Prima pagină > Chestii, socoteli > Viaţă de câine

Viaţă de câine

09/10/2009

dobermanmic_53ee17a32629da973da9cefa713e1b30mic_e436b9f1aec3bf63d54713e0193624ba

Câini. Pisici. Un porc de Guineea. O familie de hamsteri. Un arici. O broască ţestoasă. Un şarpe de câmp. O găină care-mi oua pe balcon, că n-avea cine-i lua gâtul. Trei raţe leşeşti, date în cantonament la verii mei de la ţară. Un iepure antrenat în lupte corp la corp cu taică-meu şi cu cei doi canişi din curte. Pui de vrăbii, picaţi din cuib. Ş.a.

Cam ăştia mi-au fost musafiri în ultimii ani, atât în apartament, cât am stat la bloc, cât şi la casă, după aceea. Atât de bine ştiu să am grijă de ei, încât vara trecută aveam 13 pisici care mişunau prin curte, de ajungeai zilnic să te-ncalţi măcar cu unul dintre ei, dacă nu cu 2-3 deodată, chestie care făcea deplasarea noastră pe acolo extrem de riscantă. I-a mai rărit canişul meu cu temperament de pitbull.

Iniţial era al sor-mii şi se numea, civilizat, Uzo. A fost de-ajuns să-l vadă un văr de-al meu şi să-l strige Garcea, ca numele să-i rămână atârnat pe vecie de coada-i scurtă. Acum îl ştie întregul cartier, că are bunul obicei de a te pândi când deschizi poarta, după care te îmbrânceşte viguros, îţi pune botul la azimut şi urechile pe spate şi o întinde cât ai clipi. De prea puţine ori am reuşit să-i tai calea şi să-l îndemn spre casă, cu băţul, aşa că m-am lăsat păgubaşă; când îl văd că o ia la sănătoasa, îl las în boii lui, pentru că ştiu că tot la noi vine în cele din urmă. Problema e că uneori e adus de gardienii publici, şi trebuie să le plătesc deranjul decartând 30-50 de lei ca amendă pentru că l-am lăsat nesupravegheat. Am încercat să scap de el civilizat. Nu, nu cu otravă, ci făcându-l cadou femeii mele de serviciu de la cabinet. A mers bucuros, dornic de schimbare, dar după o săptămână m-am trezit cu el în poartă. Numai el ştie cum a traversat oraşul, că l-am dat cât mai departe, ba i-am plătit femeii şi taxiul, ca să nu-şi însemneze drumul şi să vină înapoi când l-o supăra careva. Singura explicaţie este că a folosit acelaşi taximetrist, că altceva nu-mi trece prin minte… I l-am returnat femeii, dar după patru zile, câinele-bumerang era din nou în faţa porţii, aşteptând să sune vreun copil şi să ne anunţe că a venit „quinele”, vecinii noştri fiind cam unguri de felul lor.

Printre altele, e epileptic. O dată pe lună, cu exactitate de ceasornic, îşi face criza, care mă sperie de fiecare dată -e cu adevărat dramatic ceea ce mi-e dat să văd, dar vă scutesc de amănunte- după care se ridică, îşi adună puterile şi începe să zburde ca unul care a mai păcălit o dată moartea. L-am tratat într-un timp, dar se transformase într-un zombi, şi nici de crize n-a scăpat, aşa că l-am lăsat în plata Domnului.

L-a crescut, cum vă ziceam, sor-mea. Care i-a lăsat „naturelul” nealterat, adică nu l-a educat, ci doar s-a distrat pe seama lui. Distracţie care a durat până i-a venit pe lume prichindelul, şi când mi l-a dat mie -nu pe piciulică, ci javra!- să-l ţin până îi găseşte alt stăpân. Chestie care durează de vreo patru ani. L-am ţinut, ce era să fac, că-s miloasă de felul meu. A reuşit să se împrietenească cu canişa mea, Pretty, care îi era şi bunică printre altele, dar nu cred că-şi mai amintea vreunul din ei chestia asta. S-a prins rapid care-i şpilul în famila noastră, aşa că o asculta orbeşte. Atâta de lipsit de discernământ era, încât s-a luat la harţă -incitat de ea, ce-i drept- cu dobermanul nostru, Bob-placidul. Ăla pe care ni l-au furat ţiganii de feroce ce era, şi a trebuit să le dăm o juma’ de milion ca să ni-l returneze. A încasat Bobiţă vreo câteva bătăi crunte de la Garcea, până s-a prins, din întâmplare, că-i mai puternic dect potaia turbulentă şi zurbagie, şi mi ţi l-a luat la mursecat, l-a fixat, cu lăboaiele lui imense, la pământ şi, după ce a constatat că nu-i poate rupe gâtul de luptător, a încercat să-i sfâşie burta. Acţiune de la care l-a întrerupt bărbatu-meu, cu o scândură aplicată măiastru peste şale. După care s-a dus în voliera lui, şchiopătând uşor, iar canişul s-a refugiat în pivniţă. „Hai acasă, că am impresia că Garcea-i pe moarte şi nu mă pot apropia de el să-l ajut!” îl aud pe bărbatu-meu, la telefon, în timp ce mă aflam la nişte cursuri de specializare. M-am ridicat de pe scaun, m-am scuzat la dom’ profesor că s-a întâmplat o nenorocire în familie, m-am urcat în maşină şi am ajuns, cu sufletul al gură, acasă. Într-adevăr, în colţul pivniţei, zăcea o grămadă informă şi însângerată de blană neagră, care blană însă, mâria şi protesta când te apropiai de ea. Aşa că mi-am tras mănuşile de grădinărit, am aruncat o şubă peste el, apoi l-am luat în braţe şi l-am dus în casă. M-a costat un milion veterinarul care a cusut la el vreo oră. După o săptămână însă, cine credeţi că tropăia vesel prin curte şi mârâia ori de câte ori se apropia de voliera dobermanului. Sper că nu vă închipuiţi că eu!

Ei, dar dacă credeţi cumva că s-a lecuit, aflaţi că nu. A fost de-ajuns să scape liber prin curte Bobuleană, că s-a repezit din nou la el, i-a sfâşiat urechea, de mi-a umplut peretele garajului de sânge, şi s-a înfipt cu colţii într-un picior de-al uriaşului. Care uriaş l-a luat din nou la mursecat şi sfâşiat, că de data asta a fost nevoie de întreaga familie să-i despartă. După care, din nou, veterinar, aţe, cusături, bandaje etc.

Garcea s-a bătut până acum cu toţi maidanezii care trec prin apropiere, dar s-a încumetat o dată să se ia la poceală şi cu un pitbull, ţinut în lesă de o puştoaică din blocul de peste drum. N-am apucat să vedem deznodământul încăierării, că au sărit oamenii cu furci, topoare şi tot ce le-a picat în mâini, la repezeală, şi l-au altoit pe pitbull, după care era cât pe-ci să-i aplice acelaşi tratament stăpânului apărut din casă la auzul revoltei spontane provocate de bestia lui. Nişte muncitori care reparau drumul, în apropiere, apucaseră să-l ia pe războinicul meu în braţe şi să-l arunce peste gard, în curte. Dar Gărciucă nu s-a lăsat păgubaş, că era onoarea lui de luptător în joc, aşa că a mobilizat-o pe Pretty, care dormita la umbră, şi au început să dea asaltul asupra porţii, s-o rupă şi alta nu, ca să rezolve problema cu care se confrunta mulţimea de afară.

Acuma am rămas doar cu el. Pe bunică-sa a trebuit s-o eutanasiem. Nici nu vreau să-mi mai amintesc despre asta. Vă zic doar că am rude după care am plâns mai puţin decât după ea când a trecut la cele sfinte. Pe căţeluşa asta eu am adus-o acasă, în geaca mea de fâş, pe când avea doar şase săptămâni, eu am hrănit-o şi eu am asistat-o la naşteri, ocazie cu care am luat adevărate lecţii de demnitate, pe care le predau acum parturientelor mele. A suferit toate acele fătări fără să scoată un icnet sau o schelalăitură, cu o demnitate rar întâlnită la rasa umană, apoi şi-a îngrijit puişorii aşa cum doar o mamă iubitoare ştie s-o facă. De atunci, nu mai dau voie nimănui să folosească termenul de „căţea” în sens peirorativ. Le jignim degeaba pe bietele animale… 🙂

Anunțuri
Categorii:Chestii, socoteli
  1. pdm
    09/10/2009 la 10:51

    de aia folosesc eu apelativul ”femeie” 😛
    dă-mi mie vecinii oia unghiuri și ți-i rezolv eu

  2. 09/10/2009 la 10:57

    Daca tot amintesti de animalele tale hai sa fac si eu la fel:

    Am avut anul asta ashea: un porcusor de guineea pe numele lui de botez MooZ Lee care a crapat de sete la o saptamana de la achizitionare. Destul de macabru faptul; adica i-am cumparat cusca si manacare si toate cele dar nu i-am cumparat butoias pentru apa. Murit a fost. Am mai avut si inca am un alt porcusor (DOI is the name), niste hamsteri, am un brac german si am mai avut o corcitura de ogar care a murit de batranete cred, avea fo’ 13 ani. La inceputul anului am avut si o vaca, am cunoscut vaca intr-un bar si ne-am inteles neam :). Am decis sa-i scurtez suferinta si am lasat-o sa plece sa-si caute alt bou.

  3. Laura
    09/10/2009 la 11:11

    Da’ să vezi ce am avut eu printre altele… un cocor sau bârzoi, nici nu ştiu exact. Un prieten l-a găsit pe stradă rănit de o maşina şi bineînţeles unde să-l ducă decât la Laura. Şi tocmai se întâmplase că atunci n-am mai avut decât vreo 50 de lei în buzunar (pe vremea aia ajungea poate pănă la veterinar cu taxiu’). Ce mai, eram falită… şi mai apare ăsta cu cocorul… No, în fine, iau eu cocorul şi mă duc cu el la veterinar şi pe drum mă rog să nu coste mai mult de 50 de lei. Când mă văd restul “pacienţilor” cu păsăroiul (avea picioarele rupte sărăcuţul) m-or lăsat în faţă… Şi veterinarul s-o uitat la el, io băgat pe cioc nişte siropuri şi mi-a zis că trebuie să-i ţin picioare drepte cumva… aţi vâzut voi ce picioare are un cocor sau bârzoi?… lungi, lungi… asa cum visează bărbaţii… Şi când l-am întrebat cât costă surpiză… a zis ca “nimic”, n-o vrut să-mi ia un ban. No, vezi am dat cu un ou şi în doftorii ăştia…
    Acum mai aveam o problemă: cum îi pun picioarele drepte la bârzoi? Că in gips nu se puteau pune… Ce-mi dădu mie prin cap, spre ”fericirea” la ai mei… am luat grătarele ălea din frigider le-am pus pe două scaune înalte şi i-am băgat picioarele la bârzoi acolo… O săptămână întreagă am avut grijă de el: i-am cumpărat peşte, pe care i l-am băgat pe cioc tăiat mărunt, am vânat muşte, paianjeni… totul pentru bârzoi. Dar după o săptămână a murit săracu’… L-am îngropat şi in locul unde l-am îngropat s-o făcut mai târziu o bisericuţă. Şi acum, după ani ne mai aducem aminte de bietul cocor.

  4. Laura
    09/10/2009 la 11:16

    Băi, da’ fain le mai zici…! Dacă ai ştii că şi mie mi se pare jignitor pentru animăluţe când ne supărăm pe muritori ăştia şi îi facem animale în sens negativ. (ăsta era de fapt începutul, dar am copiat greşit)

  5. pepe
    09/10/2009 la 11:34

    Animalul ca si stapanii. Am si eu o pisica , care este sefa in casa . Ne aduna cum vrea ea, macar ca maica-mea face militarie nu alta, cu mine nu prea-i merge ca si le mai fura ( cate una stearsa sau cate un luft). Dar ce sa faci , fac parte din familie parca mi-e greu s-o consider animal.

  6. melami
    09/10/2009 la 13:02

    Nu ţi-i dau, că-s de treabă! Ia-te de politicienii udemerişti, că ăia-s cu contrele şi cu „reîntregirea” Ungariei Mari”! Sau, mai bine, de cei români, că ei le dau voie să-şi ia nasul la purtare. În Franţa, într-un orăşel, se adunaseră câteva mii de maghiari. Concitadinii lor se purtau omeneşte cu ei, că erau civilizaţi. Până i-a venit unui „lider” de-ăla cu capu-nfierbântat ideea să le ceară ca a doua limbă oficială, maghiara. Au avut 24 de ore să părăsească localitatea.
    Da, Franţa declară fiecare ceăţean care locuieşte în spaţiul ei, francez, indiferent de culoare, rasă sau limbă maternă. Numai noi acceptăm că avem cetăţeni români de etnie maghiară, germană etc. Bine că îi declarăm pe ţigani, români, şi după aia ne plângem. Păi, ori îs toţi români, şi atunci nu vreau să mai aud de tot felul de autonomii pe criterii etnice, ori scriem pe actul de identitate al fiecărui rom: ţigan. Fără supărare. N-am nimic nici cu unii, nici cu alţii, dar prea o dăm îndoită, şi-i derutăm pe toţi…

  7. melami
    09/10/2009 la 13:05

    Eşti colosal de trăznită! Nu-i de mirare că te-ai lipit de sufletul meu! Auzi la ea, să bage bărzoiul cu picioarele în grătarul frigiderului. Şi parcă te văd vânând pentru el… M-ai tăiat de la distanţă! Hahaha!

  8. melami
    09/10/2009 la 13:07

    Las’ că-i bine şi-aşa! Nebuno! 😀

  9. 09/10/2009 la 13:20

    dat dracului Garcea tau :))…..macar acum poate se mai potoleste si el, suferind probabil :)) daca nu, o sa ajungi sa il tii in casa:)) in pat cu tine, ii faci baie si ii dai papa cu lingurita 😉 si atunci nu mai ai probleme….si faci si economii la veterinar sau la curcanii comunitari 😉

  10. melami
    09/10/2009 la 13:21

    Acuma, dacă vă povestesc că aveam un motan, Picasso, gri-argintiu şi rău de nu îndrăzneam să-l certăm, n-o să mă credeţi. Şi dacă tot n-o faceţi, aflaţi că sărea de pe pervazul meu, pe balcon, de acolo pe pervazul vecinului, apoi pe balconul lui, şi tot aşa, până la capătul blocului, care avea şapte scări, şi se-ntorcea acasă cu câte o bucată de cârnat sau caltaboş, că oltenii mei şi-i ţineau la aerisit, neînchipuindu-şi că există şi jivine aşa de agile ca a mea care să le dea atacul. 🙂

  11. melami
    09/10/2009 la 13:25

    Deci acum, tăuraşule, eşti în căutare! Hai că încerc să fac ceva pentru tine! Păcat de biata piţi. Părea că te-ai ataşat de ea. Da’ ce-avea, nu se mai lăsa mulsă? 😀

  12. melami
    09/10/2009 la 13:28

    Păi, în casă-l şi ţin: în hol, pe o canapea numai a lui. Că dacă-l uit afară, ţine întregul cartier treaz, aşa-i de vigilent! Da’ lui îi place hoinăreala, parfumul libertăţii… I-un artist, ca mine! 🙂

  13. 09/10/2009 la 15:51

    Nu-s in cautare. Pitzie de acum e foarte ok, e de rasa. Era vorba de o alta care nu s-a lasat mazgalita, stii tu; ca vacile cand le pui fieru’ incins pa coapsa, sa stie cine e ciobanul de vaci.

  14. 09/10/2009 la 16:33

    Ma bucur. Ca m-apucasem de petit. Ca stii… si io-s insemnata pe coapsa… altfel, poate ma-ndemna Agiuta sa te caut la copitutze… 😀

  15. Florian
    09/10/2009 la 16:33

    Mai rar aşa comentariu fain ca al tău. N-am cărţi ca Julius, dar găsesc eu un premiu frumos, pentru trăznăile pe care le-ai scris şi felul în care ai făcut-o.

  16. 09/10/2009 la 16:38

    Pey, premiul esti tu! Iti pui o fundita rosie si te prezinti frumos in fata mea… Glumesc, dar numai in a doua parte. Chiar esti un cadou pe care mi l-a facut D.C.! 🙂

  17. 09/10/2009 la 16:39

    Si unde mai pui ca am raspuns ca proasta, la un comentariu adresat Laurei! 😀 😀 😀

  18. Florian
    09/10/2009 la 16:41

    Mai deunăzi isprăvile unor unchi zurbagii, azi istorioare despre o ciurdă de animăluţe care mai de care mai simpatice… ne încânţi cu poveşti frumoase, făcându-ne să mai uităm din urâtul care ne înconjoară. Când n-o să mai ai ce povesti, cu mine ai încurcat-o.
    Din pozele de azi mie mi-au plăcut, în ordine, pepenaşii şi Bob.

  19. Florian
    09/10/2009 la 16:47

    @melami
    Trăznito, tocmai voiam să-ţi spun că ai încurcat borcanele, dar văd că ai observat şi singură. Tie ţi-am scris la numărul 8, dincolo era într-adevăr un mesaj pentru Laura.
    Sper că rândurile de le scriu acum să ajungă la numărul 9, că ţi se asortează şi mai bine.

  20. Florian
    09/10/2009 la 17:01

    Dacă mai pe seară nu mai apuci să treci pe la Sindicat, aşa cum ţi-ai propus, îţi urez de pe acum călătorie plăcută şi un sejur minunat. Te aşteptăm să te întorci sănătoasă şi să ne povesteşti.

  21. pdm
    09/10/2009 la 17:44

    atâta timp cât tu locuiești printre ei, oricare ar fi fost valoarea lor înainte, odată cu venirea ta acolo, s-a dublat :-p
    nu mă iau de politicienii unguri decât dacă se iau și ungurii din Harghita de Iliescu
    țiganii sunt cel mult rromi și nu români, și-au pierdut de mult originile încât nici țigani nu mai pot fi numiți, ar fi o onoare pentru ei…

  22. melami
    09/10/2009 la 20:33

    Aka, valoarea noastră, a românilor s-a dublat, măi, că nu-s unguroaică! 🙂 Nu prea le ai cu matematica, nea Titi! Oricum, mulţumesc pentru compliment. Iar cu ţiganii… nu m-am gândit la asta, în felul ăsta. Cred că ai dreptate!

  23. melami
    09/10/2009 la 20:35

    Ei vezi?! Şi mai umbli după strigoiţe, când ai aşa ofertă! 😀

  24. melami
    09/10/2009 la 20:36

    ok! Dar poate mai apuc să vă povestesc ceva acum, să aveţi merinde până când vin!

  25. Florian
    09/10/2009 la 21:11

    Pe Bob l-am identificat uşor, dar de cei doi ocupanţi ai locului I nu eram sigur. Mă bucur că n-am greşit. Clasamentul se menţine, ba chiar se întăreşte (eu aşa l-am botezat, „clasamentul”) şi după confirmarea identităţii participanţilor la concurs.
    Dar nici la strigoiţă n-aş renunţa, că yoyo a dispărut şi nici tu nu ştiu dacă te-oi mai întoarce de la gagicarii ăia de praghezi.

  26. melami
    09/10/2009 la 21:55

    N-ai tu norocul ăsta să scapi de mine! Şi nici praghezii, ghinionul!:D

  27. 09/10/2009 la 23:07

    cand am vazut ditamai textul, am vrut sa zic „muica, e ditamai textul, bre, io nu pot sa-l citesc”, da nu stiu cum m-a prins si imi pare cel mai frumos povestit din ce-am citit in ultima vreme.

  28. melami
    09/10/2009 la 23:23

    Multumesc, aleluioane! Nici ale tale nu-s uşor de lăsat de sub ochi. De altfel, postarea ta despre pisica pe care mai-că-era-s-o-adoptezi mi-a adus aminte de animalele mele de suflet! 🙂

  29. pdm
    09/10/2009 la 23:27

    dar știu că nu ești unguroaică, doamna melami…de aia făcusem calculele ălea mai sus…cu plăcere…

  30. pdm
    11/10/2009 la 18:27

    off…vreau s-o citesc pe laura o dată, unde pot s-o găsesc, în afară rafturile magazinelor, unde există sub formă ce cioco? știe careva?

  31. 08/11/2009 la 21:03

    pe torrente: laura branigan!!! 😛
    şi mai era o laura în „twin peaks”!!! ;))

  32. melami
    08/11/2009 la 21:09

    @mifty
    Bune recomandări… 😉

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: