, care dau bine în orice bibliotecă; bucuria bibliofililor. Am fost printre primii care m-am abonat la aşa ceva, drept pentru care am vreo două policioare cu romane franţuzeşti şi englezeşti, dintre care, pe unele doar le-am răsfoit, preferând variantele lor româneşti, mai accesibile unui cititor înfometat ca mine.

Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre tehnica lor agresivă de promovare. La mult timp după ce îi anunţasem că nu mai intenţionez să comand cărţi de la ei, în cutia mea poştală găseam, lună de lună, ofertele lor, mai mult sau mai puţin tentante. A trebuit să mă mut la altă adresă ca să scap de ei. Sunt sigură că noii locatari primesc şi acum pliantele lor colorate…

Aşa şi acum! M-a pus Sarsailă să mă înscriu într-un grup profesional de discuţii. Cum la şedinţele noastre lunare nu mai merg de mult, sătulă fiind să tot ascult văicărelile sterile şi gălăgioase ale colegilor, mi-am zis că asta e o bună modalitate de a mă informa când vreau şi cum vreau. Aşa a şi fost un timp, mai pe la început, până când am prins să ne înmulţim. Moment din care s-au format taberele pro şi contra a ceva, nu importă ce. Şi din care a început o gâlceavă neîntreruptă, încercări de manipulare şi de atragere într-un gurp sau altul şi, de vreun an, parti-pris-uri politice. De la o vreme, s-au conturat şi aici două tabere: adulatorii lui Nico (ăla de ne-a plătit, în ultimul lui an de mandat, ca pe şefii de clinici, după ce trei ani abia dacă a dat un scuipat pe noi) şi detractorii lui, care au fost rapid reduşi la tăcere prin câteva cuvinte bine simţite gen: cripo-comunişti, vânduţi, retardaţi, trădători, securişi ş.a. Cum de chestiile astea eu îs cam sătulă, m-am hotărât să mă retrag discret. Aşa că am coborât în josul paginii şi am dat click pe unsubscribe. La care primesc următorul mesaj: The email address used to send your message is not subscribed to this group. If you are a member of this group, please be aware that you may only send messages and manage your subscription to this group using the email address(es) you have registered with Yahoo! Groups. Că, cică, nu sunt abonata grupului! Păi, fratele meu, e adresa la care primesc corespondenţa voastră! Adică e bună pentru intoxicaţia zilnică cu lăturile grupului, dar nu şi pentru tăierea furtunului de alimentare la ele! Am mai încercat o dată. Acelaşi răspuns! L-am abordat pe admin, o tută de moşneag din Bucureşti, medic prin Gara de Nord. Unul din categoria aia care-mi place mie: „EU am întotdeauna dreptate!” L-am rugat să mă dezaboneze, expunându-i şi motivele. Mi-a răspuns, cu suficienţa tâmpitului, că nu am decât să apăs pe butonul de unsubscribe şi se rezolvă. L-am informat că am făcut-o, şi uite că nu se rezolvă. „Mai încearcă! Sigur ai greşit pe undeva!” mă informează el şi mă lasă cu ochii în soare. Mi-am zis că oi fi eu mai cretină de nu reuşesc, aşa că am chemat un informatician. Care, după ce a butonat în neştire timp de o jumătate de oră, îmi dă o noutate: „Nu te poţi dezabona pentru că nu eşti abonată!” „Păi, şi atunci, de ce le primesc mesajele dacă nu sunt?” „Înseamnă că eşti…” „Păi, nu mai vreau să fiu. Mă scot din minţi sutele lor de mesaje zilnice. Scoate-mă de acolo!” „Nu se poate, că n-am de unde…” Pas de te înţelege cu el! „Tot ce poţi face, e să-i spam-ezi.” Şi m-am apucat de treabă. La fiecare două săptămâni am zi de curăţenie în computer. Ultima dată am băgat în spam vreo 4607 mesaje, timp în care se adunaseră deja zece altele noi. Păi, n-am eu mâini să şterg mizeria pe care o fac ăştia, aşa că m-am gândit să le fac o bucurie: să dau link la o publicaţie centrală, dintr-aia supărată rău pe medici, şi pe cei de familie în special… Poate s-or mai calma naibii!

Unde fugim de acasă?

Un cuplu de englezi decide să se mute din ţara ceţurilor, a smogului şi a mâncărurilor grele, într-o zonă meridională. Aleg deci un sat între Aix şi Avignon, în Provence. Adaptarea lor nu este uşoară, mai ales că au ghinionul să nimerească în plină perioadă a Mistralului, vântul necruţător care nu pare a fi stăvilit nici de cele mai sofisticate mijloace de izoare a caselor. Toate astea s-au întâmplat însă în primul volum, numit Un an in Provence, pe care l-am citit cu mltă plăcere în urmă cu câteva luni. Întâmplarea a făcut să-mi pice în mâini al doilea volum, intitulat Din nou în Provence, aşa că am început să-l citesc, lăsând la o parte cartea aia despre tipul care se decide să locuiască în baie, pentru că se întâmplă destule ciudăţenii în jurul meu ca să mai am dispoziţia să şi citesc despre aşa ceva.

Peter Mayle e un englez atipic. Adică unul care, în loc să-i persifleze pe francezi, cu sau fără motiv, pornind de la premiza că englezii au fost, sunt şi vor fi întotdeauna cei mai buni în toate domeniile, îi iubeşte. Şi nu-i este teamă să recunoască asta. E îndrăgostit de vinurile lor, de bucătăria lor savuroasă, dar, mai ales, e foarte implicat în probleme de maximă importanţă, cum ar fi procurarea de trufe pentru un amic londonez, prilej cu care intră în contact cu Alain, un tip care se ocupă cu recoltarea lor folosind câini de vânătoare, ca în poza alăturată, dar care îşi îmbunătăţeşte randamentul apelând la un porc pitic, pe care îl antrenează în acest scop. (Uf, ce frază lungă v-am tras! Citit-ţi-o şi voi pe părticele, poate se pricepe ceva din ea!)

Drept să spun, până a citi cartea asta, eram convinsă cu trufele sunt un fel de bomboane de ciocolată cu umplutură sofisticată, dar după lectura ei, am înţeles că e vorba de un soi rar de ciuperci foarte gustoase, numai bune pentru a fi puse în omletă sau de gătit într-un rizoto cu gust dumnezeiesc.

Cum scriitorul este o persoană foarte ocupată, iar idealurile lui ţin de domeniul universalului, atenţia lui se concentrează apoi asupra unui dresor de broaşte, al cărui ţel e să-şi înveţe brotăceii să cânte Marseilleza, spectacol cu care vrea să onoreze bicentenarul republicii franceze.

Mai multe nu vă povestec, pentru că romanul este savuros indiferent ce temă ar aborda: adoptarea unui câine vagabond sau războiul de guerilla pe care îl duc cei doi cu meseriaşii francezi, care îmi aminteşte destul de mult de propriile mele lupte cu ai noştri.

Aş vrea ca viaţa mea să fie atât de simplă încât să-mi permit să cheltuiesc atâta energie doar pentru a-mi rezerva locuri la un han specializat în nu ştiu ce fel de mâncare sau să particip la o degustare de vinuri ca la mama ei… Existenţa mea, ca a tuturor românilor de altfel, e mult mai complicată de atât, aşa că a citi o astfel de carte este un excelent prilej de a evada dintr-o realitate din ce în ce mai imundă. Şi nu e deloc greu de parcurs. Nu necesită continuitate, pentru că fiecare capitol poate fi luat separat, fără ca întregul să aibă de suferit. Aveţi o jumătate de oră în care vreţi să scăpaţi de gâlceava politică de pe posturile de televiziune, din ziare sau de pe stradă? Veniţi cu mine în Provence! Îl vom vizita pe Mr. Mayle, vom face baie în piscina lui, în miez de august canicular, şi îi vom cunoaşte pe ses amis. Vă veţi dori să o mai faceţi şi altă dată! 🙂

Special

… pentru cei doi pugilişti care-şi încurcişează pumnii pe o postare mai efeminată de-a mea.

Get in the ring, gentlemen!

… cu Lucian Bute, supergreul supergreilor! 🙂

 

Astă seară dansăm în familie

… adică, la ziua Mărgelatului, un alt nepot de-al meu, despre care nu prea v-am povestit, pentru că părinţii lui sunt mai reticenţi cu expunerea publică. Până la urmă însă, m-am gândit că-i preferabil să se şifoneze ei puţin decât să-l pun în plan secund pe năzdrăvan; asta ca să nu zic: să-l ignor de-a dreptul. Deci, acum voi merge să-i iau pe ai mei, apoi pe soră-mea cu fii-su, şi să ne amestecăm o după-amiază întreagă, cu ochii pe ei şi cu mâna pe puls. Cred că vă închipuiţi puţin ce fac doi copii în jurul vârstei de 4 ani, pe care îi desparte doar o lună de viaţă.

Pentru că prichindeii au apărut în iarna lui 2005, unul în noiembrie, altul în ajunul Crăciunului. Că aşa e la noi, în vrac, nu cu ridicata. Îmi amintesc şi acum ce vâjâială şi foşgăială a fost pe capul meu atunci, când ambele mămici mă solicitau în egală măsură, eu fiind unicul medic din familie, şi părând a avea şi idee de felul cum se cresc copiii, atâta timp cât am avut doi ai mei, pe care i-am scos cât de cât la liman. Ca să vă faceţi o idee, o să vă zic doar că într-o seară, pare-mi-se pe 30 decembrie, mă roagă bărbatu-meu, cu voce mică, pentru că mă ştie ce-mi poate pielea când îmi ies din fire:

-Te rog frumos să treci şi pe acasă. Măcar o jumătate de oră, să-mi amintesc şi eu cum e să fii însurat…

Cam avea dreptate. De vreo două luni, dormeam mai mult în deplasare, când cu unul când cu altul dintre noii bărbaţi din viaţa mea, aşa că dădeam pe la domiciliu doar ca să-mi schimb hainele. Uneori nici atâta, pentru că mă îmbrăcam cu ale soră-mii sau cumnată-mii, având tustrele cam aceleaşi dimensiuni. Şi tot nu reuşeam să le împac pe amândouă mămicile, care voiau fiecare exclusivitate, aşa că s-au mai şi supărat pe mine; uneori simultan, alteori alternativ, aşa că soţiorul meu ajunsese să ştie în ce fază sunt cu ele după numărul de ore pe care îl petreceam cu el. Cred că lui i-ar fi convenit să fi ajuns în furci cu amândouă definitiv, dar am inimă largă şi trec repede peste certuri, aşa că-mi luam din nou bocceluţa şi o porneam la drum de seară, la un crai de tobă sau de treflă, după cum suna solicitarea. Oi fi având eu ceva calităţi de nu s-a lepădat atunci de mine, că motive îi dădeam cu vârf şi îndesat. În puţinul răgaz pe care-l petreceam împreună, aveam grijă să-l informez exact ce fel de scaun a avut Mărgi sau Ziu, de câte ori au regurgitat , ce sunete a scos fiecare în parte, cum mi-au zâmbit ei şi de ce sunt convisă că în familia mea s-au născut nişte genii. Cuplul nostru a rezistat însă şi acestei încercări, semn că aşa ne este scris: să nu scăpăm unul de altul orice ar fi. Drept să spun, nici nu vrem asta. Nu ştiu el ce motive are, dar ale mele sunt pur egoiste: de ce să profite alta de pe urma muncii mele de atâţia ani de a şlefui un diamant?!… Ia sa facă bine şi s-o ia de la început, să-i explice, ca unui copil, ce e aia o maşină de spălat şi la ce foloseşte ea, unde-i cămara şi de ce nu-i indicat să-şi ţină în ea pantofii, şi alte chestii care fac convieţuirea a doi oameni suportabilă.

Mărgi şi Ziu. Nici că se poate să existe firi mai deosebite, deşi prin vinele lor curge, în parte, acelaşi sânge. Unul e foc şi pară, altul apă-nvolburată. Unul impulsiv, revanşard, dezordonat şi expansiv, altul reflexiv, tenace, meticulos şi orgolios. Doi bărbăţei aflaţi în contină competiţie.

După amiaza a decurs oarecum normal, dacă facem abstracţie de faptul că pisica familiei a stat ascunsă timp de vreo patru ore în spatele canapelei, că s-au smiorcăit, pe rând, din felurite motive, aproape toţi picii care au intrat în contact cu sărbătoritul, şi că părinţii lor arătau ca la finele unui maraton, în plină arşiţă, de cât au alergat după ei să-i descaiere.

După ce s-a servit tortul şi după ce Mărgi a tras o gură zdravănă de coniac dintr-un pahar uitat de un adult zăpăcit pe masă, o ia pe mumă-sa pe după cap, ca un flăcău pe drăguţa lui, la horă-n sat, şi-i spune, suficient de tare ca să-l audă toţi invitaţii: „Până acum am fost cuminte. Pot să le trag câteva bătăi la ăştia?” Nu că până atunci nu-i altoise cu un balon subţire şi lung, dar aia fusese în joacă. Era momentul să se treacă la acţiuni mai serioase… De la care s-a salvat fiecare cum a putut, majoritatea alegând soluţia ruşinoasă a fugii…

Francezii, nişte tipi subţiri…

De când m-am luat cu blogăritul, am lăsat-o mai moale cu cititul, care la mine are rol de igienă mintală. Aşa că m-am reapucat de el, încercând să scap de zoaiele care ni se toarnă pe gât, la televiziuni, şi de miştocăreala care ţine uneori loc de cultură, pe bloguri. Şi-mi zic că să încerc cu o carte mai subţirică şi mai uşor de digerat, cu titlu promiţător: M-am hotărât să devin prost, de Martin Page. Acum, nu că aş avea nevoie să depun prea multe eforturi să ating ţelul lui Antoine, personajul principal al romanului, dar mi-am zis că o încercare în plus nu strică. O dată sfârşită, intru eu pe Google să caut un poză de-a copertei, şi dau peste o mulţime de cronici, care de care mai haioase şi mai interesante, care exprimă doar parţial părerea mea despre carte, dar care nu fac decât să mă ducă, din nou, la concluzia că, odată eliberată în lume, opera literară încetează a mai fi a cuiva anume, şi devine o parte din gândirea colectivă.

Aşa că, de data asta, o să mă abţin să-mi dau cu presupusul şi o să zic doar că m-a ajutat să-mi petrec o după amiază agreabilă şi să-mi pun anumite întrebări. Bune cărţile astea subţirele în care s-au specializat, mai nou, francezii! O sută şi ceva de pagini, ca o conversaţie spumoasă între prieteni, la un pahar de calvados. Nu te marchează pe viaţă, dar lasă unele urme, ca un melc pe trotuar. Acum mă apuc de alta, despre un tip care simte nevoia să-şi petreacă din ce în ce mai mult timp în propria baie. Dar nu ca să se spele… Hmmm!

Travesti

Nu era o şoferiţă chiar atât de „talentată” ca asta. Poate doar ghinionistă, altfel nu se explică de ce, în decurs de o lună, maşina ei reuşise să acumuleze vreo trei scrijelituri destul de vizibile. Prima: într-o parcare. Nu lipsise decât cinci minute, dar când s-a întors, a văzut-o cu portiera din stânga zgâriată şi, evident, făptaşul ia-l de unde nu-i. A tot amânat să meargă la poliţie, pentru că avea un program foarte încărcat. După vreo săptămână însă, a reuşit să-şi înfingă bara de protecţie, în timp ce parca cu faţa, într-o bordură înaltă, că mai nou străzile încep să semene cu nişte piste de bob. Ultima, pe oglinda laterală din stânga, pe care a agăţat-o de poarta mişcată de o pală de vânt iscată din senin. Toate astea, una dupa alta, într-o perioadă de o lună. Serie neagră, cum s-ar zice.

Trebuia să meargă la poliţie şi la societatea de asigurări. Cum să le explice ea că fuseseră trei evenimente care n-aveau aproape nimic în comun cu abilitatea ei de şoferiţă?! A stat ea şi s-a gândit cum s-o dea, cum s-o-ntoarcă, până când i-a venit ideea salvatoare. Aşa că s-a dus la serviciul de accidente auto, unde i s-a înmânat un formular unde trebuia să explice ce şi cum, urmând ca pe verso să facă o schemă aproximativă a evenimentului. Şi iat-o transpirând pe foaia de hârtie, încercând să deseneze o maşină, într-un garaj, care să se potrivească cu descrierea de pe prima pagină:

„În timp ce voiam să garez autoturismul personal, mi-a alunecat piciorul pe pedala de ambreiaj şi am intrat cu maşina într-o ladă de scule aflată în fundul încăperii. Totodată, partea laterală stânga a fost julită de un sertar al bancului de lucru aflat în partea respectivă a garajului, iar mânerul menghinei montate pe el a agăţat oglinda retrovizoare de pe aceeaşi parte.”

Ceva mai tâmpit şi nevinovat în acelaşi timp nu se putea imagina. Şi se potrivea cu imaginea persoanei care declara aşa ceva, şi care avea capul îmbrobodit cu o năframă înflorată, iar privirea îi vira uşor spre cretinism. Şi totuşi, accidentul nu avusese loc pe drumurile publice, era perfect plauzibil având în vedere înfăţişarea şi declaraţia femeii, aşa că agentul constatator nici nu s-a mai obosit să se deplaseze afară, ca să vadă maşina, şi i-a dat ok-iul, adică hârtia cu care să meargă la societatea de asigurări. Degeaba s-au foit ăia apoi pe lângă autoturism şi s-au crucit de ravagiile produse de o banală alunecare a unui pantof pe o pedală. Hârtia eliberată de organul constatator era inatacabilă. Şi, la drept vorbind, şi foarte credibilă, având în vedere înfăţişarea umilă şi uşor tembeloidă a făptaşei. Poliţia asta… dă carnet tuturor toantelor, pfui! Aşa că si-au dat şi ei acordul.

A doua zi, la atelierul de reparaţii auto şi-a făcut apariţia o femeie atrăgătoare, cu părul aranjat la perfecţie, machiată fără cusur şi îmbrăcată în nişte pantaloni care-i subliniau fineţea şoldurilor şi coapsele nervoase, asta ca să nu zicem fundul. Dacă nu am şti că era aceeaşi cu aceea care stârnise mila şi compasiunea poliţistului şi a celor de la asigurări (dacă nu şi dispreţul abia disimulat), am crede că era sora mai mică sau chiar fiica ei. Iar peste o săptămână, maşina era ca şi nouă.

Cică nu hainele îl fac pe om…

Nu am chef azi

„Nu am chef azi, nu am chef de nimic”… Ştii melodia celor de la Vama Veche, cred. Cam aşa mă simt şi eu acum. Aşa că o să postez ceva ce am primit prin mail (deşi am impresia că le-am mai citit) şi la care am zâmbit. Poate reuşiţi şi voi!

Curs special pentru barbati

Obiectivul pedagogic al cursului de formare este de a le permite barbatilor sa-si dezvolte acea parte a creierului a carei existenta o ignorau

Program : 4 module – dintre care unul obligatoriu

Modulul 1 : ( curs obligatoriu)

1. Sa invat sa traiesc fara mama mea ( 2000 ore)

2. Sotia mea nu este mama mea (350 ore)

3. Sa inteleg ca fotbalul nu este altceva decat un sport

Modulul 2 : Viata in doi

1. Sa am copii fara sa devin gelos pe ei ( 50 ore)

2. Sa nu zic prostii atunci cand nevasta isi primeste prietenele (500 ore)

3. Sa depasesc sindromul controlului telecomenzii (550 ore)

4. Sa inteleg ca pantalonii nu se duc niciodata singuri pana la dulap (800 ore)

5. Cum sa ajung pana la cosul cu rufe murdare fara sa ma ratacesc (500 ore)

6. Cum sa supravietuiesc unei raceli fara sa agonizez

Modulul 3 : Timpul liber

1. Sa calc in doua etape o camasa in mai putin de 2 ore (exercitiu practic)

Modulul 4 : Curs de bucatarie

1. nivelul 1 (incepatori) Electrocasnicele : ON = deschis, OFF = inchis

2. nivelul 2 ( avansati) Prima mea supa instant fara sa ard cratita

Exercitiu practic : fierbe apa inainte de a adauga pastele

CURS INTENSIV

Din ratiuni de dificultate si intindere a temelor, cursurile vor avea maxim 8 inscrisi.

Tema 1 Calcatul-acest proces misterios; de la masina de spalat, pana la dulapul de haine

Tema 2 Riscurile umplerii tavii pentru cuburi de gheata ( demonstratie sustinuta de diapozitive)

Tema 3 Tu si electricitatea ; Avantajele economice in urma angajarii personalului calificat

pentru reparatii ( chiar si cele elementare)

Tema 4 Ultima descoperire stiintifica : A gati si a duce gunoiul nu provoaca impotenta si nici

tetraplagie (practica laborator)

Tema 5 De ce nu este un delict sa-i oferi flori, chiar daca te-ai casatorit cu ea..

Tema 6 Sulul de hartie igienica. Hartia igienica nu creste langa WC.

Expozitii cu tema ” Generatia spontana”.

Tema 7 Cum sa coboram capacul de la wc pas cu pas ( teleconferinta cu Univ. Harvard)

Tema 8 Barbatii la volan. Daca se ratacesc, pot cere informatii fara riscul de a parea impotenti ?

(Marturisiri)

Tema 9 Masina de spalat – acest mare mister din casa.

Tema 10 Diferente fundamentale – cosul pentru rufe si podeaua ( exercitii in laboratoarele cu

terapie muzicala)

Tema 11 Barbatul in scaunul pasagerului. Este posibil sa nu vorbeasca sau sa nu se agite in

timp ce ea parcheaza ?

Tema 12 Ceasca de la micul dejun nu leviteaza singura pana la chiuveta.

 

Curs special pentru femei

Obiectivul pedagogic al cursului este dezvoltarea functiunilor creierului la femeia moderna.

Durata Brunete – 1,5 luni / modul ; Roscate – 3 luni / modul; Blonde – 6 luni / modul

Modulul 1

1. Acceptarea soartei : m-am nascut femeie

2. Cunoasterea locului de desfasurare a vietii : bucataria

3. Cum pastrez ordinea in poseta ? ( sub control strict)

4. Cum fac cumparaturi in mai putin de 4 ore – notiuni elementare

5. Pastrarea limitelor : Cum ma machiez corect

6. Curs de programare I ( toate categoriile ) : Folosirea cuptorului cu microunde

7. Curs de programare II ( numai brunetele si roscatele) : Videorecorderul

Modulul 2

1. Ecuatia cu o necunoscuta. Autoturismul.

2. Exercitii de dinamica grupului. Ce trebuie sa fac cand stau in masina.

3 Partea 1 – Diferenta intre carosabil si trotuar

4 Frana si acceleratia – provocare sau necesitate ?

5 Cutia de viteze. Descriere completa. ( pentru blonde, numai cutia automata)

6 Notiuni elementare de fízica. Corpuri in miscare.

7 Adevaruri optice : Culorile semaforului

8 Curs special : Parcarea in garaj

9 Ecuatia cu mai multe necunoscute. Cutia cu scule

10 Curs de supravietuire I : Unde se afla lumina de avarie.

11 Curs de supravietuire II : Schimbarea unui cauciuc

12 Curs de supravietuire III : Schimbarea mai multor cauciucuri. ( Da, este posibil !)

13 Curs de supravietuire V : Verificarea cu succes a nivelului uleiului si al apei .

Modulul 3

1. Notiuni elementare : Nicio cucerire a tehnicii moderne nu ma va putea ridica la nivelul

barbatului.

2. Vocabular I : Definitia cuvantului „DA”. Corectarea exercitiului „Esti gata ?”

3. Vocabular II : Definita notiunii ” 5 minute”

4. Sociologie : Fotbalul nu este un sport ci o religie.

5. Drept cetatenesc I : Numai barbatii discuta despre fotbal.

6. Drept cetatenesc II : Femeile nu se amesteca in aceste discutii.

7. Psihologie ( nivel elementar) : Cum evit intrebarile inutile – de exemplu ” Ma iubesti?”

„Sunt frumoasa?”, „Am ceva special?”

8. Adevaruri zilnice I : Si femeile ragaie. ( exercitii de grup )

9. Adevaruri zilnice II : Mustata – o problema ? Comunicari stiintifice pe tema ” Lama, ceara sau penseta ?”

10. Comportamentul la cumparaturi . Cardul Visa – Definirea notiunii „Limita de suma”

11. Comportamentul la cumparaturi. Dezbaterea temei ” Si eu pot cara naveta de bere”

12. Logica ( nivel mediu). De ce mama ta nu e binevenita la noi ? ( 1000 studii de caz)

Modulul 4

1. Telefonul. Cand trebuie sa inchid ? Exercitii de grup – 4 femei / telefon ( nu uitati sacul de dormit ! )

2. Machiajul. Metamorfoza femeii

3. Terapie TV I : Si fara telenovele se poate trai !

4. Terapia TV II : Filmele de dragoste sunt pura fictiune si nu realitate

5. Oglinda – martor obiectiv.

Bibi. Suflet candriu

Ok, Ciprian. Deci, pentru tine:

Într-o seară, la ieşirea teatrului, o aştepta un admirator. I se mai întâmplase asta şi altă dată, dar le dăduse cu tifla. Bărbatul nu prea înalt, cu o barbă care îi ascundea pe jumătate chipul şi nişte ochi vii, sfredelitori şi inteligenţi i se păruse însă altfel decât veşnicii admiratori insistenţi. Au făcut câţiva paşi, până li s-au dezlegat limbile, după care au pornit-o pe străzile capitalei, fără ţintă, vorbind întruna, când el, când ea. Părea că au citit aceleaşi cărţi, au văzut aceleaşi filme şi au clocit aceleaşi gânduri. Se făcuse aproape dimineaţă când a sosit momentul să se despartă.

-N-aş putea dormi la tine? zice el, fâstâcindu-se ca o fată mare. Stau în gazdă şi mi s-a atras atenţia să nu întârzii peste ora 22…

Acuma, ce să facă?! Se simţea oarecum vinovată că-l ţinuse pe ăla pe străzi atâtea ore, şi nici în Gara de Nord nu-i venea să-l trimită să doarmă, aşa că a acceptat. Ajunşi acasă, la lumina chioară din hol, i s-a părut că individul e cam tânăr, dar şi-a spus că o avea vreo 30 de ani bine purtaţi. Ea era în jur de 40…

Profitând de faptul că proaspătul ei prieten a mers la baie, i-a verificat, pe fugă, rucsacul, în căutare de ceva compromiţător: arme, droguri sau altceva, pentru că nu era chiar inconştientă. N-a găsit nimic; nici măcar cartea lui de identitate, pe care o avea probabil asupră-şi.

-Am fost iubiţi vreo cinci luni, îmi povesteşte ea. Nu pot să zic că era un amant grozav… cel puţin nu la început, dar îs o bună profesoară, iar el un elev silitor… Câteodată dormea la mine, alteori la gazda lui… Era cam posesiv, dar într-un mod flatant… Într-o zi însă, m-a chemat să-l susţin la un examen. Iată-mă-s şi pe post de soră mai mare, mi-am zis, dar m-am dus. Când ajung acolo, la Facultatea de cibernetica, mare de lume: copii, părinţi, bunici… El, pe niciunde. M-am prefăcut că mă uit foarte interesată pe listele afişate, că nimerisem la concursul de admitere în facultate. Pe când mă chioram eu acolo, nevăzând mai nimic, că n-aveam ochelarii la mine, se bagă-n vorbe cu mine o tipă între două vârste: „Al dumneavoastră cu ce literă e, că v-ajut eu să-l găsiţi…” De unde naiba să-i ştiu eu numele de familie, că nu mi-l spusese niciodată… Tocmai când să-i răspund, mă aud strigată de iubitul meu. Întorc capul, dar nu-l văd. Şi totuşi, vocea binecunoscută se apropia, dar posesorul ei, ioc. În schimb, în faţa mea, la vreo doi metri, se proţăpise un puştan de vreo 18-19 ani, proaspăt bărbierit, cu un chip lung, palid şi frumos. Aşa aş fi vrut să arate fiul meu, dacă aş fi avut norocul să am copii. „Nu mă recunoşti fără barbă!” zice el şi începe să râdă stingher. Drept să zic, cam avea dreptate. Am realizat, subit, că nu ne-am văzut niciodată la lumina zilei, ci doar noaptea, în lungile noastre plimbări, sau la mine acasă. M-am simţit atunci ca o impostoare, ca o nenorocită de seducătoare de minori… tot ce detest eu mai mult. Am stat cu el până a intrat în sala de examen, după care nu l-am mai văzut niciodată. Nu i-am mai răspuns la telefon, nu i-am mai deschis uşa, iar când îl vedeam la ieşirea teatrului, o luam pe uşa de serviciu, care dădea într-o stradă lăturalnică. După un timp nu m-a mai căutat… Acum o fi o cruce de om, frumos şi deştept… cu slăbiciune pentru actriţe de vârsta a doua…

Alta dată, cu un alt bărbat. Mare scriitor şi critic. Şi celebru pe deasupra. Cu un mic defect însă: însurat; dar asta nu părea să-l preocupe chiar atât de mult… A foat o iubire mistuitoare, dintr-acelea care nu ţine seama de bariere şi reguli. Dar, s-o lăsăm tot pe Bibi să povestească:

-De cele mai multe ori venea la mine pe neanunţate. Era foarte ocupat cu scrisul, cu treburile Uniunii (Scriitorilor, n.m.), aşa că numai ce mă trezeam cu el în prag. Era pe timpul lui Ceaşcă. Voi, astea din Ardeal, încă mai aveaţi de unde să luaţi anticoncepţionale, dar în Bucureşti… se descurca fiecare cum putea. Aveam eu metodele mele, dar într-o zi, chiar m-a luat pe nepregătite. Mă aştepta în pat, gata de acţiune. M-am dus în baie, să mă pregătesc. De obicei, foloseam nişte spermicide, dar mi se terminaseră, aşa că ce m-am gandit eu: Ia să-mi bag acolo un pic de oţet, că aşa auzisem de la altele. Dar când îţi ia Dumnezeu minţile, vrea să se şi distreze o ţâră, aşa că, pentru a fi sigură, am făcut un fel de sos vinegretă, cu un praf de sare şi unul de piper, moartea microbilor şi a „omuleţilor”. După care, am trecut la aparate. N-a durat nici un minut, şi numai ce-l văd că se scoal ca ars, şi se aruncă în fotoliu, ţinându-se cu mâinile de bijuterii. „Ce-ai făcut, nenorocito, că mă frige ca dracu?!” urlă el. Într-o secundă, am fost lângă el… să mă fi văzut pe mine în genunchi, în faţa lui, făcându-i vânt cu un ziar şi suflându-i pe instrument, ca la copiii mici când vrei să le treacă „buba”! „Te doare, puiule?” l-am întrebat când mi s-a părut că şi-a mai venit în fire. „Nuuu, numai mă prefac! Ce-ai pus acolo? Acid sulfuric?” „Nu, iubi, un pic de sare, piper, oţet…” S-a uita la mine ca la felul paişpe, după care a început să râdă: „Păi, de ce nu mi-ai zis că vrei să găteşti, că poate comandam un tort de frişcă, nu salată de ardei copt!” De atunci încolo, de fiecare dată mă întreba ce bunătăţi i-am mai pregatit, hihihi… Adevărul e că, de obicei, îl aşteptam cu masa plină, că bărbatul, pe burta goală, nu funcţionează cum trebuie.

Asta e Bibi. A călătorit cu marfarul, că n-avea legături bune până într-un oraş unde o aştepta iubirea vieţii ei de atunci. Întrebată fiind ce şi-ar fi dorit să fie dacă nu era actriţă, a răspuns: dansatoare la bară. Şi era absolventă de Filozofie! O şi vedeam făcându-şi numărul, cu profesionalismul care o caracterizează: mică, bruneţică, cu o faţă inteligentă şi preocupată, cu ochelarii pe vârful nasului, unduindu-se lasciv pe ringul de dans, sub privirile pofticioase ale bărbaţilor… Şi chiar am văzut-o într-o piesă în care simpla ei prezenţă a electrizat sala: era frumoasă şi seducătoare, cu trup de zvârlugă, pentru că magia pe care o răspândeşte când e pe scenă o transformă, din răţuşca cea urâtă, într-o superbă lebădă diafană. Şi atunci am înţeles de ce au iubit-o bărbaţii, deşi, dacă o vezi pe stradă, nu dai doi bani pe ea. Până când începe să-ţi vorbească, uitându-ţi-se în ochi…

Bibi, Noricica şi Ică

Kekee, cu al său câine „siamez”, mi-a amintit de o prietenă de-a mea. Bibi. Actriţă. Una dintre cele mai mari din România. De o inteligenţă, sinceritate şi spontaneitate de invidiat. Un singur exemplu, dintr-un interviu pe care i l-a dat regretatei D. în urmă cu vreo 5 ani: „Am reuşit să fac, în viaţă, exact ceea ce nu mi-am propus. Am vrut să mor fecioară, ca Jeanne D’Arc, dar la 23 de ani m-am măritat. Am vrut să fiu o nevastă fidelă, dar mi-am înşelat bărbatul. Am vrut să am o droaie de copii, şi m-am ales cu doi câini…”. Viaţa ei a fost atât de plină şi de ciudată, că odată şi-odată o să-mi iau inima-n dinţi şi o să scriu despre ea. Nu este actriţă de comedie, dar are un umor nebun când începe să povestească. Odată, mi-a istorisit modul în care s-a ales cu primul ei câine, o căţeluţă adorabilă, care o însoţeşte în turnee şi o aşteaptă în cabină, nemişcată ca un sfinx, până când aude aplauzele de final.

O găsise în curtea teatrului. Era doar un ghem de blană murdară, cu burta sfâşiată de un piron care ieşea dintr-o scândură aruncată pe-acolo. Toţi o căinau, dar niciunul nu făcea nimic. C-aşa-s actorii: se impresionează din orice, da’ când îi vorba de acţiune… Aşa că a luat-o în braţe şi a dus-o la un veterinar. A cusut ăla la ea vreo oră, după care i-a înmânat o reţetă şi a început să-i dea indicaţii, care cum să i le dea.

-Staţi aşa, dom’ doctor, că nu-i câinele meu. Eu doar am adus-o s-o salvaţi şi…

-Cucoană, dac-ai adus-o, de-acum e a ta, aşa că ia-o şi să vii la control peste o săptămână, să-i scot firele!

A luat-o, că n-avea cu cine se înţelege! Şi i-a schimbat pansamentele, i-a dat leacurile cum i-a zis veterinarul… I-a găsit şi nume. Norocica. Se-ntrema pe zi ce trece, aşa că, după o săptămână, când a dus-o la control, doctorul îi zice:

-Ţi-am spus eu că ăsta-i câinele tău?! Uite ce bine-i merge de când ai grijă de ea. Se vede c-o iubeşti. Felicitări!

Şi-ncepe să-i scoată firele, după care o deparazitează şi o cheamă iar peste trei zile la vaccinare.

-Cât mă costă, dom’ doctor? întreabă ea, cu inima cât un purice, că n-o dădeau afară „finanţele” din casă.

-Nimic, cucoană, că ai salvat un suflet, zice el zâmbind.

Aşa că a vaccinat-o şi, după aia, a sterilizat-o. Se împrietenise, între timp, la cataramă cu dom’ doctor, aşa că, la a nu ştiu câta vizită, îl întreabă, în timp ce se uita pe un poster în care erau poze cu tot soiu’ de potăi, care de care mai ciudate:

-Auzi, dom’ doctor, da’ a mea, de care rasă îi, că n-o găsesc p-aici…

-Uită-te mai bine, zice el în timp ce o consulta pe Noricica.

-Păi… coada ar fi de Coolie, picioarele… de Doberman, urechile… de Lup alsacian… Deci?

-Europeana îi, cucoană! Îi rasă europeană dacă are caracteristici din mai multe.

Era tare făloasă că are aşa o căţea reuşită! Şi de rasă europeană pe deasupra! O plimba în fiecare seară pa Calea Victoriei. „Frumoasa lu’ mama” era întotdeauna ţesălată, cu zgardă roşie, şi mirosea bine, că o spăla şi pe dinţi, cu Colgate, până s-a interesat la dom’ doctor dacă-i bună marca aia de pastă, iar el a luat-o la trei păzeşte şi s-a uitat la ea ca la o nebună. Aşa dichisită cum era, nu-i de mirare că atrăgea atenţia. Într-o zi, se întâlneşte cu un amic, cam deputat de felul lui. Unu’ de-ăla atâta de pedant că pieptăna şi ciucurii de la covor. Şi pune ăla ochii pe Noricica ei.

-Frumos exemplar, zice el, admirativ. Ce rasă este?

-Europeană, răspunde ea cu îndreptăţită mândrie.

-Interesant. N-am mai auzit de rasa asta. Auzi, când fată, îmi dai şi mie un puiuţ?

-N-are cum, că-i castrată, da’ mă pot interesa de la veterinarul meu.

Zis şi făcut. La următoarea vizită, îl ia pe dom’ doctor mai pe ocolite, că nu voia să creadă ăla că s-a apucat de codoşit câini.

-Rasa asta… europeană… Nu stiţi, există mulţi prin Bucureşti?

-Nuuuu, numai câte 10-15 la fiecare cvartal de blocuri, zice el şi-l umflă râsul.

Acuma, ce să mai zică; a avut-o la faza asta! Da’ nu-i pare rău! Noricica a învăţat-o ce înseamnă demnitatea şi iubirea necondiţionată. Şi, ca să nu se plictisească, a mai luat un „european”, să-i ţină de urât cât lipsea de acasă. Adică „l-a luat”, e cam mult spus. Pur şi simplu, Ică a urmărit-o într-o zi, prin Cişmigiu şi apoi cale de nu ştiu câte străzi, până la teatru. A aşteptat-o acolo vreo 5-6 ore, după care s-a ţinut după ea până acasă. De atunci, timp de vreo câteva săptămâni, chestia asta s-a repetat zilnic. Până când şi-a zis că asta e, dacă nu trag bărbaţii la ea, măcar câinii… Aşa că l-a adoptat şi pe el. Plin de pureci, cu o eczemă oribilă pe burtă, de dormea cu fereastra deschisă, deşi era iarnă, până i-a trecut… Acuma n-o mai are, că-i găteşte de regim. Cam strâmbă el din nas, da-n cele din urmă, îl îmboldeşte foamea şi mănâncă tot din farfurie. Da’ ce-i place la el mai mult şi mai mult e că-şi cunoaşte lungu’ nasului: nu se apucă niciodată de mâncat până nu începe Noricica, şi nu îndrăzneşte să-i ocupe ăleia locul de pe fotoliu decât în lipsa ei… I l-a dat exemplu ultimului ei iubit… De-atunci, nici c-a mai călcat ăla pe acolo… „Drept să zic, nici nu-i prea simt lipsa. Îi am pe ăştia doi de care să mă ocup, că mai mult decât cer ei, nici el nu voia: să-i dau de mâncare şi să-l scot în lume”, concluzionează ea, râzând.

Emigrăm! Unde?

Acum vreo cinci ani circulau bancurile şi poeziile alea cu emigrarea în Congo. N-a mai fost nevoie de transhumanţa în masă promisă, pentru că a ieşit „cine trebuie”. Că acum exact susţinătorii lui de atunci îl ocarăsc mai abitir pe bloguri, asta nu arată decât cât de bine şi-a ţinut el promisiunile de atunci. Dar nu asta-i problema care mă preocupă acum, ci: dacă ar fi să emigrez ntr-o ţară, unde aş face-o? După o matură chibzuinţă, eu am ales. Cuba. De ce? Pentru că…

Potrivit urologului Juan Carlos Yip, în provincia Camaguey (estul tarii), un numar nedeterminat de barbati cu vârste de peste 40 de ani au fost supusi deja acestei interventii chirurgicale, care consta în „implantarea unui dispozitiv din silicon si argint”, ce permite în special rezolvarea problemelor legate de erectie.

Anterior, aceasta operatie era practicata numai în tarile dezvoltate si era destul de scumpa, scrie cotidianul oficial Juventud Rebelde.

Interventia „le este prescrisa pacientilor, atunci când tratamentele traditionale (precum Viagra – n.red.) nu permit rezolvarea problemelor lor sexuale”, precizeaza medicul.

Primii vizati sunt barbatii care sufera de diabet, probleme de circulatie a sângelui, boli degenerative sau exces de colesterol.

Potrivit Juventud Rebelde, acest nou tratament vizeaza în special sa le permita pacientilor sa se „bucure deplin de actul sexual” si sa „îmbunatateasca moralul si calitatea vietii barbatilor si partenerelor lor”.

Voi, unde aţi emigra şi de ce? 🙂