Prima pagină > Diverse > melami meleme

melami meleme

19/10/2009

femei afaceri

Mă roagă o amică să merg la o prezentare de cosmetice, acasă la cineva. Mă şi vedeam ca-n filmele americane, când o droaie de gagici se întrunesc la domiciliul uneia, îşi fac unghiile de la mâini şi picioare, se fardează şi-şi pun părul pe bigudiuri, în tot acest timp flecărind şi udându-şi guriţele cu cockteiluri savante şi exotice, aşa că accept. Ne adunăm deci la o matroană între două vârste, anti-reclamă evidentă la orice tentativă de înfrumuseţare a sexului gingaş. Cum afară era cam zloată, cucoana ne primeşte în holul aranjat ad-hoc, adică cu o masă şi o mulţime de scaune în jur. Apare şi prezentatoarea produselor: o tânără simpatică şi extrem de prietenoasă, cu o valiză în mână. Pe care o deşeartă în mijlocul mesei, după care începe să aranjeze cosmeticele pe tipuri de tenuri şi alte criterii care îmi scapă acum. Şi-ncepem noi să ne boim, vesele, amestecând între ele produsele, într-un dispreţ total faţă de igienă, întâlnit doar când e vorba să testăm ceva pe gratis. După ce ne împopoţonăm noi de mai mare dragul, că eram numai bune de urcat pe scenă, sub lumina puternică a reflectoarelor, zâna cea tânără strânge rapid rămăşiţele de loţiuni, vopsele şi tampoane demachiante, şi purcede la un fel de lecţie de dirigenţie. Adică începe să ne explice beneficiile calităţii de distribuitor de produse pentru firma pe care o reprezenta. Am fost entuziasmată de-a dreptul de uşurinţa cu care mă pot transforma dintr-o femeie de condiţie medie într-o milionară rentieră, aşa că nu i-a trebuit prea multă muncă de convingere cu mine ca să mă înscrie în reţeaua ei. După care m-a pus să comand feşteluri în valoare de vreo 5 milioane, că aşa e regula. Vindem, dar mai şi consumăm, ce naiba! Iar în miercurea următoare, musai la instructaj, în sala festivă a nu-ştiu-cărui liceu. No, asta e, vrei să fii o femeie de afaceri, mişcă-ţi fundul şi fă-ţi ucenicia la cei mai buni.

Aşa că iată-mă înghesuindu-mă cu vreo două sute de persoane într-o sală de doar 150 de locuri, de ajunseserăm să nu mai avem aer după un sfert de oră, dar nici uşa nu aveam voie s-o deschidem, că se descospirau naibii secretele pe care ni le predau ăia acolo. Pe scurt, pe podium s-au urcat vreo cinci indivizi entuziaşti, înţoliţi în hainele cele bune, şi care începură să ne explice ce bine o duc ei de când s-au înrolat în firma aia celebră şi prosperă. Mi-a trecut, pentru o sutime de minut, prin minte, că dacă ăia-s chiar aşa de prosperi, locul lor ar fi fost la bordul unui yaht, şi nu în sala aia îmbâcsită şi supraîncălzită, dar m-am calmat repede zicându-mi că oamenii ăia-s nişte sfinţi care ne arată, doar din altruism, calea, ca să ajungem şi noi “independenţi financiar” ca ei.

Bun, mă întorc deci acasă, încărcată cu o mapă de şase CD-uri şi vreo trei cărţi de literatură motivaţională, şi mă pun pe treabă. Metodic, cum mi-e felul. Am început cu primul: “Cum să ne facem lista”. Părea destul de simplu. O faci şi gata, afacerea-i ca şi pornită. Iau un caiet şi încep să trec în el toate persoanele de care-mi aduceam aminte. Ba chiar şi pe prietenii lor, pe care-i ştiam din auzite. Şi pe prietenii prietenilor lor. Şi pe duşmanii mei, că unul dintre şpicheri povestise că el cu ăştia şi-a început activitatea, pornind de la ideea că mai rău de atât nu se poate. Oricum îi număram, de sus în jos sau de jos în sus, mai mult de 85 nu-mi ieşeau. Cum naiba să adun eu 200, cât ziceau ăia că ar fi un bun început?! Mi-am stors eu mintea cât am putut, şi am mai trecut pe listă vreo două verişoare de care nu mai ştiam nimic de vreo zece ani, o mătuşă paralitică, că nu se ştie niciodată ce potenţial putea avea, o fostă colegă de şcoală emigrată în Noua Zeelandă, la o adresă de care habar n-aveam, dar musai aveam s-o aflu şi să-mi deschid filială acolo, şi pe femeia care-mi calcă hainele, că de ea uitasem. Şi iată-mă cu lista mea de 90 de persoane. „Ăştia suntem, cu ăştia defilăm!” mi-am zis şi am început să-i contactez. Telefonic, cu un text pe care-l citeam de pe o hârtie la început, dar pe care urma să-l învăţ pe de rost după atâtea recitări. Nici prea lung, nici prea scurt, suscitant de curiozitate. La care au pus botul cam un sfert din cei abordaţi. Aşa că, peste vreo două zile, sunt pe post de gazdă, cu emoţii de debutantă. Ăia, strânşi în sufrageria mea, trataţi cu trei biscuiţi săraţi şi un pahar de apă, că aşa era protocolul cerut de firmă. De felul meu sunt mai darnică, aşa că m-am făcut că nu le observ nedumerirea. Apare şi guru-l meu, pe care trebuia să-l prezint celor de faţă, “evidenţiindu-l” (că-mi făcusem temele conştiincios). Aşa că o fac, vorbind despre el ca despre un geniu al vânzărilor şi exemplu civic demn de urmat. Ţineam, cu oarecare jenă, ochii plecaţi, că-mi era destul de greu să-i ridic osanale unui absolvent de liceu industrial, antrenor amator de fotbal, mai tânăr cu vreo zece ani ca mine, şi să le vând ălora braşoave fără să mă bâlbâi. Omul îşi face prezentarea impecabil, atrăgând atenţia, cum era şi firesc, numai asupra beneficiilor, şi mai puţin asupra muncii de uzură pe care trebuia s-o depui până să simţi şi tu ceva din bunăstarea pe care urma să ţi-o aducă sistemul ăsta magnific. De bine de rău, găseşte el vreo trei naivi în grupul meu. Şi mi-i înscrie, invitându-i şi pe ei, miercuri, la liceul cu pricina, la instructaj. La care nu vine decât unul, lucru care mi-a atras o privire dojenitoare din partea mentorului, de-mi venea să intru în pământ de ruşine. La următoarea întâlnire de racolare, doar m-a asistat, lăsându-mă pe mine să prezint “oportunitatea de afaceri”, lucru pe care l-am făcut destul de icnit, trăgând cu ochii în fiţuica pe care mi-o făcusem, şi purtând ochelarii de citit, prin care-i vedeam pe toţi ca-n ceaţă, ca să nu mă inhibe expresiile lor uşor uluite. Mă ştiau de femeie serioasă, şi eu îi atrăgeam, cu nesimţire, într-o afacere dubioasă. Ce s-o mai lungesc, după vreo jumătate de an, ajunseseră să nu-mi mai răspundă prietenii la apeluri, că mi se dusese buhul că am o idee fixă cu MLM-urile şi c-o să-i bat la cap pe tema asta până o să li se acrească. Dar măcar îmi făcusem o reţea de 10 personae, dintre care jumătate erau rude cărora le-am şters datoriile sau le-am trecut cu vederea unele măgării pe care mi le făcuseră cândva, în schimbul înscrierii pe lista mea. Bineînţeles că în fiecare miercuri mergeam la şedinţa de spălare a creierului şi începusem chiar să vorbesc ca ăia, că se pare că dacă nu procedai aşa, sistemul n-avea cum să funcţioneze. M-am dus şi la vreo două întâlniri pe ţară, la Polivalenta din Bucureşti. La prima vedere, nu păream decât nişte sectanţi ceva mai ardenţi. La a doua şi a treia, începeai să te îndoieşti că avem şi altceva în cap decât nişte cipuri implantate de nişte extratereştii mercantili. O, dar compensau discursurile “realizaţilor” care se urcau pe scenă şi ne arătau ce bine au ajuns ei, apoi ne puneau filmuleţe din excursiile organizate pentru ei la Palma de Majorca sau în Andive sau pe unde naiba îi mai cheptăna să-i ducă boşii afacerii, un cuplu de americani idolatrizat mai ceva ca şamanul unui trib uitat de lume.

Mi-am dat un an de graţie pe care să-l sacrific pe altarul afacerilor de tip multi-level-marketing. La încheierea lui, mi-am făcut bilanţul: jumătate dintre prieteni deveniţi destul de reticenţi în a mai sta de vorbă cu mine, rudele supărate de-a binelea că le-am atras în afaceri oneroase, iar financiar, o gaură de câteva milioane bune. Da, dar măcar aveam baia ticsită de detergenţi, înnălbitori, deodorante şi denzinfectante pentru wc., creme, loţiuni, balsamuri şi basamacuri cosmetice felurite, că ani de zile n-a mai trebuit să cumpăr de la magazin de nici unele. După care m-am lăsat. Că nu-s serioasă, consecventă şi înregimentabilă. Sistemul e perfect, doar că eu nu-s bună de nimic. Să-i lăsăm pe alţii să se-mbogăţească, iar noi să stăm pe margini şi să cârtim, dacă la altceva nu ne pricepem. Dar parcă-i mai bine aşa. Prietenii au uitat, rudele m-au iertat iar eu am început să vorbesc din nou ca o persoană normală.

Anunțuri
Categorii:Diverse
  1. pdm
    19/10/2009 la 10:30

    :-)) mâca-o-ar tata de saleswomăniță, asta îți lipsea ție? nu aveai de doftoricit la bolnavi toată ziua? despre chestiile piramidale am o singură remarcă de făcut: tot ce ține de piramide se termină rău, vezi egiptenii. 😀 serios vorbind, cam tot ce vine de la americani în materie de vânzări/marketing este găunos și se bazează pe forțarea limitelor până la extreme, corupere, robotizare…cam ce ai descris tu mai sus…

  2. Laura
    19/10/2009 la 11:48

    Dacă asta te linişteste: din experienţa mea, doctorii în general nu prea le au cu finanţele, afacerile, economia in general (vorba aia doar îs doftori)… de aia unii ne au pe noi… unii chiar au invăţat ceva şi înainte de a mai face vreo «investitie rentabilă» mai intreabă şi specialişti… altii vin doar după… când e mai greu de reparat, câteodată chiar deloc…

    eu atata am lucrat vineri, ca azi mai am si eu timp sa mai rasuflu, nu-i chiar asa rea nici lunea 🙂

  3. 19/10/2009 la 12:06

    Off…amway

  4. 19/10/2009 la 12:54

    As comenta si eu dar nu stiu nimic despre cachitzuri d’astea. Asa ca zic boona dimineata Romania.

  5. melami
    19/10/2009 la 13:33

    Măi, io v-am zis că am făcut cam de toate la viaţa mea, şi mi-ar mai trebui vreo trei existenţe ca să epuizez tot ce-mi trece prin minte să experimentez. Sunt Vărsătoare, ce apa mea! Am fost şi yoghină, printre altele, dar despre asta, altă dată!

  6. melami
    19/10/2009 la 13:35

    Ei vezi?! Zii sincer, s-a uitat mai lung colegul la fesele tale, aşa cum ţi-am prezis? Te-a lăudat şeful? Dacă nu, înseamnă că nu te-ai concentrat destul. Să nu se mai întâmple altădată, ne-am înţeles?! 😀

  7. melami
    19/10/2009 la 13:38

    Zi-i cum vrei, că toate funcţionează după aceeaşi metodă!

  8. melami
    19/10/2009 la 13:41

    Nu ştii?! Hmm… Atunci hai să-ţi prezint o oportunitate de afaceri, că mă gândeam să-mi reactivez reţeaua. Deci, miercuri seara ne vedem în sala de festivităţi a „Liceului de Arte şi Meserii Nae Cocostârcu”. Să ai ceva mărunţiş la tine. Vreo 500 de-ăia noi! ( 😀 )

  9. 19/10/2009 la 14:20

    Am 400, tocmai am luat salariul (sau „salaru”, cum ziceti voi in tara voastra acolosha). Il stiu pe Cocostarcu asta, am fost coleg de generala cu fii-su. Cam dobitocel el de felul lui.

  10. 19/10/2009 la 14:38

    Îi zic aşa pentru că ,eu cu ei am avut o ezperienţă neplăcută.

  11. 19/10/2009 la 15:32

    Deci, nu-s singura fraiera… 🙂

  12. sinus
    19/10/2009 la 15:56

    Esti sigura?!:D

  13. pdm
    19/10/2009 la 16:28

    da da, ce tare!!! salar :-)) lol…și mai au accente d-alea: VApori, AUdi sau prescurtări gen ”farma”-farmacie, ”mulțu”- mulțumesc sau ”cu plă”-cu plăcere
    LOL

  14. 19/10/2009 la 16:32

    🙂
    Pey, daca ai „salar” asa de mare, esti o adevarata partida! Imprumuta-te cu o suta, nu fi zgarcit. Ai incredere in mine. Uite, eu sunt independenta financiar. Adica nu-mi da nimeni bani. Doar tu, daca te conving! ;D

  15. 19/10/2009 la 16:34

    Mey, pdm-ule, io nu folosesc prescurtari de-astea de kkt! 😦

  16. 19/10/2009 la 16:59

    heloooooooooooooooo gooooooooorgeous 😀

  17. melami
    19/10/2009 la 17:05

    😀
    😀
    😀

  18. melami
    19/10/2009 la 17:08

    Nu prea, da’ daca fata zice ca a suferit si ea de aceeasi boala, credeam ca suntem macar doua. Mi-ai zdruncinat increderea proaspat dobandita! 😀

  19. 19/10/2009 la 17:56

    Ha. Eu eram de ăla de urca pe scenă: 9%, 12%, 15%. Hehei, ce vremuri…. Dac-aş putea să mă las şi de ţigări la fel de uşor….

  20. melami
    19/10/2009 la 18:48

    La 15% am ajuns şi eu! Şi, crezi că mi-a folosit la ceva? 🙂

  21. 19/10/2009 la 18:50

    Sincer, pe mine m-a ajutat. Am hotărât să fac afaceri de unul singur. Nu, nu mlm. 😀

  22. melami
    19/10/2009 la 18:53

    Chiar mă bucur pentru tine. Eu m-am convins doar ca ma pricep mai bine la altceva. Nu putem fi toţi la fel. Asta e de bine! 🙂

  23. Laura
    19/10/2009 la 20:47

    Lunea de azi a inceput bine si s-a sfarsit tragic… sincer nu pot crede, nu vreau sa cred…

  24. melami
    19/10/2009 la 20:57

    Laura, nu cred că-i dracu atât de negru. Flo a mai dispărut şi altă dată, dar nu pentru mult timp. Ştie ce înseamnă pentru noi şi n-o să ne lase baltă. Câteodată bărbaţii mai au nevoie să simtă mirosul vântului şi culoarea libertăţii. Vine el înapoi, nu te teme! 🙂

  25. Laura
    19/10/2009 la 21:09

    Nu stiu, slvc, cum e dracu’, dar ma simt chiar ca pixu’, am nevoie de umarul ala de care ziceai odata.

  26. melami
    19/10/2009 la 21:12

    ok. te contactez.

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: