Globe trotter
E clar, unii nu-s făcuţi să cutreiere pământul în lung şi-n lat. La concluzia asta am ajuns după ce am citit articolele dr. Ionuţ Şendroiu din Plai cu boi de anul acesta. Scrise cu talent şi umor, ele zugrăvesc peripeţiile unui bărbat în floarea vârstei care şi-a luat lumea în cap cum s-ar zice. Acum e pe undeva prin apele teritoriale ale Angolei, adică în “câmpul Nzanza, la 30 de minute de Soyo”, cum îi explica el unui curios, pe DC.
Dacă Badea Cârţan ar fi avut spiritul meu de aventură, s-ar fi întors din drum încă din primul sat în care i-ar fi sărit câinii la glezne. Dacă Marco Polo mi-ar fi semănat, ar fi rămas în Veneţia şi ar fi navigat doar pe canalele acesteia, în tricou dungat, cu năfrămuţă roşie la gât, cântând O solle mio. Dacă eu însămi aş fi fost mai consecventă cu pornirile mele native, n-aş fi depăşit niciodată graniţele României.
Mi-am făcut paşaport abia acum zece ani, după ce m-a anunţat bărbatu-meu că luase bilete pentru Nei Pori, în Grecia, şi ar fi cazul să-mi fac dacă vreau să merg cu el. Nu-mi prea surâdea ideea, dar nici aia ca el să se îmbăieze în soarele de pe malul Egeei, fără mine, cu ochii pe sirenele de pe plajă nu mă atrăgea mai mult, aşa că iată-mă pregătindu-mă pentru vacanţa din străinătate. Am făcut drumul cu maşina, prin Muntenegru, pentru că pe atunci drumul prin Bulgaria era destul de riscant, după mărturiile unora care fuseseră jefuiţi pe drum sau jecmăniţi de poliţiştii din tara învecinată. Staţiune maritimă era destul de înghesuită, dar vila noastră era într-o zonă mai liniştită, aşa că sejurul a fost confortabil, până în ziua în care i-a venit unuia ideea să vizităm Olimpul. Vârful ăsta nu-i chiar Everestul, dar topografic vorbind, se urcă pe el cam abrupt, poalele lui fiind la nivelul mării, iar altitudinea maximă la 2919 metri. Nu ştiu ce imagine v-aţi făcut voi despre sediul zeilor, dar eu credeam că-i undeva pe culmea unui deal ceva mai răsărit. Imaginea asta mi-a fost brusc spulberată când am început să urcăm pieptiş pe un drum îngust, căruia îi lipseau, pe alocuri, barele de protecţie laterală… nu că te-ar fi oprit alea s-o iei la vale dacă ţi se năzărea, dar măcar îţi marcau limitelei şoselei. Poate că dacă am fi avut un şofer mai priceput, n-aş fi sesizat pericolul drumului, dar al nostru era ghidat de nevastă-sa, care stătea în dreapta lui, cam aşa:
-Trage stânga, că ieşi în piesaj! Bag-o-ntr-atreia, c-o înneci naibii! Vezi că vine ăla din faţă, stai pe banda ta! ş.a.m.d.
Drept să spun, n-am crezut că mă voi întoarce vie din expediţia aceea, dar tăceam mâlc, cu ambele braţe încleştate pe mânerul portierei, verde la faţă şi cu inima bătându-mi nebuneşte. Noroc că i s-a făcut rău unei fete din maşina cealaltă, şi a trebuit să oprim într-una din rarele parcări de la marginea drumului. Ocazie cu care am coborât, cu picioarele tremurând, m-am apropiat de panta stâncoasă, am găsit un şanţ, m-am aşezat cu fundul în el, ţinându-mă bine de margini şi respirând adânc, aşa cum învăţasem la yoga.
-Mai departe nu merg! i-am anunţat, după ce mi-am recăpătat graiul. Continuaţi, dacă vreţi, că eu oi lua-o încetişor la vale, pe jos.
Ăia au crezut că glumesc, aşa că au început să râdă. Cu excepţia lui bărbatu-meu, care cam ştia ce hram port. Aşa că ne-am întors, că între timp şi altora li se pleoştise entuziasmul, văzând ce prăpăstii erau sub noi şi imaginându-şi ce e mai sus, că ne aflam abia pe la jumătatea urcuşului.
La întoarcerea în ţară, bărbaţii ne-au pregătit o surpriză. Schimbaseră ruta de la ducere, astfel încât, după ce am tăiat în două zona muntoasă înnecată de fumul scos de incendiile care ardeau Grecia pe porţiuni în vara aceea, iată-ne sosiţi la Ioannina, în fapt de seară, aşteptând îmbarcarea pe o navă pântecoasă. Aici iar mi-a jucat feste imaginaţia mea. Eram convinsă că vom urca pe vapor folosindu-ne de o pasarelă, ca în filmele americane despre emigranţi şi călătorii maritime. Când colo, ne-am băgat în burta monstrului ăla făcut din fiare, alături de câteva zeci de maşini care huruiau îngrozitor. Ocupaţi cu scoaterea bagajelor, nici nu am observat că se închide trapa din spatele nostru, până când am auzit un zgomot sec şi metalic, şi am constatat că suntem prinşi sub punte. Drept pentru care am azvârlit valiza mea cât colo şi am zbughit-o pe scări în sus, până la prima punte, unde am putut respira în sfârşit. Cred că v-aţi prins că-s claustrofobă. Şi ghinionistă pe deasupra, că bineînţeles că am avut parte de una din puţinele cabine fără hublou. M-am învârtit prin ea preţ de vreo două ore până să mă hotărăsc să mă întind pe pat, ca să încec să dorm. Cred că abia aţipisem când am simţit totul scuturându-se sub mine, iar un scrâşnit de lanţ vechi, care se freca de o suprafaţă metalică m-a dus cu gândul, fulgerător, la scena naufragiului Titanicului, că tot văzusem filmul în urmă cu vreo lună.
-Ce se întâmplă?! am urlat în urechea lui bărbatu-meu, care dormea sforâind uşor.
-Corfu, mamă. Escală, zice el cu un oftat resemnat şi se întoarce pe partea celalaltă.
Nu l-am crezut pe cuvânt, aşa că m-am dus pe punte, să verific. Eram într-adevăr în portul insulei, iar oraşul sclipea vesel în apropiere, animat de o viaţă care părea că nu face mare deosebire între zi şi noapte. Am stat acolo alături de alţi insomniaci sau curioşi, şi am urmărit îmbarcarea maşinilor, apoi cum ne desprindem lent, de ţărm, şi o luăm câş prin Marea Ionică, apoi prin Mediterana, spre Brindisi, talonaţi, la câteva mile, de o altă navă, chestie care mi-a dat o oarecare siguranţă. Pe la ora 2.30 am îndrăznit să mă întorc în cabină şi să mai prind vreo trei ore de somn… Până când a răsărit soarele, chestie pe care am simţit-o nu ştiu cum, că ieşire la mare n-aveam din cabină, aşa cum v-am spus. Aşa că l-am târât pe somnorosul de bărbat al meu afară, să ne bucurăm de el, deşi cred că ar fi preferat să se lipsească de “bucuria” asta.
În Italia a fost bine. În mare. Cu excepţia tunelelor în care nu reuşeam să respir deloc, astfel încât în faţa unuia în care erau blocate deja vreo câteva zeci de maşini, am coborât şi i-am dat vestea cea mare, de pe marginea drumului:
-Eu în tunelul ăsta nu intru!
Un motociclist a oprit în apropiere şi l-a întrebat pe bărbatu-meu, într-un limbaj mai mult gestic decât verbal, ce problemă am. Doar lipsa unor cunoştinţe temeinice de italiană l-a făcut, cred, pe soţiorul meu să-i răspundă arătând spre mine şi fluturându-şi o palmă în dreptul urechii. Ăla a plecat râzând, ambalând mai mult decât trebuie motorul. Am pornit-o şi noi, pe un drum de costişă, folosit mai mult de localnici, care ne-a lungit traseul cu vreo 50 de kilometri, dar măcar m-a lăsat să respir în voie.
N-o mai lungesc, că v-aţi cam lămurit cam cu cine aveţi de-a face. Mai precizez doar că ghinionul m-a urmărit aproape în fiecare oraş mai de doamne-ajută pe care am vrut să-l vizităm. Să luăm, de pildă, Roma. Şpicheriţele de la radio ne anunţau, voioase foc, că vom avea încă o zi frumoasă şi însorită în faţă, cu maxime de temperatură care băteau lejer spre 40 de grade Celsius. Febleţea mea, canicula! Bărbatu-meu făcuse un itinerariu de mai mare frumuseţea, care începea cu Coliseumul, continua cu Columna lui Traian, Fontana di Trevi, Vaticanul şi sfârşea cu Bazilica Sfântul Petru. Toate într-o singură zi, pe jos, sub un soare care-ţi seca pur şi simplu creierii. De prisos să vă spun că în apropierea fântânii unde o văzusem pe Anita Eckberg scăldându-se în La dolce vita lui Fellini, eram deja în pragul divorţului. Abia în catedrală am început să ne vorbim din nou, aşa că am ajuns relativ împăcaţi în România.
Partea bună cu călătoriile este, ca şi cu naşterile, că uiţi chinurile prin care ai trecut, aşa că o iei de la capăt imediat ce ai ocazia, aşa că am reuşit să vizitez surprinzător de multe ţări, dacă avem în vedere că am mai degrabă firea lui Jules Verne decât a unui globe trotter autentic.
Comentarii recente