Dilema

Pe când eram medic de salvare, am fost cheamă într-o noapte la un copil acasă. Părinţii erau îngrijoraţi că gâgâlicea plângea întruna şi refuza să sugă. Încep eu să consult, şi constat că nu mai am apăsătoare de limbă sterile, aşa că îi cer tăticului să-mi aducă o lingură de supă. Am specificat “de supă”, pentru că de obicei îmi aduceau câte o linguriţă cu care n-aveam ce face, aşa că trebuia să-i trimit înapoi, ca să-mi aducă ceva cât de cât asemănător cu o spatulă.

Tipul pleacă, iar eu continui să consult. Şi termin, dar el nu mai apare. Îmi zic că o fi adormit, că mi se mai întâmplaseră chestii de astea până atunci, aşa că îi strig:

-Ce faci, dom’le, vii odată cu lingura aia?

-Cum să nu, doar că n-am vrut să vă întrerup, zice el, ivindu-se în cadrul uşii. Cum să fie supa: caldă sau rece?!

Ăsta nu-i nicidecum un banc. Omul scosese oala cu supă din frigider şi se afla într-o mare dilemă. Imi cam închipui ce i-o fi trecut prin minte. “Medicii ăştia, nu-i mai satură Dumnezeu!”

Ghid de dat şpagă medicilor

Toată lumea e de acord că majoritatea dintre medici se lasă “unşi” câteodată. Şi, dacă tot am stabilita asta, hai să vedem cum putem face asta într-un mod profesionist, impecabil, spre mulţumirea ambelor părţi. În postarea asta ne vom ocupa de pacienţi. Da, eu o fac zi de zi, dar nu în felul ăsta…

1. Nou sau vechi?

Se crede, de regulă, că “atenţia” oferită doctorului trebuie să fie nou-nouţă. Nimic mai greşit decât asta! Omul în halat alb va aprecia la fel de mult un săpun ambalat şi sigilat, cât şi unul folosit deja, eventual cu urme de zoaie pe el. Ba, am crede că în cel de-al doilea caz, omul va fi convins de valoarea cadoului în sine, atâta timp cât e evident cât de greu v-aţi despărţit de el.

În cazul oferirii unui obiect vechi, e preferabil ca antichitatea respectică să nu fie “julită” din vreun muzeu sau colecţie celebră, pentru că nesimţitul de doctor nu-şi va pune pielea la saramură pentru voi şi va declara poliţiei provenienţa obiectului.

2. Cadourile reciclate.

Se întâmplă uneori ca obiectul “donat” să poarte pe el inscripţii de genul “De la Gelu şi Leana, cu ocazia unirii destinelor lor pentru totdeauna!”. Puteţi fii convinşi că, chiar dacă n-a auzit în viaţa lui de cei doi, distinsul cadru sanitar se va bucura pentru fericirea noului cuplu, pasând, la rândul lui, sticla femeii de serviciu sau grădinarului, ca să se bucure şi ei.

3. Receptor neprimitor

Dacă “atenţia” e condiţionată într-un plic şi medicul se încăpăţânează să nu poarte buzunare la halat, nu încercaţi să le faceţi voi unul în acest scop, chiar dacă foafeca sau bisturiul din trusa de urgenţă de pe măsuţa pentru tratamente vă fac cu ochiul. S-ar putea ca destinatarul gestului vostru să aibă unele obiecţii de făcut; cu o serigă plină de tranchilizante.

4. Atmosfera e totul!

După ce l-aţi cadorisit pe medic, nu uitaţi să povestiţi asta în sala de aşteptare în timp ce asistenta completează actele pentru care v-aţi deplasat la cabinet. E recomandat să fiţi cât mai expliciţi, să spuneţi exact ce sumă era în plic, cum a fost primit şi cum “nu-i mai satură Dumnezeu odată pe nenorociţii ăştia”. Chestia asta va înviora atmosfera din jur şi va prilejui desfăşurarea unui adevărat forum pe tema asta, lucru pentru care personalul medical vă va fi veşnic recunoscător că aţi sistat în felul acesta veşnica ciorovăială legată de ordinea în care urmează să intre la consultaţie.

5. Falsa “atenţie”

Aţi mers la şnapanul ăla în halat alb nepregătit şi aveţi nevoie ca el să vă elibereze o adeverinţă medicală care să vă servească unui anumit scop. De obicei, când sunteţi sănătos aveţi nevoie să vi se certifice faptul că nu sunteţi, şi invers. Aici, aveţi două variante. Prima: îl întrebaţi franc cât vă costă. În 90% dintre cazuri vi se va spune că nu vă aflaţi la aprozarul din colţ, dar veţi fi totuşi “servit” pentru că nimeni nu-şi pune mintea cu un tip atât de plin de tupeu ca dumneavoastră. Ei, dar s-ar putea să-i nimeriţi pe ceilalţi 10%. Ghinion! N-aveţi decât să mergeţi să vă împrumutaţi, pentru că un bandit ca ăsta nu va avea nicio înţelegere pentru faptul că vă trebuie concediu medical deşi n-aveţi nici pe dracu. A doua variantă cere ceva joc de scenă. În timp ce-i expuneţi problema, începeţi să vă foiţi ca şi când vă căutaţi de ceva prin buzunare. În cele din urmă, veţi scoate portmoneul, moment în care doctorul deja începe să completeze hârtiile solicitate. Când termină de scris şi pus parafa, scoateţi din portofel cartea de identitate şi întrebaţi-l ingenuu: “De ăsta aveţi nevoie?”

O variantă a falsei “atenţii” este oferirea unei sticle de palincă din care soţul/soţia a avut grijă să consume conţinutul şi s-o umple apoi cu apă de la robinet. Oricât de neîncrezător sau însetat ar fi medicul, nu se va apuca să guste din sticloanţă de faţă cu dumneavoastră, aşa că va constata doar la domiciliu substituirea, interpretând-o -fireşte- ca pe o grijă suplimentară la adresa sănătăţii lui. Totuşi, nu e recomandabil să apelaţi la el în următorii câţiva ani, pentru că s-ar putea să vă răspundă solicitudinii voastre cu una şi mai mare; de exemplu, să vă recomande multă mişcare când aveţi o criză de lombosciatică, de preferinţă de acasă până la serviciu şi înapoi, cinci zile pe săptămână, întreaga lună şi celelalte unsprezece din acel an.

Sănătate, că-i mai bună decât toate!

In ce lume traim (2)

La drept vorbind, sunt destul de surprinsa de ecoul pe care l-a avut postarea de ieri. Stiu ca “de vina” e subiectul ei delicat, dar totusi, si pana acum am mai avut asemenea teme. Explicatia e una destul de simpla: vorbeam de soarta anumitor copii. Primele care au intervenit au fost femeile: actuale sau virtuale mamici.  Apoi au intrat in arena barbatii, incrucisandu-si, asa cum spuneam intr-un comentariu, sabiile cavalereste. Discutia a luat amploare, astfel incat accesarea comentariilor a devenit anevoioasa, drept pentru care deschid aici un nou spatiu pentru comentarii.

Iar eu fac sapaturi acum, asa cum am promis, incercand sa vad ce impact are  asupra psihicului copiilor faptul ca sunt crescuti de cuplurile de homosexuali.

Reiau aici, pentru a face legatura, ultimul comentariu al lui pdm:

deci tu crezi că un copil suferă, psihic vorbind, doar pentru că este privit cu alți ochi? eu zic că nu, că s-ar putea să simtă lipsa unei mame, de sex feminin…

modifică

In ce lume traim?

 Brianna Caradja este cautata de executorul judecatoresc pentru o datorie de 5.000 de euro. Banii veneau de la iubitul fostului ei sot, bani pentru care Brianna trebuia sa doneze ovule unei mame purtatoare, iar copilul sa ajunga in bratele celor doi barbati.

 

 

 

“Sunt dezamagit de atitudinea tuturor, exista o hotarare judecatoreasca care spune ca am dreptul sa cer o suma de bani, in jur de 20.000 de lei” spune Jerome Goupil, iubitul fostului sot al Briannei Caradja.

Stirea asta, luata de pe Femina.ro, m-a pus pe ganduri.

Bun, ca Brianna asta arata ca un travestit, nu-i vina ei; daca n-ar fi avut copii, chiar as fi crezut ca este asa, dar… Totusi, de ce sa te mariti cu un homosexual? Si apoi sa si promiti ca donezi ovule iubitului sau? Trecand peste amanuntul fiziologic ca femeia nu mai este la varsta cand lucrul asta sa fie posibil decat in urma unui tratament hormonal, de ce sa tii cu tot dinadinsul ca genele tale sa se intrupeze intr-un copil care va duce o viata atipica, intr-un cuplu de homosexuali?!

Stiu ca intru pe un teren minat si c-or sa-mi sara in cap toti “liberalii”, dar, daca fata de homosexualitate am o atitudine mai degraba rezervata (stiu ca exista si ca e veche de cand lumea, dar nu simt nevoia sa am atingere cu segmentul acesta uman), cand e vorba de copii, nu pot concepe ca acestia sa creasca intr-un cuplu de gay sau lesbiene. E si asa destul de greu sa-ti definesti identitatea la varste fragede. Cand mai ai drept mama si tata doi mustaciosi, cred ca lucrul asta devine extrem de dificil. De-aia zic ca nu inteleg ce-a apucat-o pe femeia aia sa-si doneze ovulele unui asemenea cuplu. Ma rog, oi fi eu demodata si retrograda, dar asta e opinia mea.

A voastra care e?

Linia de mijloc

A fost nevoie ca unul ca Mutu să fie depistat pozitiv pentru sibutramină -luată pare-se din ceva pastile de slăbit, pe bază de plante- ca să înceapă lumea să pună întrebari incomode despre compoziţia unor suplimente nutritive naturiste. Bun, că producătorii unor asemenea produse sunt pe lista neagră a Comisiei pentru Codex Alimentarius, se ştie de mai mult timp. Încurcau nişte socoteli! Că şi acolo şi-au băgat coada bogatele firme medicamentoase, iarăşi se ştie. Se ajunge astfel uşor la aberaţii conform cărora plante medicinale folosite de sute de ani să fie trecute la index şi să ai nevoie de prescripţie medicală pentru un banal pliculeţ din care să-ţi faci infuzie când eşti răcit, constipat sau ai indigestie. Pe de alta parte însă, nimeni nu-şi asumă responsabilitatea că în anumite cutii din magazinele de tip Plafar este exact ce scrie pe ele. “Institutul de Bioresurse Alimentare”, cel care hotărăşte dacă un supliment de genul acesta poate să fie vândut în România, nu testează produsele naturiste cărora le dă avizul. Verifică actele pe care producătorul le are la dosar, între care un buletin de analize, pe care şi-l aduce singur. De altfel, sunt unele substanţe care nici nu se pot testa în România, aşa că institututl ăsta se bazează pe buna credinţă a producătorului, sfântă naivitate! “În plus, costă enorm să testezi sibutramina”, spune Nastasia Belc, directorul general al “I.B.A.”, aflat în subordinea Ministerului Agriculturii.

Eu, drept să zic, parcă-s mai liniştită acum după ce am aflat că nu-şi bagă statul nasul în ceea ce înghiţim! Pentru că -zice el, statul- costă enorm! Păi da, de ce să dăm bani pe chestii dintr-astea nesemnificative, când guvernul trebuie să-şi răsplătească, cu premii suplimentare, diurne şi alte alea, sujbaşii obedienţi şi fideli…

Nu sunt adepta cu orice preţ a medicinei naturiste. Am avut doi pacienţi care au apeleat exclusiv la ea atunci când medicii s-au declarat neputincioşi. Unul dintre ei s-a tratat după sfaturile unei bincunoscute reviste, şi a murit. Celălalt, a apelat la un “vraci” bătrân, care nu numai că l-a pus pe picioare, ci l-a şi vindecat, astfel încât acum, la mai mult de zece ani de la declararea bolii sale ca fiind incurabilă, el continuă să trăiască şi să muncească.

De regulă, temperez elanul unor pacienţi care au impresia că doar ce-i naturist te poate vindeca. “Şi mătrăguna e o plantă, şi nu cred că e o ideea bună s-o mâncăm”, le amintesc eu când văd că sar peste cal. Dar de aici şi până la a considera că tot ce ţine de natură e periculos, şi ce e creat de mâna omului, din chimicale, e bun, e cam mult!

Ca întotdeauna, linia de mijloc e cea mai bună!

Harassment

De vârstă medie spre înaintată, e cât muntele, adică bine hrănită şi îngrijită, că ce altă grijă mai are acum?! Ţelul ei pare a fi să-ţi mănânce măcar o dată la două luni ficaţii. Ca azi:

-Doamna doctor, nu mă simt deloc bine! (ton acuzator, că doar tu ai născut-o şi crescut-o, cu tine stă în casă, tu îi dai să mănânce, şi, în general, tu ai făcut-o să ajungă în starea asta).

-Ce vă deranjează?

-Mi s-a umflat mâna şi piciorul stâng!

-Ia să văd!

O consulţi şi constaţi că într-adevăr gamba îi este mai tare şi mai voluminoasă decât cealaltă, dintr-un motiv cât se poate de evident: are nişte varice cât un ciochine de struguri. Dar mâna n-are nici pe dracu. Degeaba îi demonstrezi, cu centimetrul, că e aşa, ea rămâne la convingerea ei. Îi scrii o reţetă cu un tonic al venelor şi un antiinflamator, şi îi întinzi reţeta, cu un rest de surâs pe care nici tu nu ştii pe unde l-ai găsit, asiguând-o că efectele vor apărea cât de curând.

-Şi mi-a crescut şi tensiunea. N-am avut-o niciodată 150! De-aia mă şi doare capul! Când în stânga frunţii, când în dreapta.

Te uiţi în fişă, în urmă, şi vezi că n-a avut până acum probleme de genul ăsta, aşa că o consulţi din nou, ascultându-i inima şi plămânii, reproşându-ţi că uneori eşti la un pas de a greşi din… antipatie. Îi ceri înapoi reţeta şi adaugi pe ea un diuretic uşor, care-i va scădea tensiunea şi-i va reduce edemul gambei.

-Mă supără şi gâtul, zice ea exact când te vede punând parafa; nici o fracţiune de secundă înainte, că altfel n-ar mai avea niciun farmec! Şi, dimineaţa, tuşesc până când mă curăţ de flegmă.

Ai ascultat-o la plămâni şi ştii că nu are decat o fibroză pulmonară veche, confirmată şi radiologic. La boala asta e firesc ca, la trezire, să-şi facă o necesară toaletă bronşică. Iritaţia gâtului e de înţeles în contextul ăsta. Îi explici frumos despre ce e vorba, deşi ai mai făcut-o la fiecare consultaţie de până acum, şi-i dai o trimitere la laborator pentru un exudat faringian.

-Şi, dacă mănânc cârnaţi prăjiţi, dupa aia mi-e greaţă şi mă doare în capul pieptului… Şi, dacă nu merg la toaletă când îmi vine, după aia mă constip… Şi, dimineaţa, mă scol cu mijlocul aproape blocat… Şi mă mănâncă pielea aici în spate, între omoplaţi… Şi, când mă enervez, mi se pune un nod în gât şi nu mai respir deloc… Şi, uneori, am un junghi aici… Şi… Şiii…

Îţi vine să-ţi iei câmpii, s-o dai pe uşă afară şi s-o trimiţi la psihiatru. Ei, toate ca toate, dar la docorul de nervi nu merge, că ea-i o femeie echilibrată, care nu vine la tine decât doar când nu mai poate! Te duci însă tu, pentru că eşti la un pas de a face o nevroză de situaţie! Un burning syndrom, cum spun specialiştii.

Aşa că nu-i de mirare că, dintre toţi pacienţii mei, îi prefer pe cei (cele, de fapt, în cazul ăsta) de mai jos:

Pater semper incertus

	Vă mai amintiţi de bancul ăla cu “unul alb şi unul negru”? Majoritatea dintre voi veţi spune că acest lucru nu este posibil. Şi totuşi, uite ce citesc eu în presa medicală de ieri: Un turc a cerut un test ADN pentru cei doi gemeni, pornind de la suspiciunea de infidelitate a soţiei sale. Spre surpriza tuturor, s-a devedit -cu probabilitatea de 99%- că doar unul dintre copii era al lui. În cele din urmă, femeia a recunoscut că mai avusese relaţii sexuale şi cu alt bărbat. “Dacă o femeie are relaţii sexuale cu doi bărbaţi într-o perioadă scurtă de timp, acest lucru poate duce la o sarcină cu gemeni, fiecare ovul purtând un mateial genetic diferit”, a spus medicul Aytac Rusen. Ca să vedeţi că se poate!

Tarzan si Mss. Harriet

Ieri ne-am cam destrăbălat pe blog, atrăgându-ne astfel o (ne)meritată urecheală din partea lui Onu, care nu mă ştia şi amatoare de giumbuşlucuri bloggeristice. Aşa că azi, cuminte, mă conformez, şi vă voi prezenta două tipuri de pacienţi, pe care i-am încadrat generic sub numele de mai sus.

Pacientul Tarzan. De regulă, e între două vârste; vorba unui prieten: între andropauză şi moarte. Nefumător, cumpătat, obsedat de curăţenie. Divorţat sau văduv (dacă a reuşit să ţină lângă el o femeie mai mult de un an), e iritat ori de câte ori se agaţă vreo boală de el; consideră chestia asta ca pe un afront personal; cum, el care a atins perfecţiunea autoîngrijirii, să fie lovit de belele de-astea potrivite doar homleşilor sau alcoolicilor?!

De obicei, se prezintă la cabinet gata capsat. Intră cu un aer ofuscat, iar dialogul cu el e nefiresc, aşa că, din anchetator, cum ar trebui să fie, medicul devine interogat. “Explicaţi-mi de ce tuşesc când mă întorc pe partea stângă?” “Spuneţi-mi de ce m-am răcit iar, că şi luna trecută am fost gripat?…” etc.

Reuşeşti să-l domoleşti cât de cât doar aplicând psihologia inversă: începi să-l întrebi tu pe el ce anume greşeşte în stilul de viaţă de se îmbolnăveşte atât de des. Ştii că asta te va costa un sfert de oră din timpul tău preţios, pentru că, începând din acest moment, îţi va povesti, cu lux de amănunte, de câte ori se spală pe dinţi, cu ce pastă, în ce sens mişcă periuţa şi de câte ori, cât de des îşi tunde părul din nas şi din urechi, ce mănâncă la toate cele cinci mese din timpul zilei, ce exerciţii de gimnastică face, la ce oră se culcă şi pe ce parte s.a.m.d. Îl asculţi cu stoicism, că doar te-ai băgat de bună-voie în asta, după care îl consulţi. În cabinet e cam răcoare, aşa că-i ceri doar să-şi ridice cămaşa de corp, lucru care i se pare de-a dreptul jignitor, aşa că se dezechipează cu iuţeala melcului şi îţi arată exact locul unde îl doare, pocnindu-se, ca şi celebrul om-maimuţă, de mai multe ori cu pumnul în piept, în zona respectivă. Loveşte cu ură, ca-ntr-un duşman, şi mai că te apucă mila de bietul trup traumatizat de besmeticul ăsta. Nu-i găseşti mai nimic, dar îi scrii, la cerere, un antibiotic, pentru că ştie el că numai asta l-ar putea salva. Pleacă pufnind, arătându-ţi încă o dată locul unde-l doare, cu deja cunoscutul gest: “Eu, Tarzan! Tu?” Eu nu Jane, că n-am picat în cap din vârful cocotierului!

Mss. Harriet. Despinsă parcă din cărţile cu bătrânele veşnic vesele şi uşor sărace cu duhul, genul ăsta de pacientă este la fel de surprinsă de ce i se întâmplă ca şi amicul de mai sus, doar că din alte motive. În timp ce Tarzan e dezamăgit de reacţiile lipsite de onestitate ale unui corp bine îngrijit, ea este o spectatoare amuzată a unei fiziologii năstruşnice, care îi oferă nenumărate surprize. ”Să vedeţi ce mi s-a întâmplat azi-noapte, hihi! M-am sculat ca să merg… ştiţi dumneavoastră unde, şi, ce să vezi, în loc s-o iau drept înainte, m-am trezit că intru în perete. Eram complet ameţită, hihihi! Nu-i a bună, mi-am zis, şi m-am aşezat din nou în pat. Vezica mea însă… o ştiţi: îşi cerea drepturile, aşa că m-am sculat din nou şi am pornit-o spre baie. Şi, din nou am dat cu nasul în perete, hihihi. Parcă eram în casa altcuiva! Ce ziceţi de asta, hihihi?!”

Şi ea e genul care se dezbracă din cap până-n picioare, chiar dacă o doare doar călcâiul, dar un consult medical trebuie să fie ca la carte de fiecare dată, iar femeia are timp, nu glumă! Şi chef de vorbe, de glumiţe…

Poate că de aceea prefer să consult mai degrabă copii, deşi majoritatea dintre ei arată, înaintea consultaţiei, aşa:

Da, dar după…

Ipohondriiia, la nevoie se cunoaşte…

Se spune că nu există oameni sănătoşi, ci doar insuficient investigaţi. Zicala asta cred că e motto-ul ipohondrilor, categorie de pacienţi din care am şi eu câţiva, că nu puteam să-i ratez tocmai pe ăştia.

-Doamna doctor, mă doare lobul urechii stângi. Aici, jos…vedeţi, e o dunguliţă fină… Nu se vede cu ochiul liber; eu m-am uitat cu lupa…

Îl privesc: un munte de om plesnind de sănătate. Mă uit uit în fişa lui: mă vizitează cam o dată pe lună, dar niciunul dintre diagnosticele puse nu merită nici măcar să iasă din casă, darmite să se deplaseze până la cabinet şi să aştepte să-i vină rândul uneori şi câte o oră. Are însă o groază de rezultate ataşate la ea, pentru că individul se prezintă o dată la trei luni şi-mi cere sa-i fac “toate analizele”. Am renunţat de mult să-i mai spun că asta ar însemna vreo câteva sute, dintre care unele de-a dreptul dureroase, invazive, dar în mod sigur inutile, aşa că-i fac un fel de screening trimestrial, mai mult ca să-mi cruţ nervii decât din convingere.

Iau lanterna şi lupa, că am şi eu aşa ceva la cabinet, şi mă uit la urechea lui. Nimic; doar urmele somnului din noaptea trecută. Mă străfulgeră o bănuială.

-Aţi dormit bine azi-noapte?

-Da. Poţi să tragi cu tunu’ lângă mine. Cu asta n-am, deocamdată, probleme.

Remarc precauţia omului, că doar nu şi-o dinamita singur viitoarele surse de anxietate.

-Pe ce parte? Nu cumva pe stânga?

-Ba da, da’ nu-i de la asta, îmi demască el planul diabolic.

Aşa că pleacă de la mine, peste un sfert de oră, cu un teanc întreg de trimiteri: la ORL-ist, dermatolog, chirurg maxilo-facial, infecţionist (că nu putem exclude o eventuală muşcătură de căpuşă numai de-aia că-i iarnă!) şi, evident, la laborator.

Boală grea, ipohondria asta! Şi extrem de răspândită, aşa că iată-mă documentându-mă. Şi aflu că au fost mulţi oameni renumiţi care au suferit de aşa ceva.

♥ Spre exemplu, filosoful Immanuel Kant era convins că organele lui sunt prea înghesuite, împiedicându-l să respire bine. Ştia însă că e ipohondru şi obişnuia sa spună că „între sănătate şi nebunie se află ipohondria”.

♥ Scriitorii francezi Moliere şi Marcel Proust aveau o problemă similară. Proust era speriat de microbi, se ferea de lumină şi mânca doar o dată pe zi, convins că are o boală de stomac.

♥ Compozitorul Igor Stravinski şi-a terorizat toata viaţa familia din cauza problemelor închipuite de sănătate. Obişnuia să meargă la doctor în fiecare oraş prin care călătorea şi lua pastile pe care şi le prescria singur. Când unul din fiii lui a fost operat de apendicită, a decis să se supună şi el aceleiaş intervenţii chirurgicale şi a făcut la fel şi cu ceilalţi trei copii ai lui, speriat că s-ar putea îmbolnăvi şi ei din aceeaşi cauză.

Mda, între bolnavii noştri şi ai lor, nicio diferenţă, pentru că natura umană e aceeaşi în ciuda limbii, obiceiurilor sau gradului de instruire.

Prietenia, la nevoie se cunoaste

La telefon:

-(voce vesela, dezinvolta, de vacanta) Ce faaaci?

-(glas stins si morocanos, on duty) Fac pe dracu’! Merg pe teren. Altele au ora la coafor, numa’ eu am de batut coclaurii.

-Da’ e ceva grav? se intereseaza amica.

-Pe naiba. Unul care sughita si un bebelus caruia ii dau dintii.

-Ce nesimtiti! Nu te lasa nici in ajun de Revelion!

-Mda, ce sa-i fac, asta-i meseria pe care mi-am ales-o.

-Deci, lucrezi!

-Asa se pare.

-Bine. Atunci, il trimit pe barbatu-meu, dupa-masa, la tine la cabinet. L-am auzit stranutand in timp ce se barbierea. El zice ca-i era doar frig, da’ nu-l las eu sa se neglijeze. Daca, Doamne fereste, are porcina?

-Bine, trimite-l…

Vezi, de-aia e bine sa ai prieteni. Ei te inteleg, nu ca pacientii!