Arhiva

Archive for Octombrie 2009

Keesheewood!!!

31/10/2009 24 comentarii

thumb_Chisinau_orash_frumoshollywoodObservaţi cumva vreo diferenţă notabilă între imaginile acestea? Ah, dimensiunea pozelor! Aici n-am ce face, că aşa le-am găsit pe internet. În rest, aş zice că sunt cam la fel: amândouă sunt oraşe, ambele sunt bine cunoscute în România, iar inscripţiile de pe cele două dealuri, aproape identice… şi au şi acelaşi număr de silabe. 😀

Iată că, după ce am publicat cele de mai sus, apar ecouri nebănuite. S-ar părea că şi alte localităţi au obiceiul hollywoodian de a-şi anunţa prezenţa cu litere cocoţate pe costişă. Ciprian mi-a trimis imagine următoare, cu Deva, evident, dacă mai era cazul s-o spun:

DevaIa să căutăm acum Râşnovul doctorului Şendroiu…

Ia uite-l, mi-a intrat din prima!rasnov Mititel şi ruşinos, dar prezent şi el, pe deal!

Şi-acum să căutăm Tulcea, oraş în care am neamuri… Găsesc doar o mulţime de imagini ale oraşului-port, frumoase şi aerisite, dar nici urmă de inscripţie pe deal. Bun, o las deocamdată, că oricum mi-a promis sebra că o fotografiază şi mi-o trimite.

Lucru care s-a întâmplat cu promptitudinea şi fineţea cu care m-a obişnuit deja, aşa că iată că pot posta şi imaginea Tulcei, în final.

tulceaAm vrut să demonstrez ceva? Nu, doar m-am distrat. Mi s-a părut haioasă chestia cu Chişinăul, ca mai apoi să aflu că şi alte oraşe au acest obicei de împrumut, care nici măcar nu e de prost gust. E doar o poartă de intrare într-un univers. Ce e dincolo de ea, e liber fiecare să descopere…ulcea noaptea

Mulţumesc „colaboratorilor” mei care mi-au dat o mână de ajutor în jocul ăsta. Să aibă parte de sănătate, voie bună şi noroc! 🙂

tulcea-mon-ind_w
Şi, de la Antifree: Iaşul, noaptea. aici

 

Categorii:Chestii, socoteli

Fripturiştii

31/10/2009 24 comentarii

doctorVa povesteam, deunăzi, cât de corupţi sunt medicii. Merg mai departe, azi, cu dezvăluirile: suntem şi fripturişti, dragilor. Sau, cel puţin, aşa cred despre noi reprezentanţii firmelor de medicamente. Altfel nu pricep de ce fac ei toate prezentările alea promoţionale în restaurante, după care ne invită să băgăm în noi mâncare şi băutură cât cuprindem. Ofertele lor sunt atât de numeroase, că, pentru a nu le încurca, le notez pe calendarul de pe peretele cabinetului, astfel încât, dacă pacienţii mei ar avea curiozitatea să se uite pe el, ar ajunge la concluzia că am dat-o rău pe băute. „Luni: Concordia, 16.30″ „Marţi: Octogon, 20.00″ „Joi: Tempo, 13.30″ „Vineri: Majestic, 14.00″ ş.a.m.d.

La prezentările alea de medicamente mi-am cunoscut eu colegii mai bine. Ah, nu că am fi stat de vorbă mai mult şi mai amănunţit ca de obicei, dar, urmărindu-i cum se comportă în vecinătatea unui ospăţ oferit pe de-a moaca, afli despre ei ce nici prin gând nu ţi-ar trece altfel. Aşa că i-am împărţit în categorii, conform unui vechi obicei prost de-al meu.

1. Modelele. De regulă-s femei tinere, înalte, palide şi famelice. Mânâncă doar salate de fructe şi beau numai apă plată. Cât mai multă. Cu lâmâie dacă se poate.

2. Gospodinele. Mici şi rotunjoare, sunt primele care se înfig în bunătăţile de pe masă, de nu mai ai loc de ele până îşi încarcă farfuria cu vârf, culegând din mers un pahar de vin sau orice e cât de cât colorat. Le vezi băgând viteză spre locul lor, unde îşi aşează prada, eventual marcând-o cu geanta, după care se întorc rapid şi saltă un platou întreg de prăjituri, un ciorchine de banane şi altul de struguri, pe care le deşeartă apoi în sacoşa pregătită încă de acasă, că doar au copii/nepoţi, şi ar vrea şi gura lor să mânânce ceva.

3. Trupa de pensionari. Ieşiţi din câmpul muncii de vreo 4-5 ani, e o adevărată minune cum află membrii ei de evenimentele de acest gen. Probabil că au şoptitori din rândul nostru, al activilor, că altfel nu-mi explic cum de-i găsesc mereu pe aceeaşi, păzind uşile restaurantului şi întâmpinându-şi afabili foştii colegi, cu zâmbete largi şi glume de acum treizeci de ani. Turul ăsta de forţă îi epuizează însă, aşa că adorm imediat ce începe prezentarea propriu-zisă. Dar se trezesc taman la timp ca să ia cu asalt antreurile, friptanele şi coşurile cu fructe.

4. Surorile Moga. Sărite cu mult peste 50 de ani, încă domnişoare, ele sunt un melanj foarte reuşit de pensionar cu gospodină. Adică picotesc în timpul expunerii şi pleacă cu paponiţele pline acasă.

5. Savantele. Astea-s ălea enervante care, la sfârşitul expozeului, încep să pună întrebări, reaşezându-i pe locuri pe grăbiţii care deja târşeau scaunele spre mesele împodobite cu de toate. Încrezutele astea vor să dovedească tuturor că au fost atente în timpul prezentării şi că mai citesc şi altceva decât pliantele supermarketurilor. De regulă, culeg doar resturi veştejite de pe platouri pentru că în timp ce colegii lor balotează în fizic la greu, ele îl chestionează în continuare amănunţit pe speaker, chestie care sfârşeşte prin a-l lăsa şi pe ăla flămând.

Mă opresc aici deocamdată, dar numai pentru că vreau să-i bârfesc puţin şi pe reprezentanţii firmelor de medicamente. De regulă, ei/ele sunt persoane tinere, cu aspect plăcut şi cu darul convingerii. Excepţiile nu fac decât să ne încânte, ca -de exemplu- Aiurica, fetişcana aia care ne prezintă nu ştiu ce tip de lapte praf. Şi, când zic: „nu ştiu ce tip”, nu e din cauza neatenţiei mele, ci a faptului că-şi schimbă locul de muncă o dată la 3-4 luni, de nu mai ştie nici ea bine ce produs promovează. Şi ca ea mai sunt vreo trei-patru…

-Acum nu mă mai ocup de Plendil, ci de Auronal, zice unul dintr-ăştia, cu ocazia unei vizite la cabinet.

(Pentru cunoscători, e de prisos să spun că e vorba de acelaşi medicament produs de două firme diferite. Pentru necunoscători, nu.)

-Daaa? Chiar sunt curioasă să văd cum o să desfiinţezi tu Plendilul ăla cu care m-ai înnebunit de cap atâtea luni! zic eu şi mă aşed mai comod în scaun, că l-am provocat şi va trebui să-mi răspundă amănunţit dacă vrea să-i scriu Auronalul.

Ei, dar cu totul altfel stau lucrurile cu invitaţii firmelor, adică imaculaţii profesori universitari care ne fac expunerile amănunţite despre binefacerile unui anumit drog. Măcar reprezentanţii firmelor de medicamente mănâncă o pâine cinstită. Nu-i vina lor că ieri ne-au vândut mături şi azi aspiratoare. Comerţul e comerţ la urma urmei… Mă uimesc însă colegii mei specialişti care azi fac apologia originalelor (adică medicamentelor originale; cap de serie cum s-ar spune), explicându-ne cât de bine documentate ştiinţific sunt ele şi că, dacă ţinem la calitatea actului medical, îi musai să le recomandăm, ca peste o săptămână, vorbind în numele firmei rivale, să ne asigure că şi medicamentele generice (copiile, adică) sunt valabile, şi -în plus- la jumate de preţ, deci accesibile majorităţii pacienţilor noştri.

De obicei, prezentările astea-s destul de plictisitoare, dar ieri am avut una mai săltăreaţă. Adică a început cu luarea curentului. Chestie care l-a pus pe medicul care urma să conferenţieze în imposibilitatea de a scoate o vorbă, că doar toată ştiinţa lui de carte stătea în memoria laptopului care se încăpăţâna să nu pornească doar de la baterie. Aşa că ni s-a adus ciorba. Bună, fierbinte, cu tarhon şi smântână. Exact aşa cum nu le recomandăm noi celor cu grăsimile crescute în sânge, că tot ne adunasem acolo să vorbim de hipolipemiante. Tocmai când „zorghiam” mai cu spor, a venit şi curentul. Doctoraşul nostru -că era mai pricăjit de statură- ţuşti la laptop, că-şi amintise pesemne ce vrea să ne spună. Şi dă-i şi derulează la imagini, şi dă-i turuială, că parcă se băteau turcii la gura lui. Noi îl ascultam care cu un aer dubitativ, cu lingura la tâmplă, care încercând să sorbim cât mai silenţios lichidul care începea să se sleiască în farfurie, că nu se cădea să-l facem de râs pe bucătar trimiţându-i înapoi castroanele aproape pline. Pe când ne strângea chelnerul vesela şi tacâmurile folosite -cu un ochi la graficele şi schemele de pe perete… că am aşa o bănuială că el pricepea mai multe decât noi din ele- pirpiriului i s-a blocat laptopul. Exact la timp ca să ne bem cafeaua şi să mai bârfim o ţâră. În cele din urmă, i s-a semi-deblocat, adică mergea, dar mai cu opinteli aşa, că până se schimba imaginea dată de retroproiector, mai zicea omul un banc, ne mai întreba cu cine o să votăm la prezidenţiale, şi tot aşa până a apărut pe ecran: „Koneţ”. După care ne-am putut mânca liniştiţi fripturile care începuseră să se întărească în farfurii. La întrebările „savantelor”, a răspuns ăla între două sorbituri de ciorbă, că rămăsese în urmă şi se pare că-i făcusem poftă în timpul prezentării. L-am lăsat acolo explicând şi lăcrimând -de la ardeiul iute- şi am plecat acasă, unde am tras singură concluziile simpozionului, la crema-caramel pe care mi-o făcuse maică-mea.

Prin oraş, cu treabă

30/10/2009 27 comentarii

asimetrieIeri, între două locuri de muncă, o mică flendureală prin centru. Cum prin portmoneu îmi cam bătea vântul, mi-am zis că-i numa’ potrivit să intru puţin pe la St, să mai probez câte ceva, că oricum nu cumpăr nimic de acolo niciodată. Preţuri mari, modele bătrânicioase, materiale proaste. N-am încercat nici măcar o bluză, pentru că n-am găsit ceva să-mi atragă cât de cât atenţia. Dar apucasem să mă deschei la parpalac, iar când am ieşit, m-am îmbutonat cam pe neve. Şi am colindat aşa prin întregul centru, m-am întâlnit cu nişte prieteni, am vorbit, am râs şi ne-am fixat întâlniri improbabile, că timpul s-a comprimat, aşa cum au demonstrat savanţii… s-a comprimat doar în segmentul comunicării, nu şi al prostiilor pentru care ne facem întotdeauna vreme… Deci, ideea e că m-am întâlnit cu o groază de oameni care s-au comportat cât se poate de firesc cu mine. Bun. Dau să intru la bibliotecă, dar mă opresc cu ochii pironiţi în geamul uşii, în care se reflecta imaginea mea. „Ceva nu-i in regulă cu fotografia asta!” mi-am spus, ca în filmele poliţiste. M-am dumirit destul de repede: eram încheiată strâmb la haină, adică îmi atârna un colţ al pulpanei, ca la beţivi, iar sus gulerul îmi stătea într-o parte. Aşa că mi s-au iscat nişte întrebări:

1. Oi fi eu aşa de ciudată încât, văzându-mă „în colţuri” cum s-ar zice, oamenilor li s-a părut firesc să fie aşa?

2. A devenit moda asta atât de permisivă încât un defect de îmbrăcare să fie luat drept un design vestimentar haios?

3. Or fi oamenii atât de copleşiţi de problemele lor încât să nu mai aibă ochi şi pentru cei din jur?

4. Unde a dispărut tanti aia cumsecade care se apropia de tine discret şi-ţi şoptea, confidenţial: „Doamnă/domnişoară, vi s-a dus un fir la ciorap!”… ?

5. Aici nu mai am nici o întrebare, dar nu-mi plac numerele pare, aşa că lansez un îndemn. Bre, târ’mureşeni (cum zice primarele nost’), fiţi mai vigilenţi! Dacă pe lângă una închiotorată prost treceţi cu nepăsare, pasul următor va fi să nu-l băgaţi în seamă pe unul care umblă doar în cămaşă… De aici şi până la a-l ignora pe însuşi „Johny Walker” din postarea mea anterioară nu mai e decât un pas. O fi Târgu Mureşul capitala toleranţei, dar uneori şi o atitudine prea detaşată strică, ce naiba!

Categorii:Diverse

Johny Walker?

29/10/2009 32 comentarii

Priviti reactia tipelor! Ce-or fi vazut de le-a pocnit rasul? Sigur nu vreun afis electoral…

3487

Hai ca nu va mai tin pe jar! Io-te-l cum isi face aparitia, timid…

109

Apoi din ce in ce mai curajos, ca doar nu-i nimic ciudat in felul in care arata!

5

Dupa care pleaca omu’ in treaba lui, ca-i sef de corporatie si are audiente, decizii de luat, pranz de lucru etc.11

Categorii:Bazaconii

Medicina naturista?

29/10/2009 12 comentarii

Rovamycine, comprimate

Compozitie
Comprimate a 3 MUI (1 g) – cutii a 10 comprimate.


Indicatii
Angine, sinuzite, rinofaringite, otite. Bronsite acute si cronice, infectii pulmonare acute. Terapia profilactica si curativa a complicatiilor respiratorii ale gripei si bolilor eruptive.

Doze si mod de administrare
Dupa prescriptia medicului. Adulti: 6-9 MUI, de 2-3 ori pe zi.

Nu-i o gluma! Uitati-va in Agenda medicala. Cred ca tratamentul asta face bine si partenerului, nu numai pacientului! 😀

ATENTIE:

A nu se depasi doza recomandata, ca nu raspundem pentru efectele adverse aparute!

We are noobs

28/10/2009 24 comentarii

Un filmulet extraordinar. Multi parinti se identifica cu personajele! Foarte bine realizat…

Faţa galbenă care râde

Director: Constantin Popescu
Duration: 00:15:00
Year: 2008
Created at: Romania Festival
Year: 2009

Synopsis

A gentle comedy for the technophobes among us, The Yellow Smiley Face revolves around Mia and Florin Popescu, both over 50 and both a little scared of the technological changes going on around them. To them, the computer is nothing more than furniture until the chance to communicate with their son, Alex, who lives in the USA.

They unravel this new territory using the instructions Alex has sent them in a letter. A piece of over-read paper is their map to the world of the complcating world of Yahoo Messenger.

Featured in Locarno Interntional Film Festival 2008, Warsaw Interntaional Film Festival 2008, Transilvania International Film Festival 2008; winner Best short film at Belgrade Film Festival 2009, 2nd Audience Award at Trieste Film Festival 2009, and recipient of the best short film script at the HBO TIFF script contest 2007.

Categorii:Chestii, socoteli

Tangoul – să-l vedem, să-l ascultăm, să-l simţim…

27/10/2009 31 comentarii

tango

tnago1tangotango3

Tangoul

„Caracterul dansului este dat de mişcările sincopate şi de pauzele dramatice, iar maniera de abordare depinde în mare măsură de abilitatea dansatorilor de a se adapta caracterului pasional al acestuia”, zic enciclopediile. Şi tot ele adaugă: ” Este un dans plin de personalitate, cu multă trăire interioară care te învăluie cu parfumul său.”

Am un amic înnebunit după dansul ăsta. El mi-a trimis desenele de mai sus, aşa că, de dragul lui, m-am interesat ce şi cum în egătură cu tangoul. Şi iată rezultatele:

• La începutul secolului al XX-lea, milonga (în care există mişcarea specifică scurtă şi oprită, de cap şi de umeri) era dansată în sălile mici din înalta societate braziliană. „The dandies” au schimbat dansul în două direcţii. În primul rând, au schimbat aşa numita „Polka rhythm” în „Habanere rhythm” şi, în al doilea rând, l-au denumit tango deoarece numele de milonga amintea prea mult de „Barria de Las Ranas”, unul din ghetourile Buenos Aires-ului…

• În Europa, a pătruns destul de greu, mai ales în urma eforturilor unui oarecare profesorul parizian Robert, care nu ştiu cu ce se ocupa. Odată pătruns în saloanele de dans, tangoul a avut mulţi adepţi, dar şi multi oponenţi. În special episcopii francezi erau împotriva lui, ei atrăgând atenţia asupra naturii tentante şi senzuale a acestuia, dansatorii punând în pericol sfintele învăţături bisericeşti. Măi să fie!

• Nici la Londra nu a fost acceptat din prima, fiind considerat un dans prea erotic. Nu ştiu de ce nu mă mir deloc!

• În 1907, după câteva schimbări de stil şi în urma unui concurs de dans de pe Riviera Franceză, unde dansatorii au fost foarte apreciaţi, tangoul a fost acceptat în ambele capitale europene de mai sus, la ceaiuri sau cine dansante, („Tango teas”, „Tango Soupier”), care aveau ca invitaţi dansatori profesionişti.

• Până şi presa din SUA era scandalizată de el. (Că reuşise să eradicheze şi alcoolismul, şi proxenetismul, şi gangsterismul, aşa că ce treabă avea ea decât să stea cu ochii pe un dans!) În 30 mai 1915, New York Times publica un articol cu titlul „Pericolul Tangoului, mai mare decat al Imperialismul German”. (?!) Măcar de ar fi fost aşa… Încă o dată, americanii au nimerit-o pe lângă, că nu-mi amintesc să se fi luat la trântă cu hoardele dezlănţuite de dansatori care se încolăceau pe ring, ci exact cu „imperialiştii” ăia nazişti ai celui de-al Treilea Reich…

Cu toate acestea, ei sunt cei care îi redescoperă acum farmecul uşor desuet, ca în scenele care urmează: