Sufletu’. Comerţului!

Care credeţi că-s mai antipatice dintre astea două: vânzătoarea ciufută sau aia super-amabilă?

Precis c-o să săriţi cu prima variantă.

Nţţ, nţţ! Nici gând. Pe una de-aia care se poartă cu tine de parcă ar strânge-o chiloţii şi tocmai vine de la ultima înfăţişare de divorţ, am învăţat cum s-o iau. Da’ pe aialaltă… mai degrabă invers. Adică ea ştie…

Deci, intru eu într-un magazin de ţoale, ca să-mi omor vreo juma’ de oră până mă întâlneam cu soră-mea, ca să-mi iau perdele. Că de când am ales draperiile alea roşii asortate la aşternuturile de pat de aceeaşi culoare, bărbatu-meu nu mă mai lasă decât supravegheată la cumpărături. Mă bag eu printre galantare şi îmi pierd vremea pipăind stofa unui şal, minunându-mă de croiala unei bluze care putea fi la fel de bine şi tricou pentru fitness de fiţe, dar şi o rochie de seară mai sumară, şi probând într-un final un fes care arăta ca o ciupercă otrăvitoare. Cum nu-s defel trupeşă, cred că vânzătoarea nici nu m-a remarcat de la început, că era ocupată cu clientela. La un moment dat, mai rămăsese doar o cumpărătoare nehotărâtă în magazin, asupra căreia îşi concentra întreaga energie şi solicitudine.

-Da, doamnă, vă vine la perfecţie. Cu fizicul dumneavoastră de Sofia Loren, raglanul ăsta e tot ce aveţi nevoie ca să vi-l puneţi în evidenţă… Nu, nu sunteţi deloc grasă, ci ca mine, mai planturoasă, adică exact aşa cum le place bărbaţilor…

Scot capul, curioasă, de după un suport plin cu paltoane, s-o văd şi eu pe La Lorena. Ditamai balabusta! De-aia cu care, dacă eşti pe ringul de dans, când vrei să faci o piruetă, trebuie să avertizezi lumea: „Păzea, că-ntorc!” Îmbrăcată în trenciul ăla, arăta ca un car mortuar drapat din gros cu valtrapuri vineţii.

-Mă ocup imediat şi de dumneavoastră! mă avertizează vânzătoarea care mă ginise în ciuda camuflajului meu.

Îi împachetează ăleia lepedeul, o conduce până la uşă şi o îndeamnă s-o mai viziteze, că săptămâna viitoare primeşte marfă, după care se întoarce spre mine şi mă ia în primire:

-Domniţa ce doreşte?

Cu asta m-a dărâmat. Îs cam de multişor doamnă şi aveam pretenţia să se vadă asta.

-Doar mă uitam şi eu un pic… dau s-o evit, ca s-o pot şterge fără prea mari pagube materiale.

-Pantalonii sunt aici, dacă asta căutaţi, zice ea evaluându-mă cu ochi de expertă.

-Dar n-am nevoie de…

-La silueta dumneavoastră, de top model, vi se potrivesc chiar şi ăştia pană, că vă scot în evidenţa fineţea gleznelor, zice ea fluturându-mi prin faţa ochilor o pereche de nădragi de piele întoarsă. Intraţi în cabină şi probaţi-i, că şi io mi-am luat unii la fel şi îs extrem de mulţumită. Ce să-i faci, ăsta-i avantajul ăstora ca noi subţirele… Şi se comportă im-pe-ca-bil la spălare.

„Cine, fată?” era s-o întreb, da’ m-am prins la timp că vorbea despre pantaloni.

Şi iată-mă în cabina strâmtă, probând vreo zece perechi, apoi câteva bluze, că trebuia să mi-i asortez cumva pe ăia trei care-mi merseseră la inimă, şi -la sfârşit- o şapcă de sub care nu mi se vedea decât vârful nasului, dar care îmi marca măcar locul unde-mi ţin capul de obicei.

Pe când ieşeam din magazin cu braţele încărcate de pungi, pe uşă tocmai intra o tipă şchioapă, cu un aer uşor dezorientat. Am aşa o bănuială că era în căutare de apă minerală, dar greşise magazinul. Vânzătoarea mea nu i-a dat nicio şansă! A luat-o imediat în colimator şi s-a apropiat de ea zâmbind fermecător. Aş mai fi adăstat pe acolo doar ca s-o văd cum începe să-şi târască după ea un picior şi să-i explice „rătăcitei” avantajul mersului sincopat în comparaţie cu plictiseala călcăturii normale a celorlalţi, da’ n-am mai apucat, că apăruse soră-mea între timp, aşa că ne-am dus să bem o cafea şi să bârfim, că de perdele oricum nu mai aveam bani.

Ce v-am zis eu!