spa-narea continuă!

20/09/2009

Stai să vezi, de când mă spa-iesc, mi-am mărit doza de Rudotel, că deja cam ştiam la ce să mă aştept, şi m-am dus la salon ca mielul la tăiat.
“Azi avem împachetări la rece”, mă anunţă voichiţa.
“La rece să fie!’ îi răspund incapabilă să mai bag contre.
… mă pune sa ma dezbrac la nudul gol, da’-mi dă, la schimb niste… nici nu ştiu cum să le zic… chiloţi. de hârtie. tanga.
“Da’ hainele mele… le primesc înapoi la sfârşit?” întreb eu timorată. evident că voichiţa nu mă bagă în seamă, că mă ştie chichiricioasă…
şi avea şi treabă, nu ca mine… îmi răzuia pielea cu o spatulă, după ce întinsese pe ea ceva ca un amestec de pietriş, sare şi mălai.
“Peeling, doamnă”, mă informează ea succint, de parcă o întrebasem ceva. “Vă scapă de celulele moarte”, completează ea, văzându-mi expresia tălâmbă. “De-ale moarte nu-mi prea pasă, da’ la cele vii cam ţin”, îi răspund când am simţit că a ajuns cu spatula aproape de ligamentele mele.
gemeam usor, să n-o supăr, da’ nu cred că mă auzea pentru că se apucase de frecat ceva într-un bol, o chestie verde, lipicioasă… cu care m-a uns apoi din gros, da’ tot a rămas o juma’ de castron de maglavais, spre nedumerirea ei. “De obicei trebuie să mai fac, că n-ajunge întotdeauna”, zice ea. “Păi, doamnă, mai uitaţi-vă şi la oameni! Am doar 55 de kile… ”
cred că aici am greşit: am încercat să comunic cu ea… şi-a simţit ameninţată poziţia, drept pentru care a acţionat în consecinţă, pentru a restabili echilibrul de forţe de dinainte: m-a înfăşurat din cap până-n picioare în folie de plastic, de-aia de bucătărie, şi m-a băgat la cuptor. mă rog, ea ii spunea container, da’ nici aşa nu suna prea promiţător. “O să vă fie puţin cald, da’ transpiratul ajută la eliminarea toxinelor”, explică ea doct, în timp ce apăsa pe diverse butoane… după care o şterge din cameră, că pesemne îi cade greu la lingurică mirosul de carne prăjită…
în timp ce începeam să mă rumenesc, mi-am adus aminte că aceasta era o împachetare LA RECE. m-a ţinut să nu leşin doar gândul că aia la cald o face direct în crematoriu, şi că probabil că-i sunt simpatică, dacă nu mi-a aplicat-o.
dupa vreo juma’ de oră, apare, într-o dispoziţie evident mai bună… care se risipeşte însă imediat ce dă cu ochii de mine VIE! faptul fiind consumat, n-are ce să mai facă, aşa că mă scoate din tub şi mă trimite la duş, uitând (?!) să-mi dea instrucţiunile necesare… cum să-ţi explic, cabina aia de duş cred că a fost proiectată pentru premianţii olimpici… vreo 20 de butoane, tot felul de orificii şi tulumbe, ceva ţepos (care nu ştiu la ce foloseşte), şi robinete de-ale rotunde, de la care reglezi totul (dacă te pricepi, ceea ce nu e cazul cu mine), adică forţa jetului, culoarea apei, mirosul de tămâie, temperatura şi, cred, nivelul de CO din emisia gazelor de eşapament…
ce s-o mai lungim, am zăbovit mai mult decât trebuie acolo, aşa ca voichiţa m-a scos aproape cu forţa de sub duş, deşi reuşisem să-mi decojesc abia o jumătate de coapsă şi buricul. m-a expediat acasă, asigurându-mă că restul va cădea de la sine, odată cu celulita. o cred, că de-aia o frecventez…

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: