Prima pagină > Chestii, socoteli > Sexy Anonymus! (6)

Sexy Anonymus! (6)

18/10/2009

O.k. Iată-mă privind ca puiu-n gard la poza casei mele şi întrebându-mă cum naiba a făcut rost de ea. N-am avut prea mult timp de meditaţie, că-mi trimite un mesaj triumfător şi îngâmfat: “Ei, vezi? Ia zii, cum am reuşit?” “Nu ştiu, dar ai face bine să vii cu o explicaţie cât de cât rezonabilă, altfel întrerupem contactul!” răspund oarecum ofuscată, dar în mod sigur speriată. Am eu un dar deosebit să adun în jurul meu ciudaţi, dar cu ăsta se pare că mi-am găsit beleaua.

Şi el: hihihi şi hohoho şi ghici şi nu-ţi-spun-ci-află-tu, iar eu, pauză! În cele din urmă, după vreo zi, văzând că-s întradevăr botoasă pe el, mă “dumireşte”: “Vezi c-am folosit norcul, bleago!” De ăsta ştiam, că el mi-l trimisese în urmă cu vreo câteva săptămâni. Intru deci în norc, tastez adresa mea, şi dau să mi-o caut. Degeaba. După ce mi-am pierdut o întreagă după-amiază, m-am convins că nu putea selecta poza aia din câteva mii decât dacă bătuse cu pasul strada mea şi ştia exact unde stau. Chestie care nu mă aranja de nici un fel. Puneţi-vă în locul meu! Căsătorită, dar mai mereu singură, că asta-i slujba soţului meu: „tot pe drum, pe drum, pe drum,/ şi la mândra nicidecum”! Deci, la discreţia oricărui psihopat la o adică. Aşa că m-am dus la magazinul de vânătoare şi pescuit, şi am cerut un spray de auto-apărare. Vânzătorul, pacient de-al meu, mă avertizează:

-Vedeţi că n-are efect pe câini, dacă pentru asta-l luaţi.

-N-am nicio treabă cu ei. Mi-s dragi, aşa că nu m-atacă. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre unii prieteni…

M-a învăţat omul cum să-l folosesc şi mi-a urat succes. Drept să spun, mi-a mai venit inima la loc. Şi mintea la cap. Cât de cât. Abia atunci am început să-mi chestionez prietenii informaticieni despre ce şi cum se întâmplă lucrurile în domeniul ăsta virtual. Şi am aflat că am făcut o mulţime de greşeli, din ce în ce mai mari, unele cu consecinţe incalculabile.

Aşa că mi-am încropit un plan de bătaie, pe care l-am urmat cu cerbicie, pentru că trebuia să ies cumva din asta. Dacă se poate cu mintea întreagă şi cât de cât teafără trupeşte.

Am început prin a-l aduce în discuţiile noastre pe soţul meu, poreclit de L.L. Lupache. Nu mă întrebaţi de ce, că n-am reuşit să-i pătrund întratâta în mine încât să v-o pot spune. N-am minţit nimic în ce-l priveşte, pentru că părerea mea despre el este în general de la bună în sus. Asta când nu e de-a dreptul execrabilă, că omul mai trebuie să aibă şi câteva pete de culoare. Perfecţiunea mă plicitseşte…

E uşor de închipuit că a înghiţit cu noduri orice vorbă mai de doamne-ajută despre el. Omul îşi formase o părere -ce conta că era complet nefondată?- şi nu renunţa la ea aşa de uşor. Din „corupt”, „criptocomunist” şi „constipat” nu l-a scos, orice i-aş fi zis eu despre „Lupache”. Bărbatu-meu era de vină pentru criza economică, pentru starea drumurilor noastre, pentru gaura de ozon şi cred că şi pentru firele duse de la ciorapii neveste-sii. Atunci, i-am trimis poze cu noi, ca să înţeleagă că, aşa risipiţi prin ţară cum suntem, formăm totuşi un cuplu consolidat, unde nu mai este loc pentru al treilea. Erau de la o nuntă. Fotografii oarecare, din care zâmbeau spre obiectivul aparatului doi oameni normali, îmbrăcaţi decent, adecvat momentului, fără risipă de zorzoane sau bijuterii etalate ostentativ.

Comentariile lui nu s-au lăsat deloc aşteptate. Nimic nu era în regulă cu noi. Când avea bărbatu-meu cravată, că de ce are. Când şi-a scos-o… “pot bănui şi singur de ce”, zice el. “1. E a treia criză mondială de cravate. 2. Aşa s-a convenit. 3. Aşa a “convenit” soţia” (recte: eu). 4. Vrem să arătăm că suntem altceva decât suntem, adică ne-scorţos!”… şi alte remarce drăgălaşe, de genul că stau buluc pe bietul om de parcă i-aş fi secretară, nu nevastă. După care a început să dea din el axiome din categoria “de ce urăsc eu supa la dineuri!”, exemplificate printr-o păţanie de-a lui, de la o nuntă, când i-a returnat respectivul fel de mâncare chelnerului, îndemnându-l s-o dea el pe gât sau să şi-o pună pe pantaloni. Mi-l şi închipuiam pe amărâtul ăla care trebuie să-şi înconvoiae spinarea în faţa tuturor nenorociţilor veniţi la crâşmă cu capsa pusă, şi am început să-i înţeleg de ce le scuipă-n ciorbă unora. Eu cred că aş fi făcut mai mult de-atâta, că n-am probleme cu tranzitul intestinal, şi aş putea furniza oricui, oricând, câteva sute de grame de proteine îmbogăţite cu coproporfirine.

Începusem să mă simt ca o gazelă în compania “prietenoasă” a unui leu. Adică eu: graţioasă, zburdalnică, păscând liniştită şi văzându-mi de ale mele, iar el pândindu-mi orice mişcare, admirându-mă poate de la distanţă, dar pregătit să dea asaltul final atunci când ameninţam să-i ies din raza de acţiune. Mi-am zis atunci că fuga nu-i ruşinoasă, ea fiind o probă olimpică la fel de respectabilă ca şi luptele libere, aşa că am început să-mi pregătesc terenul ca s-o şterg din “poiata” leului. Dar, pentru asta, trebuia să-i atrag atenţia în altă parte. Şi am făcut-o. Deliberat şi fără milă, că-mi era pielea în joc.

Într-o seară, l-am anunţat că am de gând să-l enervez. “Pe cine?!!! Pe mine, mă?!!” a fost răspunsul lui amuzat. “Da, pe tine!” l-am înfruntat eu semeaţă. Şi am început să-l hărţuiesc. Aflasem între timp de unde ştia el atâtea despre mine: de pe site-urile internetului. Erau acolo şi declaraţiile de avere ale bărbatului meu, şi adresa noastră de-acasă, şi cea de la cabinet, numerele noastre de telefon etc. Cred că şi cel de la pantofi şi situaţia plombelor mele dentare. Aşa că am intrat şi eu frumuşel pe Google, şi i-am accesat adresele ştiute, nick-urile, l-am căutat pe hi5 şi în toate reţelele de care ştiam, aşa că aveam şi eu o bază de date cu care puteam manevra pentru intimidarea adversarului. Şi o armă secretă. Intrase pe un site mai special, şi pusese o întrebare care îl aşeza cumva într-o lumină proastă. Mai mult nu vă spun. Doar atât, că la orgoliul lui imens şi la obişnuinţa de a fi dominator, informaţia asta pica destul de aiurea. Şi nici măcar nu era capitală sau jenantă pentru un bărbat. Doar atât, că nu se potrivea cu imaginea de macho pe care mi-o livrase despre el.

Întâi i-am trimis numerele lui de telefon. Pe cele de celular, că de cel fix n-am îndrăznit să mă ating, conform respectului meu faţă de intimitatea fiecăruia. Era al familiei lui, care n-avea nicio vină că el se comportă ciudat. Le-a negat, bineînţeles, şi m-a îndemnat să sun, poate mi-oi lua câţiva dumnezei de la ăia pe care îi deranjez la ora aia.

-Nu e cazul. Ştim amândoi că sunt numerele tale reale, i-am comunicat.

Ba nu, ba da, ba nu din nou, ba da, că nici io nu mă las când intru în ceva.

-Ce te face să crezi asta? mă ia el la rost.

-Anunţul ăsta, îi dau eu cu tifla, şi-i postez un text pe care-l publicase în urmă cu câteva luni, la mica publicitate, pe internet.

Răspunsul lui a venit cu forţa de impact a unei cisterne de apă care ţi se varsă în creştet, pe neaşteptate:

-Scorpie!

Drept să spun, mă aşteptam ca acest cuvânt să-mi fie spus odată şi odată, dar aşa mai peste vreo douăzeci de ani. Şi nu de el. Eventual de cel căruia îi voi fi mâncat viaţa până atunci.

M-am adunat de prin colţuri, m-am scuturat de praf şi de mizerie, am tras aer adânc în piept, şi l-am informat că, cu asta, s-a cam terminat distracţia. Cel puţin pentru un timp. Că de-acum mă voi mărgini să-mi satisfac simţul ludic doar pe DC, în ciuda faptului că odată îşi exprimase nedumerirea în legătură cu ce caut eu pe “blogul ăla de miştocari de doi bani”. Aşa că, în cele din urmă, s-a sfârşit! Cel puţin aparent. Că paranoia mea continuă. Există pe blogul nostru sindical cel puţin două persoane pe care le-am bănuit că ar fi el, sub acoperire. Am discutat cu ei, şi m-am lămurit că n-am niciun motiv de teamă. Amândoi mi-au trimis pozele lor familiale şi mi-au demonstrat de-a lungul timpului o prietenie lipsită de complicaţii patologice. Că pozele lor pot fi şi ele false, e o altă poveste. N-am de gând să-mi otrăvesc întreaga viaţă cu suspiciuni. Când va apărea, îl voi recunoaşte, vă asigur. Îi voi simţi pânda încordată şi voi sări la timp din calea lui. Deocamdată se menţine în expectativă. Serialul ăsta mult prea lung i-a fost dedicat. Să afle şi el că mi-a fost un prieten drag şi preţuit mult timp, până când a crezut că-mi poate controla şi domina viaţa. Nu poate. Nimeni n-o poate face dacă nu-i dai voie. Şi eu nu-i dau. Nici lui, nici altcuiva. Sunt o moaţă încăpăţânată, ce să-mi fac!

Rămân însă celelalte întrebări…

•Până unde poate pătrunde internetul în intimitatea unui om, fără ca acest lucru să devină un pericol la adresa libertăţii individuale?

•Unde se termină distracţia, şi unde începe pericolul când intri în astfel de grupuri de socializare?

•Există prietenie sinceră pe internet, acolo unde nu eşti sigur niciodată de identitatea cuiva?

•Cum te poţi proteja de psihopaţi? Ce mecanisme să folosim? Identităţi false? Un pistol în poşetă? Ochii la geam, câinii sloboziţi prin curte şi uşa închisă cu trei zăvoare?

•Şi, poate cea mai importantă dintre toate: Cum poţi rămâne om până la sfârşit, chiar dacă vezi că lucrurile nu ies aşa cum vrei tu?

Acum e rândul vostru. Răspundeţi-mi cu sinceritatea cu care mi-am deschis eu sufletul în faţa voastră. Poate reuşim să salvăm ceva din omenirea asta aflată în degringoladă.

Credeaţi că vă voi ţine în glumiţe până la sfârşit? Ei, uite că nu se poate, că aşa-i viaţa, amestecată…

Anunțuri
Categorii:Chestii, socoteli
  1. Florian
    18/10/2009 la 16:06

    • Internetul pătrunde în intimitatea unui om exact atât cât îi dă el voie. Mai mult sau mai puţin, în funcţie de mărimea golului din real life, pe care simte nevoia să-l umple cu ceva.
    • Internetul e şi distracţie, dar nu numai atât. Pe unele bloguri intri să te distrezi, pe altele să-ţi exprimi opiniile, pe altele să savurezi vorbele meşteşugite ale bloggerului, pe altele să-ţi acoperi golul din suflet… câte şi mai câte motive. Că mai sunt şi păianjeni care reuşesc să atragă muşte ameţite în plasa lor, pe care apoi le terorizează, asta nu mă interesează, e treaba păianjenului şi a muştelor.
    • Eu cred, vreau să cred, vreau să sper că există prietenie sinceră pe internet, că în unele locuri se pot crea grupuri de prieteni. In Cotcodacia, eu mă simt între prieteni sau char mai mult de atât, ca într-o familie virtuală.
    • Nu ştiu cum poţi scăpa de psihopaţi, dacă le-ai dat suficiente detalii încât să îţi poată afla până şi adresa, cu mult înainte de a şti ce fel de oameni sunt. Dacă le pui sufletul pe tavă înainte de a-i cunoaşte cât de cât, o faci pe riscul tău.
    • „Cum poţi rămâne om până la sfârşit, chiar dacă vezi că lucrurile nu ies aşa cum vrei tu?” Scuză-mă, dar nu am înţeles întrebarea. Ai vrut să iasă într-un anumit fel cu cel căruia i-ai dăruit sufletul pe tavă, s-a dovedit a fi un mizerabil, iar acum nu ştii cum să rămâi cu el om până la sfârşit? Păi cum să faci dacă simţi nevoia să rămâi om cu el, omeneşte-l.

    Nu vreau să se creadă nicio clipă că, răspunzând întrebărilor, am pretenţia că am emis judecăţi de valoare, cu caracter de sentinţe. Sunt nişte simple păreri, gânduri care răspund unor alte gânduri.

  2. melami
    18/10/2009 la 18:33

    La răspunsul tău, nr. 1, permite-mi să fac o mică precizare. Nu eu, cetăţeanul X al tării numită România, am cerut să se afişeze la loc vizibil, date despre mine şi familia mea. Nu ştiu dacă soţul meu ştia că informaţiile pe care le dădea la locul de muncă despre situaţia lui materială vor fi publicate, dar în mod sigur eu nu ştiam că, completând nişte formulare la Casa de Asigurări, mă voi regăsi apoi, cu adresă şi numere de telefon, pe un site public, accesabil de către oricine. Asupra ăstui lucru voiam să atrag atenţia. Să zicem că unii sunt persoane publice, şi se poate zgâi cine vrea în viaţa lui privată. Eu nu sunt. De ce poate afla oricine despre mine date pe care nu vreau să le împărtăşesc decât cu prietenii?
    În rest, frumoasă imaginea cu paiangenul şi musca…

  3. 18/10/2009 la 19:05

    1. Libertate? Nu egzistă aşa ceva. Eşti femeie măritată, ce pocnetu’?
    2. Distracţia se termină când apeşi tasta aia mare de scrie ENTER pe ea.
    3. Prietenia ţine de simpatii. N-are treabă ‘ternetul cu ea. Cu ea, prietenia.
    4. Psihopaţii? E oameni şi ei. OKS. Adică ochii cât sarmaua. Ştii tu!
    5. Om eşti. Prin definiţie. Nu trebuie pentru ca să rămâi.

  4. melami
    18/10/2009 la 19:13

    Măi, şi cu tine tot la întrebarea numero uno trebe să mă iau în dinţi. Îs fomeie măritată, dar n-am simţit niciodată condiţia mea ca pe o privare de libertate. Dimpotrivă. De când am „tinicheaua” pe deget, am îndrăznit să mă manifest ca un om neîngrădit decât de limitele pe care mi le-am impus eu. Şi alea destul de laxe. Fără ca prin asta să fiu imorală sau amorală. Pur şi simplu există căsnicii care te stimulează să te manifeşti aşa cum eşti în realitate. Poate am avut eu noroc cu carul…
    În rest, foarte bun răspunsul la numărul 2, iar cu celelalte sunt doar de acord 100%.

  5. Florian
    18/10/2009 la 19:23

    Atâta timp cât soţul tău este persoană publică, vrei, nu vrei, eşti şi tu. Este de ajuns să-i spui cuiva numele tău de familie şi să-i faci confidenţe privind poziţia soţului tău, ca măcar adresa şi tot poate să ţi-o afle. Eşti deosebit de inteligentă, nu ştiu cum ai putut să omiţi un asemenea amănunt. Sau cum de n-ai avut curiozitatea, în toţi anii de când soţul tău este angrenat în politica la vârf, să dai o căutare pe numele lui şi să vezi cam ce informaţii publice există în legătură cu voi.

  6. melami
    18/10/2009 la 19:37

    Pur şi simplu nu sunt atât de inteligentă cât mă crezi. Nu am făcut căutarea asta pentru că nu mi-am închipuit că alţii o vor face. Aşa cum nu mă interesez eu de mulţi dintre ei, aşa mi se părea firesc să mă lase şi alţii în boii mei. Cu prietenii adevăraţi menţin legătura direct, nu accesându-le site-urile sau citind bârfele din ziare despre ei. Iar despre „vizibilitatea” mea, află că este aproape nulă, raportată la politic. Am pacienţi care mă întreabă şi acum, după 15 ani de când bărbatu-meu o politicheşte, dacă sunt rudă cu el, că deh, numele… Aşa că-ţi dai seama cât de „publică” sunt. Am o oarecare celebritate, dar legată de ceea ce fac eu, nu el, şi tu ştii despre ce e vorba. Pentru asta am transpirat şi pierdut nopţile, weekend-urile şi vacanţele. Culmea este că asta consider eu că este titlul meu „de nobleţe”, nu ceea ce face -bine şi cu onestitate- jumătatea mea.

  7. Laura
    18/10/2009 la 21:42

    Pentru mine e important internetul pentru ca prin mail eu am legatura cu oamenii care-mi sunt apropiati. In ce priveste oamenii necunoscuti, nu stiu poate ai noroc si dai peste persoane sincere, poate nu.
    Eu de ex. am o colega, care a zis ca l-a cunoscut pe barbatu-sau prin chat sau unul care zis că are o cunoştinţă ce şi-a găsit fratele prin net.

    Chestia cu datele personale pe net e chiar periculoasă. De exempu eu imi fac foarte multe cumpărături pe net de la firme serioase. Si totusi am primit pubilicitate si de la alte firme (din fericire nu multe). Vanzarea asta de date sau furtul e in mare vogă acum pentru că se stabilesc profile cu datele tale si esti mult mai usor de manipulat. Tja, asta este 😉

  8. melami
    18/10/2009 la 21:52

    Asta este, aşa mi-am spus si eu. Asta nu înseamnă că mă simt confortabil, aşa expusă. Nu fac parte din tagma ălora care consideră codul de bare ca numărul diavolului, şi în general nu am nimic de ascuns, dar vreau ca lumea să mă întrebe dacă vrea să afle ceva despre mine, nu să se informeze din surse care uneori denaturează adevărul.

  9. Laura
    18/10/2009 la 22:19

    Nu-i vorba că am avea noi ceva de ascuns, ci e vorba că firmele urmăresc creşterea profitului, in anumite situatii cu price preţ, fie chiar şi prin manipulare conştiientă şi cu o anumită ţintă. De ex. cumperi de mai multe ori de la firma adidas ceva, care-i mai scump, hacheri sau no aia care iti fura datele si vad ca tu mereu cumperi aceleasi tricouri, pantaloni etc. si dintr-o data primesti reclama exact cu acelasi sort de articole la un pret mult mai mic, contrafacute si te gandest oare de ce dau eu atatia bani cand cand e mai ieftin? Raspunsul depinde de multi factori, dar in fine e doar un ex. Probabil te-am innebunit la cap si nu stiu daca am exprimat asa bine ce am vrut sa zic 🙂

    Si tu nu te refereai la ecomonie, dar na’ aici ma pot baga si eu.

  10. melami
    18/10/2009 la 22:26

    Te poţi băga unde vrea muşchii tăi! 🙂
    Eu cu firmele astea pirat m-am obişnuit de mult timp. Chiar mă simt negjilată dacă nu mă „descoperă” una cel puţin lunar. De obicei, arunc plicurile la gunoi, sau mesajele la spam fără să le deschid. Pentru că dacă eu vreau un produs de la Adidas, ştiu exct de ce-l vreau, şi n-o să mă convingă nimeni că un ştift la juma’ de preţ e mai bun decât produsul original. La chestia asta mă comport ca evreii.

  11. pdm
    19/10/2009 la 01:20

    ți-a fost greu să mă găsești? :-))
    nevestele de moți se numesc soții de moț 😀
    Internetul este chiar nesănătos, nu știi cine te va ”iubi” sau cine va fi ”gelos” pe tine…nu-l vezi și automat nu-i vezi reacțiile, nu poți controla dialogul,deci nu poți controla situația chiar daca uneori ți se pare că poți, ești foarte expus și foarte vulnerabil…dar e al dracu de antrenant, atât de antrenant încât, după ce ai avut trauma pe care ai descris-o mai sus, ai continuat să te dai pe net…poți să-ți găsești prieteni în saibărspațiu, cu condiția să-i întâlnești într-un final…nu te poți proteja de psihopați, cu atât mai mult dacă ești femeie, sunt imprevizibili, crede-mă am trăit ceva asemănător. ultima întrebare este și cea drăguță: să nu uiți că totul are un sfârșit, genul ăla de clișeu ”carpe diem”, să trăiești ca și când ai fi singur pe planetă.

  12. melami
    19/10/2009 la 01:40

    Păi, nu mi-a fost greu să te găsesc, pentru că m-ai găsit tu pe mine, dacă-mi amintesc bine. Şi, ca scriitură îmi aminteşti destul de bine de Lapis Lazuli, dar ştiu că nu eşti el. Am mecanismele mele de verificare, semnele de recunoaştere. Oricum, mă bucur că te-am întâlnit în… cum îi zici tu: saibărspaţiu!
    Şi, da, am continuat să hoinăresc prin internet, pentru că nu vreau să mă las marcată de o experienţă… nereuşită, să-i spunem. N-o să stau toată viaţa închisă în casă numai pentru că unul m-a ameninţat că mă ia la poceală, să zicem. Poate că nu mă ia, că i-a trecut supărarea. Sau, poate, i s-a pus pata pe altcineva, şi nu mai prezint interes. Sau, poate, va încerca, dar mă va prinde într-o zi atât de proastă, că va regreta toată viaţa c-a făcut-o. Who knows?!

  13. 19/10/2009 la 02:00

    Am jucat timp de 1 an jumate un joc online(Triburile).Acolo am „cunoscut” şi oameni cu care m-am imprietenit virtual.Am stabilit să ne întâlnim şi în real life.Am luat cu noi fiecare ce avea acasă,care bărbat ,care nevastă ,şi ne-am întâlnit.Vreau să spun că nu am fost deloc dezamăgită de ei,nişte oameni absolut minunaţi,am petrecut 2 zile într-o veselie totală(unii dintre noi au mai pierdut şi sate,dar cine avea timp şi chef de joc acolo? :).Mai vorbim şi astăzi,când au trecut prin Tulcea ne-am întâlnit,când am trecut prin oraşele lor,ne-am sunat şi ne-am văzut.Deci pot exista prietenii frumoase şi în online.
    S-a întamplat asta,pentru că nici unul din noi nu încerca prin jocul ăla să umple un gol afectiv.Era distracţie,amuzament.Eram fireşti,fără a încerca să părem altceva decât suntem.Cred că problemele apar când pretinzi sau vrei să araţi in online o altă personalitate decât cea pe care o ai.Şi mai cred că problemele apar când vrei să umpli un gol afectiv şi nu caşti ochii cât sarmaua..vorba cuiva,dar asta se întamplă şi în real life.
    Distracţia cu internetul se termină atunci când nu mai vezi nimic în jurul tău altceva.Când nu te mai interesează că ai putea trăi şi fără să fii în faţa monitorului.
    De psihopaţii internauţi te fereşti ca şi în real life.Îl simţi că-i scârţie mansarda,delete, şi gata.Şi iar ajungem la OKS-ul ăla.

  14. melami
    19/10/2009 la 09:55

    Drăguţă chestia cu „triburile”, dar nu ştiu dacă se pot suprapune experienţele.
    Iar cu golul ăla afectiv, m-aţi omorât, frate! Care gol, când eu mă confrunt exact cu contrariul. Nu zic că n-or fi şi de-ăştia, dar uitaţi-vă la „sendicalişti”, de exemplu. Plini de viaţă şi dornici de joacă, de fugit de-acasă, de experimentat noi ipostaze. Suntem regi, puişori aurii, strigoiţe, animăluţe simpatice, trubaduri… Suntem tot ce ne-a plăcut să fim în copilărie, în imaginaţie. Şi nu cred să aibă mai mult de unul dintre noi, goluri de-alea de ziserăţi tu şi kingu’! În viaţa reală împărţim şi primim iubire. Suntem persoane responsabile, votăm, facem alegeri pentru noi şi pentru cei din jur, participăm. În cea virtuală, ne jucăm. Doar că se uită un lucru, câteodată: şi jocul îşi are regulile lui, iar când se încalcă, te poţi alege cu vânătăi. Asta nu înseamnă că n-o vei mai face în viitor, dar vei căsca ochii cât sarmaua, vorba voastră! Eu mi-am învăţat lecţia. Am scris serialul de mai sus mai mult pentru alţii, pentru cei 57 de vizitatori pe care i-am avut la postarea asta, cu tot riscul de a fi considerată naivă sau imprudentă. Mă joc, experimentez noi teritorii, dar învăţ câte ceva din ceea ce mi se întâmplă. Sigur că puteam pur şi simplu să închid computerul sau să ignor mesajele „floricicii”, dar am vrut să văd până unde se poate ajunge. Am văzut şi nu regret, chiar dacă mi-a lăsat un gust amărui. Tot ferindu-te de viaţă, s-ar putea s-o facă şi ea cu tine, şi să te trezeşti la anii senectuţii cu o întrebare mare cât casa: de ce am trăit?
    Mulţumesc pentru comentarii. Unii nu s-au încumetat să şi le expună. Le mulţumesc şi lor.
    Hai că vă las pentru un timp cu provocările filozofico-sociale, şi revin la stilul meu obişnuit. Azi vă invit să deveniţi „independenţi financiar”, că eu am încercat. Vă daţi seama că mi-a reuşit, atâta vreme cât deunăzi mă plângeam că, luna asta, am ieşit în minus cu vreo zece milioane vechi! 🙂

  15. pdm
    19/10/2009 la 10:25

    auzi, da nu-i posibil ca nenea piatră albastră să fie totuna cu politichiosul tău? mie mi s-a făcut la un moment dat o glumă din asta proastă, cum că mă caută cineva care tocmai am ieșit din pușcărie pentru că m-am dat la ”femeia lui” și defapt era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei care, de plictiseală pe drumurile țării, în timp ce se întorcea din Hitalia, a găsit de cuviință să mă dispere pe mine. partea proastă e că, după ce a făcut gluma asta, a tot încercat să mă sune să-mi zică adevărul, dar cine dracu-i mai răspundea la telefon? am stat vreo 4 zile-n priză, cu telefonu deviat pe relații cu clienții, am luat legătura cu toți amicii care aveau legături cu oameni care știau alți oameni care ar fi putut să știe cine era pușcăriașu…
    asta defapt e partea proastă când unul știe ceva despre tine și tu nu știi nimic despre el…nu ai controlul, în rest, s-ar putea să râzi peste vreo 2-3 ani de întâmplarea asta, așa cum fac eu câteodată vav de pățania mea 🙂

  16. melami
    19/10/2009 la 13:53

    Nu e, bre, că era ocupat cu alte chestii. Şi nu prea le are cu internetu’. Abia acum a cedat la ideea de a-şi face şi el blog, ca Iliescu, Băsescu, Năstase, Antonescu, Udrea, Dan Voiculescu et comp. Şi-apoi ăla ştia informatică, nene! Al meu ar fi în stare să construiască un computer, dar n-ar avea răbdare să-l şi folosească. Tare mi-i teamă că, după ce i-oi face blog, tot io i l-oi duce în spinare şi pe ăla… şi nu s-ar prinde nimeni de substituire! 😀
    Iar tu… aveai ceva pe conştiinţă de te-a luat cu răcori pe la şele… Măi! Şi zii, era bună „fimeia” ăluia? 🙂

  17. sinus
    19/10/2009 la 16:06

    De ce nu iei in calcul si golul afectiv de care vorbesc oamenii astia pe aici? Inteleg ca esti o femeie matura, inteligenta dar care, din cate spui, stai mai mult singura. Necesitatea/curiozitatea asta a ta nu s-o fi nascut din cauza asta?!

    Acum sa fiu si on topic, vreau sa iti spun ca totul se intampla numai cu voia noastra. Ai gresit, lasandu-l sa afle numele tau real, prea multe detalii despre viata ta privata… Pe internet e ca si in viata reala, la cealalta tastatura tot un om e, uneori se intampla sa fie cu deranjamente si din pacate nu ai nici un dispecerat la care sa suni sa anunti „defectiunea”:)

  18. pdm
    19/10/2009 la 16:35

    cu siguranță o să vreau adresa blogului respectiv!!! pe mail dacă nu dorești să fie public.
    iar cu pățania mea, la cât sunt eu de atrăgător, îți imaginezi că nu putea să fie vreo nasoală 😀 și da mă simțeam vinovat dar o să-ți povestesc când ne vom întâlni în face2face despre asta…

  19. 19/10/2009 la 16:42

    Raspuns la nr. 4, ca nu mai am loc in casuta
    pdm-ule, bineinteles c-o sa ne intalnim face to face! Da’ intai, imi trimiti o poza de-a ta, ca fac colectie. O s-o pun… nu langa a Ingerului, ca nu crez sa-mi trimiti de-aia „personala”, ci langa a Florii de Nu-ma-uita, sa va compar mersu’ şi ghiersu’. 😀

  20. melami
    19/10/2009 la 17:04

    Chiar as vrea sa va dau dreptate la chestia asta cu golu’, dar n-am cum. Desi locuiesc uneori singura, e asa o aglomeratie in domeniul ala afectiv, ca uneori simt ca nu mai am loc si pentru mine acolo… Cine ma stie mai bine, va pricepe ce vreau sa spun. Curiozitatea? Ei bine, aici ati ghicit! Sunt curioasa din fire. Poate mai mult decat e sanatos sa fii. Nu ma intereseaza barfele, ci oamenii, imaginatia lor, limitele lor. As sta zile intregi sa le urmaresc reactiile. Si mai am un defect: sunt empatica, asa ca am de lucru, nu gluma. Si nu-mi place sa-i ranesc pe cei din jur, desi uneori pot fi si rea. Atunci cand imi simt amenintata familia.
    Stiu ca am gresit ca l-am lasat sa-mi afle numele real. Nici nu mi-a trecut prin minte ca se poate si altfel. Deci, sunt si naiva. Detaliile despre viata privata le-a aflat de pe internet. De aici s-a nascut si prima intrebare.
    Iti multumesc pentru vizita! Voi incerca sa ti-o returnez cat de curand. 🙂
    E-te c-am incercat, da eşti cam homeless deocamdată, adică fără blog. 🙂

  21. 19/10/2009 la 21:29

    deci povestea asta e de-a rasu-plansu. fara doar si poate

    unii oameni nu stiu ca exista o limita pana unde ai voie sa patrunzi in intimitatea unei persoane. clar ca daca vrei sa joci dur joci si te bagi pana acolo unde face paianjenul panza si inapoi. dar nu e frumos si indicat 🙂

    oricum povestioara ta a fost una demna de un roman de actiune :)….eu te-as nominaliza la ceva premii mai speciale 😉 nu la vrajelile alea de la Cannes si alte ciudatenii 🙂

  22. yeonsaeng
    20/10/2009 la 11:34

    ma sperii,pe bune…ma faci sa nu mai intru pe nicaieri:D
    cum dumnezeu sa fii asa obsedat?pai daca tot ziceai ca e insurat ce naiba te mai deranja pe tine?inteleg.prietenie,prietenie..da nici sa intri cu bocancul in viata persoanala a cuiva..merita niste cadouri domnul..ai fost prea delicata,as zice

  23. melami
    20/10/2009 la 11:41

    Asta a fost „cadoul” meu. De fapt, un avertisment pentru ceilalti, celelalte. Si totusi, omul nu era un psihopat. Doar un pic mai intempestiv si dominator. Si vorbea despre sotia lui cu tandrete chiar. Ca asta m-a derutat… Oricum, macar tu esti avertizata. Eu nu eram.
    Cum ii la Iesi, ca aici ploua de parca a uitat Al de Sus robinetul deschis…

  24. melami
    20/10/2009 la 11:43

    La Pulitzer, poate? Hai, ca Nobelul l-am scapat de data asta. 😀

  25. yeonsaeng
    20/10/2009 la 12:07

    asa si aici..si e un friiiiig….cre`ca – 70 grade
    si riga e pe druum

  26. melami
    20/10/2009 la 12:10

    Cred ca e pe drumuri, ca-si cauta alt harem! 🙂
    Io nu-l mai primesc inapoi, ca iar ne vine cu cine stie ce latzei acasa si nu mai am DDT. Gataaa!

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: