Archive

Archive for Septembrie 2009

De ce NU iubim, uneori, femeile! (1)

30/09/2009 12 comentarii

femeieDa, sunt de multe ori misogină. Stai, nu sări, că m-am uitat şi-n DEX, şi stiu că substantivul şi adjectivul în cauză se referă la bărbaţii care nu se prea omoară de dragul femeilor, dar atât timp cât există şi forma lui feminină, voi abuza de ea. În plus, nu vreau să le las masculilor iluzia că doar ei ne pot critica, aşa că o s-o fac eu, pentru că mă scot din sărite anumite categorii de surate ale mele într-ale sexului slab. Deci, urăsc femeile gen…

Viperă-ştirbă-cu-corn

Nu ratează nici o ocazie să te servească, ori de cât ori se iveşte ocazia, cu o remarcă răutăcioasă, de genul „Vai, dragă, da’ ce rău arăţi azi! Ţi s-a întâmplat ceva? De ce ai faţa aşa de pătată?…”

De parcă ai fi pus-o să-ţi dai cu presupusa pe tema asta!

Te-ai întâlnit cu ea, ai văzut-o zâmbindu-ţi dulce şi ai uitat pe loc că data trecută ai fost tentată s-o strângi de gâtul ăla subţirel până când îşi va fi înghiţit vorbele cu care te otrăvise atunci. Nici măcar nu are scuza că sunteţi concurente la aceeaşi categorie, că atunci ai considera că are dreptul să se ia aşa din senin de viaţa ta. Nu îi poţi reproşa nici lipsa de interes vizavi de persoana ta, decât -poate – grija ei (grijania ei! mai bine zis) excesivă, care te duce cu gândul la bancul cu Dabija.

Te uiţi la ea, să vezi ce calităţi o recomandă să te ia de sus, şi nu prea vezi mare lucru: nu prea tânără, slăbănoagă, scuipând discret în timp ce vorbeşte, cu o faţă iritată şi uscată, cu răutatea colcăindu-i în ochi şi fierea scorojită pe buzele-i subţiri.

Îţi aminteşti atunci că femeia are o scuză, că i-a murit bărbatul în urmă cu câţiva ani, şi de atunci e mai mereu singură. Gândul te poartă apoi spre nefericitul care i-a stat alături, şi care probabil că a fost ţinta a mii de asemenea „drăgălăşenii”, aşa că nu-i de mirare că, astfel „încurajat”, a considerat că-i preferabil un cancer sănătos decât traiul alături de ea.

„Viperă cu corn”, înţelegi poate; dar de ce „ştirbă”?! Pentru că, în ciuda faptului că este dotată cu venin, muşcătura ei nu are forţa să te omoare, ci doar să te inflameze pentru o perioadă, până când uiţi de ea…

Măiastra bucătăreasă

Dacă ai apucat să-i lauzi -din politeţe- vreun fel de mâncare cu care te-a servit, ţine morţiş să-ţi dea reţeta completă, cu trimiteri la altele care i-au ieşit la fel de bine, de-a lăudat-o nu ştiu cine, persoană importantă; totul asezonat cu dezvăluirea micilor secrete care îi asigură marea reuşită.

Preoteasă a cratiţelor de inox şi a mirodeniilor, nu îndrăzneşti să-ţi dai cu presupusul nici măcar în privinţa unei banale omlete, că sigur afli că faci greşeli capitale în felul în care torni uleiul în tigaie sau direcţia de mişcare a telului în timp ce baţi ouăle. Jamie Oliver e doar un puşti zăpăcit care nu-i în stare să măsoare cum trebuie ingredientele necesare unor feluri alese iar bucătăria franceză-i un spanac.

De obicei, te fereşti să-i intri în bătaia tirului verbal, dar o poţi scoate din sărite zicându-i că maică-ta, care e recunoscută ca o bucătăreasă de mâna întâi, consideră că tarhonul jigneşte orice altă mâncare în afară de ciorba de fasole uscată.

Scapi de ea doar pretextând că trebuie să mergi la baie, că nu ştiu ce ai de te-au apucat crampele, da’ sigur nu-i de la mâncarea ei… După care te ntorci tiptil şi te alipeşti grupului de bărbaţi care discută despre fotbal, care nu te interesează nici cât destăinuirile ei gastronomice, dar măcar scapi de incursiunea în bucătărie cu care te-a îmbiat când i-ai lăudat bucatele, fi-ţi-ar gura a naibii să-ţi fie, că mai bine tăceai…

Între timp, ea a terminat de strâns masa şi de spălat vasele, şi acum te aşteaptă cu reţetarul pregătit, dar tu îi eviţi cu dibăcie privirea flămândă. La final, în ciuda ingratitudinii tale, îţi înmânează festiv o foaie de hârtie pe care a scris formula magică a ciupercilor umplute cu codiţe de cireşe marinate şi sos caramel. Fel de mâncare pe care te încumeţi să-l faci, la insistenţele soţului, respectând întru totul recomandările ei, da’ îţi iese pauză, din motiv că, în ciuda faptului că reţeta e lungă cât Epopeea lui Ghilgameş, a „uitat” să-ţi dea unele amănunte, adică pe alea esenţiale.

(va urma dac-oi mai avea chef sau când m-oi mai enerva)

Categorii:Diverse

Zazi şi Pisu-pis

26/09/2009 9 comentarii

pisu

Nu ştiu cum s-a întâmplat, da’ într-un timp, numărul lui de telefon diferea doar cu o cifră de cel al informaţiilor CFR. S-a rugat el degeaba la poştă să i-l schimbe, că ăia o tot tărăgănau cu răspunsul, aşa că devenea -pe timp ce trecea- din ce în ce mai nervos, mai ales când era trezit noaptea. De regulă, le răspunde ţâfnos, cum i-i felu’, da’ odată s-a nimerit ca solicitantul să-l întrebe ceva de un tren al cărui rută o cunoştea, el fiind navetist vechi; în loc să se oţărască la el, ca de obicei, i-a dat toate informaţiile cerute. Abia când a închis telefonul a realizat pe ce mină de aur pusese mâna, aşa că a început să-şi ia menirea în serios. Suna unu’ şi întreba de trenul Paşcani-Iaşi, el îl îndruma mai ceva ca un dispecer supercalificat. Voia una să afle ce legătură are, la Tecuci, cu trenul Bucureşti-Suceava, o îndruma cu extremă bunăvoinţă. Ba, de la un timp, adopta chiar şi vocea aceea nazală, uşor cântată, profesionistă, cum auzise el că foloseşte tipa aia care face anunţurile în megafonul gării. Uneori consulta „Mersul Trenurilor”, alteori le spunea din memorie, iar când nu ştia, făcea presupuneri sau inventa de-a dreptul. Se pensionase şi îşi găsise omu’ ocupaţie. Cum el nu face nimic doar pe jumătate sau de mântuială, începuse să doarmă cu telefonul tras lângă pat, ca să fie prompt şi operativ, să n-aştepte lumea ca-n gară!

Până într-o zi, când a primit un telefon de la poştă, prin care era anunţat că i s-a rezolvat favorabil cererea făcută în urmă cu aproape un an, şi i se comunica noul lui număr de telefon. Degeaba a protestat el că nu mai era nevoie, că femeia i-a închis scurt, fără nici o explicaţie. Deh, aşa ştiu CFR-ul şi Telefoanele să-şi recompenseze voluntarii!

Cu frate-său, Luci, zis şi Pisu-pis, a făcut-o şi mai de oaie. Ăştia doi nu seamănă nici strop, deşi-s făcuţi de aceeaşi mamă, aproape în acelaşi timp, că-s gemeni bivitelini. Pe cât îi Zazi de vioi şi inventiv, pe atâta-i de posac frate-su. Şi serios. Tată chinuit a trei copiii, unu’ mai zurbagiu ca altu’, şi soţ gelozit de Sia, nevastă-sa (deşi motivul e un adevărat mister pentru toată lumea, individu’ fiind un ochelarist uscăţiv, care mănâncă cu pălăria pe cap). Bietul de el, era să şi-o ia pe cocoaşă de la consoartă, când, pe adresa lor, a sosit o scrisoare de la una Bibiluţ, care îl anunţa că în iarnă li se va naşte copilul făcut „din dragoste curată, şi nu din obligaţie, ca ăilalţi trei, turnaţi de cufurita aia”. Ce scandal a fost atunci în familie! Abia i-au oprit rudele să se despartă. Atunci am fost eu pentru prima dată mândră de bărbatu-meu, singurul care s-a prins, studiind documentul care circula prin familie, din mână în mână (sub formă de copie xerox, că originalul era păstrat de Sia ca probă de divorţ), că autorul era Zazi. La începutul scrisorii, omu’ se chinuise să-şi schimbe scrisul, dar spre sfârşit i-a obosit vigilenţa, aşa că a dat-o pe scrisul lui binecunoscut, de unde şi demascarea, urmată de împăcarea celor doi soţi. Pisu-pis (că aşa-l alintase „Bibiluţ” în scrisoare, şi aşa i-a rămas numele) s-a împăcat cu el abia după vreo trei ani, la un parastas, după ce s-au afumat lejer şi au intrat în vorbă, conform unei vechi obişnuinţe, uitând că-s certaţi. Când s-au trezit a doua zi, cu o mahmureală de flăcăi începători în ale băutului, era prea târziu: oficial erau din nou în relaţii bune, că-i văzuse tot neamu’ cum chicotiseră şi-şi dăduseră ghionţi în ziua precedentă.

V-am zis că Zazi a trecut oceanul, să vadă cum s-a instalat fi-su în Canada. L-am pregătit ca pentru o expediţie pe alt tărâm, l-am ajutat la bagaje, l-am dus la aeroport. Aşteptând să fie anunţată îmbarcarea, lui bărbatu-meu îi vine în minte că unchi-su habar n-are de vreo limbă străină, şi urma să facă o călătorie de 14 ore, înconjurat de străini. Se apucă atunci să încropească o listă de întrebări absolut indispensabile, în româneşte, pe care Pisu-pis, prezent şi el moţ ca să-i facă cu mâna din aerogară, se oferă să i-o traducă în engleză, pentru că se apucase de vreo doi ani să înveţe „engleza fără profesor” şi ştia cum să le scrie fonetic. Deci, cu lista în buzunar, şi reuşind să treacă, de data asta, cu brio, proba scării, iată-l pe unchiu’ trimiţându-ne bezele din uşa avionului.

A stat în Canada vreme de o lună şi ceva, perioadă în care a reuşit, printre altele, să se piardă prin cartierul lui fi-su şi să fie adus cu poliţia acasă, cu sirenă şi girofar, ca infractorii. Apoi s-a întors în România, bine mersi, bronzat şi cu un aer occidental, că-l îmbrăcase canadianu’ cu blugi şi tricou inscripţionat (că cine ştie cu ce sechele rămăsese şi el din copilărie, de la tac’su, şi a venit, se pare, vremea răzbunării); ţi se împrestriţau ochii doar când îl vedeai.

-No, te-ai descurcat pe-acolo, cu lista mea? îl întreabă frate-su, cu o licărire neobişnuită în ochi; de la emoţia revederii, pare-mi-se.

-Da, măi, da’ habar n-aveam că ăia folosesc aşa metode… Cred că ne-au îmbătat ca să nu avem griji cu zboru’.

-Cum adică v-au îmbătat? mă bag eu în vorbă.

-Da, copilă, că indiferent ce le cereai, ei tot un pahar de vin îţi aduceau.

-Cum naiba?! mă scap eu, uitând că vorbesc cu două persoane vârstnice şi decente. Poate n-ai cerut matale ce trebuia…

-Baaa da, că am folosit lista lu Pis.. pardon, lu’ Luci.

-Ia dă s-o văd şi io, îi zic, observând că posacu’ de fra-su se uita cam insistent în pământ şi i se zbateau muşchii fălcilor.

Atunci, Zazi îmi întinde lista aia mototolită de atâta purtat prin buzunare, şi-mi cad ochii pe următoarele:

„Daţi-mi, vă rog, un pahar de apă = Giv mi, pliz, ă glas ăv uain.

Ajutaţi-mă, vă rog, să-mi las spătarul scaunului = Help mi, pliz, uiz ă glas ăv reduain.

Aveţi cumva un antinevralgic, că am o durere de cap? = Du iu hev a glas ăv draiuain, bicoz ai hev a hedec?”…

Şi tot aşa, până la sfârşit. Pisu-pis nu l-a iertat nici măcar la întrebarea „Unde e toaleta?”

Bietul Zazi…

Categorii:Chestii, socoteli

Zazi, cascadoru’

24/09/2009 23 comentarii

HappyFunnyMan

Pentru variaţie, ca să nu mă plictisesc pasămite, acum sunt bonă pentru Mihai. Cum de pot să scriu totuşi, cu el pe cap?! Simplu, l-am plasat lu’ unchi-miu, care are casa lipită de a mea; sau viţăvercea!…
Tocmai mă întorc de-acolo, unde am fost în verificare, că nu prea te poţi bizui pe un om de o anumită
vârstă, care mai ai are, pe deasupra, şi „darul suptului” cum zice Creangă, şi acum are treabă să-şi golească butoaiele, că urmează să le umple cu vinu’ ăl nou, de anu’ ăsta. Complicat!… Mişulică al meu e prins într-o acţiune foarte solicitantă: „vânează” melcii din grădină şi-i înşiruie pe pervazul ferestrei, iar Zazi (nu râde, aşa îl cheamă!) are sarcina de a-i păzi să nu fugă.
Pe unchi-miu îl mai ştie lumea şi sub numele de „Cascadorul râsului”. De ce? Poate pentru că…
Se apucă el odată să cureţe ciotorna (jgheabul acela de la ştreaşina casei, în care se adună apele pluviale). Evident că foloseşte o scară de-aceea în formă de V. Îşi termină el treaba în zona în care lucra, şi -puturosu’- dă să păşească cu scara, aşa cum îi văzuse el pe zugravii de meserie. Bineînţeles că scara se cracănă de tot, şi omu’ dă cu posterioru’ de pământ de-au intrat vecinii în alertă de cutremur. Abia atunci începe să-şi explice de ce legau ăia, cu o sfoară, cei doi craci ai scării; aşa că, după ce se culege de pe jos, face şi el acelaşi lucru înţelept. După care se apucă s-o probeze în noua formă. Bineînţeles că nu-i iese nici de data asta, pentru că în cursul laboriosului act de păşire, scara buclucaşă şi-a lipit, pudică, picioarele, aşa că unchi-miu a aterizat din nou, de data asta fără amortizare şi de la o înălţime mai mare ca prima dată, că prinsese curaj şi se căţărase cu o treaptă mai sus…
Sau, poate pentru că…
… altă dată, se urcă el într-un păr înalt, să-l cureţe de uscături şi să-i dea o formă. Evident că foloseşte scara cu pricina şi de data asta. Ajunge, ca prin minune, întreg în vârful părului, dar, prins cu treaba, calcă pe o ramură mai fragilă şi o ia vitejeşte spre pamânt, agăţând, în trecere şi bidonul de vopsea verde cu care urma să bandajeze cioturile după ce le va fi tăiat crenguţele uscate. Şi, pentru ca dezastrul să fie complet, aterizează cu fundul în găleata în care arunca el vreascurile, unde îşi înţepeneşte fundul. Zazi e un tip scund şi îndesat, aşa că, dacă poţi, imagineză-ţi-l cu găleata aia-n cur (scuzaţi!),
fugind ca besmeticu’ prin curte şi urlând după mătuşă-mea: „Bică, cheamă Salvarea, că mi-am rupt picioarele!” Alt deranj n-avea omu’, că încă nu văzuse că era acoperit din cap până în picioare cu vopsea verde, motiv pentru care i-au trebuit două săptămâni de concediu medical, să se poată arăta din nou lumii sub o formă cât de cât decentă.

Ei, şi dacă nu te-am convins de ce fel de om e el, află că pe Zazi l-a călcat trenul. Adică a trecut… Stai că n-am început bine. Deci, mergea el, într-o dimineaţă, pe când nu se luminase bine de ziuă, spre gară, că era navetist. Şi, leneşu’ (că puturos l-am mai făcut o dată şi nu-mi plac repetiţiile), în loc s-o ia frumos prin pasaj, ca toată lumea, se apucă să traverseze calea ferată prin loc nepermis. Acuma, adormit el, da’ adormit şi mecanicul de locomotivă care nu l-a observat, aşa că s-a trezit culcat la pământ, între şine, cu trenul huruind deasupra lui. A stat el liniştit o vreme acolo, că nu prea avea de ales bag sama, da’ după un timp, se cam plictiseşte, aşa că îşi saltă puţintel ţeasta, să vadă dacă mai are mult de aşteptat. Tocmai la timp ca să-l lovească cupla ultimului vagon, drept în scăfârlie! Binenţeles că a leşinat instantaneu, da’ s-a trezit după o juma’ de oră, la spital, fără stiloul lui de aur şi ceasul lăsat moştenire de taică-sau. Bineînţeles că a doua dimineaţă, fluiera voios şi sărea ca cintezoiul peste liniile de cale ferată, că doar nu era să ocolească cale (scuze!) de 100 de metri, mai ales că aflase -pe propria-i piele- că o întâlnire face to face cu trenul nu-i mare scofală…

O să zici că iar pun de la mine. Ei, bine, mă jur pe ce vrei tu că, de data asta, nu. Unchi-miu e tipul ăla de om care coboară întotdeauna pe scara care duce la pod, cu burta înainte, nu cu faţa spre scară, aşa cum se procedează de obicei, aşa că nu-i de mirare că glisează de-a lungul ei, cu spinarea, cam o dată pe trimestru. Lucru de care aflam de la mătuşă-mea, pe când trăia, care ne suna, mai râzând, mai plângând, de fiecare dată ca să ne povestească, astfel încât bărbatu-miu îşi făcuse deja un reflex: când îi auzea vocea, întreba din prima: „Iar a căzut Zazi din pod?!” Acum, că biata de ea s-a dus într-un loc mai puţin palpitant decât propria-i casă, ne-a rămas nouă în grijă. Adică mie, mai bine spus, având în vedere cât stă soţioru’ pe-acasă. Am sarcina de a verifica zilnic dacă nu şi-a mai făcut niscaiva cucuie, dacă e cât de cât întreg (mă rog, chiar citav n-a fost el niciodată…) şi să raportez la „stâpânire”. Câteodată mai trişez, adică spun că totul e în regulă, numai pentru că-l aud de dincolo cum urlă la telefon (că l-a cam lăsat auzul de-un timp încoace) sau zdrăngăneşte diverse obiecte prin casă sau prin curte.

În mare însă, e bine. Atât de bine încât în iunie, anul ăsta, a mers singur până în Canada, la fi-su. Dar, despre asta, altă dată, că e mult de povestit şi n-am timp… că aud ceva rostogolindu-se prin curte, semn că s-a întors Mihai şi s-a apucat de treabă… pa!

Categorii:Chestii, socoteli

Cipăndeilu’ meu

23/09/2009 18 comentarii

pesteM-am trezit ieri, pe blog, cu un vizitator misterios. Mi-e cam greu să-i scriu nick-ul, da-l găsiţi voi la mesaje. Mă-nvăţ io, până la urmă, şi-i spun pe nume!

Deci, m-a vizitat, mi-a lăsat răvaş, iar eu, curioasă, am dat fuga la el pe blog, profitând de faptul că lăsase uşa deschisă.

Îi răsfoiesc eu, în pripă, postările, că le uitase pe masă… Cum citeam cam pe diagonală, că-mi aşteptau muşterii la uşă, îmi sar în ochi numa’ cuvinte de-alea de ni le moderează Julius. Da’ multe, bre! Şi păreau că se simt confortabil acolo, unele cu altele… Execut, rapid, câţiva solicitanţi care începuseră deja să tropăie nerăbdători, pe hol, dupe care mă întorc la amicul nou descoperit. Şi purced a citi. Prima remarcă: fraze excelent construite. Haz ca la mama lui, observaţii amar-lucide. Şi, ce-i mai important: nici o greşeală gramaticală, lucru pe care nu-l prea pot spune şi despre mine.

Bun, am făcut introducerea asta lungă nu pentru a vă îndemna să daţi buluc pe site-ul lui (pentru că e cam hard pentru anumite gusturi… deşi, cei cu stomac mai rezistent ar putea-o face), ci pentru că una dintre postările lui mi-a amintit de o păţanie a soţului meu, cu ceva ani în urmă.

Mergem noi, într-un weekend, la pescuit, pe un lac, în sudul ţării. Vreme frumoasă, linişte, aer uscat, fierbinte, stătut, apă călie, peşte leneş la cârlig. După atâta mâncare şi mişcare -că bărbatu-miu îi pescar sportiv cum s-ar zice- o ia el uşuuurel spre un pâlc ceva mai răsărit de ierburi… deh, ca împăratu’!

Parcă v-am zis ceva mai înainte de linişte. Rezultă că nu prea era nimeni prin împrejurimi, deci nu era nevoie de atâta fereală, că doar până atunci îi văzusem ceva mai mult decât posteriorul, dar el e o persoană decentă de felul lui.

Deci, se duce omu’ să se uşureze de balast şi, tocmai când se afla în mijlocul acţiunii, numa’ ce trece pe lângă el, la vreo 2 metri, o Dacie cu cinci gagici în ea. Cinci! Când dau ochii cu el, ălea încep să se hlizească d’a-n-proastelea. Ba chiar, după ce îl depăşesc, se întorc să mai vadă o dată minunea, iar şoferiţa îl salută, jovial, cu claxonul! Drept pentru care omu’ meu se ridică fulgerător şi o ia la goană spre mine, cu o expresie de animal hăituit, cu pantalonii traşi doar pe jumătate pe el şi hârtia igienică plutind ca o coadă de cometă în urma lui.

Întâmplarea aia se pare că l-a traumatizat pe viaţă, pentru că, de atunci, când mai merge la pescuit, îşi setează metabolismul în aşa fel încât să nu mai aibă nevoie de… descărcări riscante, pe teren minat…

Da’ io stau şi mă întreb, acuma: ce fel de doamne erau alea cinci de n-au scos capul pe geam şi să-nceapă a-l ncuraja cu fluierături admirative şi îndemnuri adecvate?! Că tot era el în „ţinută” de stripăr!

Jill & Kevin

23/09/2009 15 comentarii

Întâi a fost asta. Surprinzătoare şi amuzantă. A făcut înconjurul lumii.

După care, au început parodiile. Doar asta ce mi s-a părut mai reuşită. Şi totuşi, mult prea studiată şi chinuită să ne smulgă hohote de râs. Dansatorii „originali” mi s-au părut mai buni tocmai prin stângăcia unora, compensată însă de entuziasm şi trac. Autenticitate deci!

Categorii:Diverse

Ochii cu perdeaua trasă…

22/09/2009 9 comentarii

Ochi

M-am întâlnit cu ea pe stradă, duminică. O ştiu de când era studentă. Pe atunci era genul ăla de tipă cu lipici la bărbaţi. Nu era propriu-zis o frumuseţe, da-i râdeau ochii în cap cum se spune. O ştiţi şi voi, nu cred să nu fi întâlnit până acum aşa ceva. Je ne sais quoi-ul franţujilor… Ochii care te cheamă chiar şi când priveşti în altă parte…

Acum nici măcar nu mai zâmbeau. Pur şi simplu a tras o perdea groasă peste ei. Din spatele ei, o surprind, uneori, aruncând priviri furişe şi triste spre lumea de-afară… Dacă nu mi-ar fi vorbit, aş fi trecut pe lângă ea fără s-o recunosc.

Fată săracă, a crezut că a găsit soluţia problemelor ei măritându-se cu un tip bogat. Nici măcar bătrân. Doar urât ca un coşmar, burduhănos, bălos, antipatic, sâcâitor, gelos cu asupra de măsură. Dar bogat!

Nu cred că mi-aş înmormânta tinereţea lângă unul ca el. Să dorm, noapte de noapte, alături de cineva care-mi ridică stomacul în gât în loc să mi-l înfioare cu fluturaşi. Mai bine gol, chiorăind de foame, zburdalnic…

Vorba poetului: Be hungry, stay alive

Mira-mirandolina

21/09/2009 25 comentarii
…deci, venii acasă, iar în poartă mă aştepta Mira, o amică de-a mea. Asta, când se întoarce de la ai ei, din Moldova, întotdeauna mi-aduce prăjituri făcute de maică-sa, că mi-a mers buhul probabil şi pe-acolo că n-am o relaţie confortabilă cu aragazu’! Mai-mai să n-o recunosc. În afară de faptul că are grauri la cap în legătură cu microbii, Mira e renumită pentru tunsorile ei absolut ieşite din orice modă. N-ar nimeri ea linia care se poartă de aproape 10 ani nici din greşeală. Acum era aranjată stil „pufuleţ”. Degeaba aş descrie eu felul cum arată, că oricâtă măiestrie aş pune în joc, rezultatul ar fi palid în raport cu realitatea. Bun, eu merg la coafor de 2-3 ori pe an cel mult, pentru că am părul lung şi n-am greţuri. Când n-am timp, nu-i bai: iau foarfeca şi mă „rezolv” singură. Chiar şi după asta arăt mai decent decât amica mea, care decartează la salon sume exorbitante de bani pentru a ieşi de-acolo jumulită ca vai de lume.
Mira are darul deosebit de a se lungi când vine în vizită, până când începi să-ţi pui -demonstrativ- pijamaua şi s-o rogi să continue să-ţi povestească, da’ mai tare puţin, ca s-o poţi auzi din baie, unde te speli pe dinţi. Cu toate astea, nu-i nesimţită. Când îi chemi taxiul, se prinde că ar fi cazul să-şi strângă catrafusele şi s-o ia spre ieşire. Eu, politicoasă, o conduc, nu de alta, da’ mi-i teamă că ar putea anula comanda şi s-ar întoarce să ne terminăm poveştile. Chiar şi aşa, odată ajunse în faţa porţii, mai ţine taxiul preţ de câteva minute pentru ultimele amănunte.
Apropos de germenofobia ei. Am fost odată împreună la Bucureşti. La întoarcere, am venit cu trenul. Ne instalăm noi în compartiment, eu tolănită lejer pe scaun, ea ca şi când ar fi avut hemoroizi. „Stai şi tu mai relaxată. Să ştii că nu muşcă spătaru’ ăla!” i-am zis văzând cum se chinuia să-şi menţină echilibrul în timpul mersului. „Nţţ!” mi-a răspuns ea cu un rictus de scârbă pe faţă. „Cine ştie ce păduchioşi şi-or fi rezemat capul pe tetiera asta”, a continuat ea. „Da’ pe scaun, câţi băşinoşi or fi stat?!”, i-am zis eu râzând. „Nu contează, am două perechi de chiloţi, un dres şi blugii. Cum ajung acasă, mă dezbrac lângă uşă, îmi pun hainele într-o pungă de plastic şi, după ce fac duş, le pun direct în maşina de spălat…”
Înainte de a coborî din tren, numa’ ce-o văd că-mi întinde un şerveţel umed, dintr-acela cu dezinfectant. Mă curăţ eu frumos, mi-l pun apoi în geantă, că n-aveam unde să-l arunc, şi mă apuc cu mâna de bara de susţinere. „Ce faci, bre?!” o aud eu strigând, de am sărit ca arsă. Credeam că oi fi călcat vreun copilaş pe picioare sau oi fi îmbrâncit vreo bătrână din neatenţie. „Ce-am făcut?”, am întrebat-o, nedumerită. „Păi degeaba te-ai sterilizat dacă ai pus mâna din nou pe chestia aia mizerabilă!”.
Cam asta-i distracţia cu Mira. In rest, deşteaptă brici, foarte instruită, mamă devotată şi… femeie nefericită, că nu poţi fi altfel când vezi peste tot numa’ lighioane…