Din nou la Dublin!

Dedicată Laurei! Ştie ea de ce!

Anivesarea zilei de naştere a unui prieten, în bârlogul nostru, la Dublin Pub.

A fost o petrecere echilibrată. Adică eu am băut asta:

… iar peştişorul de aur, însetat, astea (am martori! ):

Care se beau cam aşa: se sărează tabachera anatomică (mediciniştii ştiu ce-i aia!), se linge ea, tabachera, după care se rulează un păhărel de-ăla de-a lungul obrazului, până se nimereşte gura, şi se încheie ritualul cu suptul feliei ăleia de portocală, ca să-ţi taie arsura. Deci, cam asta-i treaba cu cu tequilla! Nu mă ntrebaţi ce gusta are, că, după ce i-am simţit mirosul ca de diluant, n-am mai avut nicio curiozitate în ce-o priveşte.

Buuun. Deci, cu băutura ne-am lămurit. Acum, cu bărbaţii! Rog trimiteţi copiii la culcare, că urmează imagini care i-ar putea impresiona pe micuţi şi ar contribui la crearea unor modele false. Gata? Bine. Deci, bărbaţi unul şi unul! Sau unul câte unul! Sau, ca să fim şi mai corecţi, în unele cazuri: unul cât doi!

Urmându-vă sfaturile, m-am dat şi pe verzituri. După cum vedeţi (şi nu după cum zic unii răuvoitori), bananele le prefer tăiate! Şi le mănânc cu furculiţa!

Dar gulaşul ăsta în coajă de pâine l-am mâncat cu lingura.

A fost un chef de ardeleni. Ca să vă conving, o să vă zic că s-au spus şi bancuri. La care s-a râs chiar. De exemplu:

“Într-o vară, Ion, Gheorghe şi Vasile merg în Deltă. Primii doi se apucă de pescuit, al treile se tot fâţâie pe mal, căutând un loc mai bun. În cele din urmă, pică în apă şi face bâldâbâc. După vreo cinci minute, Ion către amicul rămas pe mal:

-Mă!

Gheo: Mda.

Ion: Mă, Vasile parcă nu ştia să înoate.

Gheo, după un minut de gândire: De un’ să ştie, că-i de la munte…

Ion: Păi, înseamnă că se poate îneca.

Gheo: Da, măăă.

Şi sar amândoi în apă, căutându-l pe Vasile, mai întâi la mal, apoi din ce în ce mai în larg, până când dau de el. Îl scot pe uscat, îl întind pe pământ şi, văzând cu n-are puls şi nu respiră, încep să-i facă, pe rând, respiraţie gură la gură. După vreo cinci minute, Ion către Gheo:

-Mă, parcă Vasile n-avea patine când o picat în apă…”

Ăsta a fost bancul. Bineînţeles că s-a râs, ca la orice glumă spusă la petreceri. După ce s-au mai potolit hohotele, o aud pe una din stânga mea, zicându-i soţului:

-Auzi? De ce avea ăla patine, dacă era vară?…

S-a prins şi ea până la urmă, nu vă faceţi probleme, că ardelenii-s iuţi de minte, doar că mai cumpăniţi ca alte naţii.

Rememorări şi comparaţii

În unele locuri din Ardeal (poate că şi prin alte zone ale ţării), familiile mai numeroase sau mai înstărite au obiceiul de a mai tăia un porc după Bobotează, operaţie mai tihnită ca aceea de Ignat, dar nu lipsită de pitoresc.

Azi am fost martor fără voie a felului cum se defăşoară ostilităţile în curtea vecinului Jancsi-bacs, de care nu mă desparte decât un gard de sârmă.

Cu ocaziile astea, scularea e cu noaptea-n cap, că ziua-i lungă şi încărcată. Ca ajutoare: un măcelar (cel al cartierului: Laci-bacs) şi familia fiicei mai mici, cu tot cu odrasle; odrasle de care se împiedică bărbaţii în prima parte a zilei şi femeile în cea de a doua, până când îi vine cuiva ideea să le planteze în faţa televizorului, moment din care pot să-şi dea liniştiţi în petec şi drumul la gură, fără teama că micuţii îşi pot astfel îmbogăţi vocabularul de avarie.

La sacrificarea godacului n-am fost de faţă, pentru că îmi repugnă guiţăturile alea de sfârşit de lume, dar la restul, da, pentru că am avut zi de dereticat şi aranjat curtea. Deci, pentru început, o dată sacrificat porcul, femeile încep o activitate frenetică de zăngănit castroane, lighene şi cratiţe, timp în care bărbaţii îşi trag sufletul, la o ţuică, făcând un prim bilanţ. Întotdeauna porcul de acum e mai bine ales ca acela de anul trecut, indiferent din ce motiv. Ba are carne mai multă, de făcut cârnaţi şi pus la borcan, ba slănină mai groasă, pentru jumări şi untură, ba are şoriciul mai subţire sau e mai bine proporţionat. Oricum ar fi, e mai inspirat ales ca precedentul, motiv pentru care mai merge un rând de palincă pe ţava gâtului în jos.

La faza cu tanşarea cărnii, tot masculii-s prima mână, în timp ce femeile se învârtesc pe lângă ei pline de solicitudine. Încă din timpul operaţiei ăsteia, începe faza de transmitere a mesajelor subliminale.

-Vezi că anul trecut ţi-au ieşit cam săraţi cârnaţii, îi zice Jancsi-bacs lui Piri-neni.

-Baaa nu, se “apără” ea aruncându-i o ocheadă elocventă. În schimb, maioşu’ şi caşu’ tău au fost cam fără gust, îl “amendează” ea cu glas destul de ridicat, să fie sigură că o aude cine trebuie.

Acuma, toţi ştim că responsabilul cu ingredientele e Laci-bacs; el stabilişte câtă sare şi mirodenii pune în preparate, după o sumară consultare cu proprietarii porcului, aşa că ia aminte de indicaţiile astea indirecte şi procedează în consecinţă.

Tranşarea fiind terminată, femeile încropesc la repezeală o tocană pipărată şi cu boia din gros, timp în care bărbaţii îşi trag sufletul la o ţuică, răgaz de remarce din ce în ce mai şugubeţe.

-Vezi să n-o faci aşa grasă ca aia de anul trecut, zice Jancsi-bacs, neinspirat.

Ei, de data asta a cam sărit peste cal individul, motiv pentru care Piri-neni îi confiscă, fără nici un cuvânt, băutura, aşa că prânzul tărziu e o ţâră cam tensionat.

După amiaza trece greu, icnit, înecată în mirosuri pătrunzătoare, de la măruntaiele care fierb la foc mocnit, pe soba din curte, şi de la chiftelele din carnea pentru cârnaţi, fripte pripit, de gust. Spre seară, din toată veselia matinală s-a ales praful, echipa făcându-şi treaba în tăcere, eficient, în ciuda oboselii care se vede pe chipurile tuturor. Din fericire nu mai e mult, cârnaţii se încolăcesc, lucios, pe rudele de lemn, caltaboşul şi toba aburesc şi ele în vecintătate, tablele de slănină sunt puse la zvântat iar jumările sfârâie în tigaia adâncă. Acum e momentul când intru eu în scenă. Jancsi-bacs s-a ciumurlit, ca mai în fiecare an, în ciuda şpriţului subţire cu care a încercat să-şi taie greaţa, aşa că de un timp zace pe o bancă, cu chipul livid şi o expresie de greaţă intensă pe faţă. Sunt chemată la gard, ca să-l ajut cu sfaturi şi buline, iar eu merg gata pregătită, după care îl trimit să se odihnească, fază care îmi atrage, din partea lui Piri-neni, priviri nu tocmai prietenoase.

-Nu-i de la mâncare, doamna doctor, pune ea lucrurile în adevărata lor lumină. Mai degrabă de la palincă, că de dimineaţă o ţine întruna… Că şi anul trecut tot aşa o făcut… că nu-l mai satură Dumnezeu… şi ştie că nu-i face bine. Acuma o să-mi bolească o săpătămână, fir-ar să fie.

Mă retrag, tăcută, că n-am chef să intru în conflict cu niciunul dintre ei, pentru că-mi sunt dragi amândoi, şi-apoi, oameni sântem! În tot timpul anului, Jancs-bacs roboteşte ca un automat, ba prin grădină, ba prin curte, ba pe la casele oamenilor, reparându-le una şi alta, că-i un mecanic de primă mână; o dată pe an o face şi el lată, şi nu-i cazul să i se ia gâtul numai pentru asta.

Ce v-am zis eu că tăiatul porcului e întotdeauna prilej de comparaţii şi rememorări!

Ioanei, căreia îi place să privească! Hmm!

Azi sunt bucătăreasă. Ştiu că v-am spus că nu-i pasiunea mea cea mai mare să mă prăjesc în faţa aragazului, dar mi-am spus că ar trebui să fac şi eu ceva să compensez toată zdruncinarea asta din ultimele zile a soţului din dotare, cu porcul. De câţiva ani, la fiecare început de iarnă ne propunem să nu ne mai încurcăm cu chestia asta, dar cum se apropie Crăciunul, hotărârea noastră începe să se clatine, aşa că în preajma Sfintei Paraschive, capul familiei deja prospectează piaţa prin satele din jur în căutare de guiţători hrăniţi ecologic. E o adevărată muncă de spionaj economic, pentru că ţaranii apelează din ce în ce mai des la “concentrate” chimizate şi hormonizate, ori de-astea găsim prin toate magazinele… De data aceasta, a ales un porc ceva mai sportiv, adică de vreo sută de kile, cu puţină grăsime. Din care a început să prepare chestii dragi sufletului lui de gourmand şi gourmet totodată: cârnaţi, tobă, “jumeri”, caltaboşi, pateu de ficat, costiţă la borcan şi alte asemenea “legume” care nu trebuie să lipsească din casa gospodarului.

Aşa că o să vă spun şi arăt cum am făcut eu muşchiuleţ în suc propriu. Al lui adică, sper că aţi priceput.

Se sărează şi piperează bucăţile de carne. Le laşi puţin să se pătrundă, timp în care mai faci ceva prin casă. La întoarcere, constaţi că soţiorul a adăugat, pe furiş, nişte herbes de Provence, un amestec de cimbru, cimbrişor, măghiran, oregano, rozmarin, busuioc, hasmatuchi, tarhon, salvie, dafin şi fenicul.

Îl scoţi pe băgăreţ din bucătărie, după care te apuci să încingi, într-o tigaie adâncă, ulei de măsline şi o jumate de pachet de unt; de fapt, un sfert de pachet, că mare parte din el e numai apă, aşa că te alegi, din prima, cu aragazul plin de pete.

Pe care n-ai timp să le ştergi, că trebuie să pui degrabă muşchiuleţii la fript. Îi întorci şi-i perpeleşti pe partea cealaltă, după care, când începe să sfârâie uşor grăsimea din tigaie, torni un pahar de vin alb şi îi acoperi, lăsând să fiarbă totul la foc încet.

Când încep să “cânte” din nou cele din tigaie, le potoleşti cu un pahar de apă fierbinte, după care îţi ascunzi din nou păcatul -că-i totuşi post!- sub un capac.

Repeţi chestia asta până când carnea devine exact aşa cum ţi-o doreşti; personal o prefer mai pătrunsă, dar jumătatea mea ar mânca-o şi crudă, aşa că alegem o soluţie de compromis ca în orice căsnicie normală.

Între timp, el, care nu poate sta departe de laboratorul meu culinar mai mult de un sfert de oră, a făcut un piure de cartofi şi a a dus din pivniţă un castron de murături asortate, aşa că nu mai am decât să pun masa şi să ne îndestulăm pântecele.

Mi-am făcut norma de gătit şi pe anul ăsta. Poate că de Crăciun o să fac nişte prăjituri, dar nu vă puneţi mari speranţe în asta. De obicei n-am loc de soră-mea şi maică-mea la faza cu dulciurile, aşa că probabil că n-o să le încurc nici acum socotelile.

Gospodina bună creşte carnea-n mână!

“Vorbeam”, de dimineaţă, cu Ioana despre priceperea la gătit a vărsătorilor. V-aţi prins: suntem con-zodiacale (Pfuoai, ce termen am inventat!)

Păi, chestia stă cam aşa, ne place să mâncăm, dar nu şi să gătim. Asta nu înseamnă că nu pot fi şi excepţii… În orice caz, eu nu sunt!

Am pregătit mâncarea pentru familia mea atâta timp cât a fost nevoie, şi n-au fost victime. Or fi având ai mei stomacul mai rezistent, sau gătesc eu sănătos. Asta va rămâne o enigmă pentru posteritate!

Primul meu cobai, a fost “peştişorul de aur”; neşansa lui a fost că provenea dintr-o familie în care gătitul era preocuparea principală, lucru care se vede în croiul tuturor membrilor ei, începând cu propriul soţ. Asta este: şi-a permis să se însoare din dragoste, trebuie să plătească şi preţul!

Prima dată când mi-am încercat puterile în faţa aragazului, a fost pe când stăteam încă la căminul de familişti din Regie, în Bucureşti, şi când m-am apucat să fac o supă de găină. De prisos să vă spun că orătania era doar un pui jigărit, iar tăiţeii erau fideluţă la pachet. Doar reţeta se potrivea cu intenţia mea. Am făcut-o în cele din urmă. Bineînţeles că nu avea claritatea de cristal a celei pe care o gătea maică-mea, iar gustul era o ţâră mai… elaborat decât cel cu care se obişnuise proaspătul însurăţel în casa părintească. A mâncat-o, ce era să facă! Eu n-am avut curaj s-o fac decât a doua zi, când am văzut că nu i s-a întâmplat nimic până atunci.

Eram la masă, şi recunosc că mă încerca o mândrie cu nu pot simţi decât adevăraţii creatori, când le iese ceva ca lumea.

-E foarte bună supa asta, zice bărbat-meu, printre sorbituri.

Ce v-am zis eu! Când mă apuc de o treabă, nu mă las până n-o fac ca un adevărat profi.

-… dar, parcă-mi amintesc că maică-mea tăia ghearele şi ciocul… probabil că nu-i obligatoriu, şi o făcea doar ca să le dea mâţelor…

Flash back pe maică-mea, care retează, cu un satâr mititel, părţile cornoase amintite de partenerul meu de viaţă! Futu-i!

-… şi scotea şi bula asta de grăsime de sub coadă, continuă el, detaşând-o, cu cuţitul, şi aşezând-o pe marginea farfuriei. Dar, în rest, e excelentă, completează el văzându-mi faţa boţită de un plâns care-şi cerea dreptul la exprimare, dar nu-l primea.

În rest, m-am descurcat onorabil. Sarmale n-am făcut decât o singură dată, şi atunci folosind varza din o jumătate de butoi ca să învelesc 30 de amârăte de bucăţi; după care l-am anunţat pe soţior că dacă mai aduce vreodată vorba de aşa ceva în casa noastră, bag divorţ; găluştele nu-mi ies cum trebuie decât după ce epuizez varianţele meduză şi glonţ; iar cozonac am preparat doar o jumate de dată, pentru că am fost nevoită să abandonez proba asta când am ajuns captivă, cu mâinile până la cot, într-o masă de cocă lipicioasă; aşa că am mituit-o pe o vecină cu un carton de ouă, doi litri de ulei, cinci kile de făină, două de zahăr şi o pungă de nuci, şi mi-a făcut nişte uriaşi pe care abia am reuşit să-i scot din cuptor fără să-i decapitez, de s-a mirat bărbatu-meu câteva săptămâni la rândul de reuşita mea şi s-a lăudat la toate neamurile cu priceperea mea la gătit. Este unicul meu secret murdar, şi v-aş ruga să nu i-l aduceţi la cunoştinţă; oricum o să afle singur, că doamna aia cumsecade a cam îmbătrânit, şi mă aştept an de an să rămân fără cozonaci de Crăciun ţi de Paşte, Dumnezeu să-i dea viaţă lungă, spre binele tuturor!

Dublin doubling…

De aproape o lună, în fiecare joi, la Dublin, un pub cu clientelă civilizată, un bărbat din urbe se încinge cu şorţul de bucătărie ale nevestei şi se apucă de gătit. Din bucatele pregătite, 10 porţii sunt scoase la licitaţie, cu suma de pornire 300 RON. Cumpărători: prietenii lui, cunoştiinţele, rudele. Important e rezultatul, pentru că banii strânşi astfel vor merge spre elevii cu posibilităţi materiale mai modeste ai Liceului de Artă. Proiectul acesta îi aparţine unei tinere care a sesizat că acum e un moment prielnic, şi bine a făcut. La câţi bani se risipesc în campaniile astea electorale… Iar mediatizarea a fost asigurată de postul local de televiziune Antena şi ziarele din zonă.

Deci, iată-ne strânşi, cu mic cu mare, în seara cu pricina. Pentru că predecesorii lui le-au oferit invitaţilor, până acum, pizza, paste şi gulaş, “peştişorul de aur” şi-a spus că e momentul să ne întoarcem la bucătăria românească, aşa că le-a pregătit câte un platou cu chifteluţe, slănină, caşcaval afumat, salată de vinete şi zacuscă, apoi o tocană de vânat, cu mămăliguţă. Ca desert, din partea casei, plăcintă cu brânză şi cu mere.

Susţinătorii lui, animaţi pesemne de dorinţa de a-i ajuta pe copiii mai necăjiţi, dar şi de palinca, vişinata de casă şi vinul de buturugă adus de “bucătar”, au licitat cu mărinimie, aşa că suma strânsă într-o singură seară a fost aproape dublă decât ale celor trei concurenţi de dinaintea lui, astfel că, până acum, spre Liceul de Artă din localitate vor merge aproape 24 000 RON. Şi, dat fiind că produsele au fost toate ecologice, nici capul nu i-a durut a doua zi!

Hai să-i vedem!