Alternative

-Ia și tu ceva de mâncare pentru animale, ca eu n-am apucat. Eventual, niște tacâmuri, îmi zice aseară ”peștișorul de aur”.

Zis și făcut. Intru în primul magazin alimentar. Nu e nici un alt cumpărător, așa că vânzătoarea, o tanti care cred că-și completează pensia cu slujba asta, îmi acordă întreaga ei atenție.

-Cu se vă pot servi?

-Aș vrea niște tacâmuri de pui, dacă aveți.

-Tacâmuri n-avem, dar avem pui întregi. Ieftini!

-Mie mi-ar trebui tacâmuri, zic eu, îndreptându-mă spre ușă.

Și, pentru că apuc să-i zăresc, cu coada ochiului, expresia aceea gen: ”Sărăntoaca naibii! Se-mbracă ea în blănuri, da-și mănâncă de sub unghii!” adaug:

-Îmi trebuiau pentru câini și pisică.

-Să știți că puii sunt într-adevăr ieftini. Nu-i mare deosebire de tacâmuri. Și vă rămân copanele și pieptul, pentru niște șnițele.

Mă întorc din drum și dau comanda pentru un pui.

-De care să fie, mai mare sau mai mic? întreabă femeia îndatoritoare.

-Păi, mai mare, să le ajungă. Și să ne rămână și nouă ceva, spun eu.

-Ăsta-i bun? întreabă ea, arătându-mi o pungă din frigider. Mi-l alesesem eu, dar cum n-am primit salariul încă…

Mai bine o lăsam cu impresia inițială, decât cu asta de genul: ”De ce naiba aruncă asta mâncarea la câini, când sunt atâția copii care n-au ce băga în gură?!”…

Salata de cartofi a la “peştisorul de aur”

♥ Dedicat lui Tanti Jeni, prietena mea de la cantina socială, care vineri mi-a dat două feluri de mâncare cu fasole, şi, pentru că nu era de ajuns, un desert cu cremă de zahăr ars… inutil să vă povestesc ce a urmat, că aveţi şi voi imaginaţie.

♥ Mda, şi mai trebuie să spun: contra-dedicat obrăznicăturii de kekee, care m-a admonestat că îmi banalizez prestaţia când am postat chestii de-ale burţii!

Deci:

Se fierb cartofii în coajă, să i se păstreze gustul. Separat, se fierb vreo 3 ouă; tot în coajă! Se opăresc o ţâră măslinele ca se facă mai moi şi gustoase, şi se taie ceapa peştişori, care se freacă cu puţină sare. Se pune nevasta să dreagă maioneza pe care, din grabă mare, peştişorul a înecat-o în ulei, de s-a tăiat; lucru ăsta de face cu un cartof fiert, după care se subţiază maioneza cu apă minerală, ca să iasă ca un sos, şi se aromează cu frunze uscate, piper şi oţet aromatic italienesc. Se taie în cubuleţe cartofii fierţi şi o bucată considerabilă de telemea, apoi se pun toate cele de mai sus într-un castron burduhănos şi se acoperă cu sosul pregătit mai înainte. Gata, acum puteţi trece la masă! E consistentă şi uşoară în acelaşi timp.

Puicuţa din primăvară

Întâmplarea asta a avut loc cam pe când eram eu stăpâna Mistreţei. A organizat peştişorul de aur (asta e porecla soţului meu printre pescari), împreună cu un prieten pictor, un pescuit de câteva zile pe Dunăre, lângă Rast, unde îi aştepta un alt amic, localnic: dom’ profesor, dornic de acţiune. Nevastă-sa era plecată pentru un timp din localitate, aşa că au trebuit să se descurce cum i-a tăiat capul. Orăşenii noştri îşi luaseră cu ei provizii de mâncare cât pentru un batalion de soldaţi, dar traiul în aer liber şi şpriţurile cu care se răcoreau cât era ziulica de lungă i-au făcut să se trezească după un timp fără de-ale gurii. Inventiva lor gazdă şi-a adus aminte atunci că avea în ograda unui vecin -că ei n-aveau acareturi de-astea în curtea dispensarului unde locuiau- o «puicuţă din primăvară», pe care s-a decis să o sacrifice cu acest prilej. Zis şi făcut ! S-au urcat în Dacia noastră şi au luat drumul Rastului, prin pădure, urmând linia malului. La lumina zilei, au apucat să vadă la timp că pământul se surpa într-o porţiune. Au coborât şi s-au crucit când au văzut urmele pneurilor pe marginea prăpastiei : trecuseră pe acolo în urmă cu două zile, pe întuneric, animaţi de curajul pe care doar alcoolul ţi-l dă. (Văzându-l acum cât de chibzuit este soţul meu, mi-e greu să-mi imaginez că a fost şi nesăbuit şi aventuros câteodată.) Peştişorul nu obişnuieşte să se urce băut la volan, dar cum urmau să meargă pe un drumeag pe care se încumeta să o ia rareori câte un căruţaş, şi-a zis că o bere-două nu are cum să-l încurce. Numai aşa îmi explic faptul că s-a aventurat, pe întuneric, într-o zonă pe care nu o cunoştea îndeajuns. La lumina zilei, lucrurile se prezentau însă altfel, aşa că şi-au petrecut o oră consolidând surpătura cu pietre, crengi groase şi pământ şi au lărgit drumul, defrişând o zonă de lăstăriş. Abia după aceea s-au încumetat să treacă pe acolo, încet, cu grijă.

Ajunşi în sat, pe înserate, dom’ profesor s-a înfiinţat în curtea vecinului, care lipsea de acasă. De pe partea celalată a gardului, soţul meu a văzut preţ de câteva minute o zburătăcire nemaipomenită a galinaceelor care îşi găsiseră deja culcuş în dudul din curte. În final, prietenul lui a apărut, cu pene în păr, ca indienii războinici, ţinând în mâini, victorios, «puica lui». S-au întors în tabără, unde îi aştepta pictorul cu maţele roase de foame. Au legat puicuţa de un copac cu o sfoară şi au pregătit o găleată de tablă în care au pus apă, sare, legume, boabe de piper şi alte cele. Când au dat toate acestea în cloclot, ia pasărea de unde nu-i! Îşi desfăcuse laţul şi evadase. Au căutat-o prin pădure, la lumina lanternelor, preţ de câteva zeci de minute bune. Când aproape că îi părăsise speranţa, i-au zărit fundul alb, în depărtare. Au încercuit-o ca nişte adevăraţi strategi de campanie şi au reuşit să o prindă placând-o, ca la rugby.

De «fragedă» ce era, n-au reuşit să-i taie gâtul decât cu toporul. Au jupuit-o de pene, i-au scos măruntaiele, au porţionat-o şi au introdus-o în apa care fierbea. Nu aveau de aşteptat decât maxim o oră, şi-au făcut ei socoteala. Era doar o puicuţă din primăvară! Şi-au ameţit foamea cu câteva bucăţi de pâine uscată, pe care au udat-o din belşug cu vin, ca să alunece mai bine. Când a expirat timpul estimat, au încercat carnea : era aproape ca la început. Au completat apa scăzută între timp, au înteţit focul, au verificat –fără succes- pentru a zecea oară dacă nu s-a prins ceva în undiţele înşirate pe malul Dunării şi s-au pus pe aşteptat. Din când în când se ridica unul dintre ei şi înfigea o furculiţă în carnea care se încăpăţâna să rămână tare. În cele din urmă, au picat răpuşi de foame şi de «oboseală», lângă foc. S-au trezit abia spre dimineaţă, înţepeniţi de frig şi umezeală. Burţile lor îşi cereau gălăgios drepturile, aşa că primul lor gând a fost la borşul din găleată. După o noapte întreagă de fiert, carnea era în sfârşit pătrunsă. Borşul lor se transformase într-un fel de piftie, în care chiar şi boabele de piper se dizolvaseră. L-au încălzit şi au purces la potolirea burţii. Toţi trei jură cu mâna pe inimă şi în ziua de azi că nu au mâncat ceva atât de bun niciodată. O fi fost doar foamea, sau GĂINA BĂTRÂNĂ –pentru că aşa ceva era, fără îndoială, şi nu o puicuţă de doar câteva luni.

A doua zi, la întoarcerea în civilizaţie, «maestrul» zăcea pe bancheta din spate a maşinii, cu găleata între picioare, culegând de pe fundul ei ultimele rămăşiţe ale «borşului de puicuţă», propunându-şi să-şi pună soacra să cumpere şi ea o găleată de tablă în care să-i gătească minunăţii ca aceea din care se înfrupta. Dacă vă închipuiţi că pictorul era vreun mâncău dintr-acela gras şi unsuros pe degete, vă înşelaţi; era mai degrabă ascetic, atât la înfăţişare cât şi în apucături, dar experienţa de la Dunăre îi cauzase o revelaţie: oamenii pot fi fericiţi şi din cauza unei mâncări pregătite aşa cum se cuvine. Bun, că asta s-a reflectat ulterior într-un mod inedit în arta lui, asta e altă poveste. Ne-a invitat, în anul care a urmat, la vernisajul expoziţiei sale. Avea două teme preponderente: “Coborârea în Infern” şi brâncuşiana “Pasăre”. Doar că înaripata maestrului nostru era un banal pui de Gostat, pictat de la faza când abia i-a fost retezat gâtul şi până la completa lui descompunere, chestie care-ţi cam întorcea maţele pe dos. Deh, aspiraţia spre înalt e percepută în fel şi chip…

(Ilustraţie: Janos Szilveszter)

Rast

Dacă mi-a citit cineva prezentarea, a remarcat că mă lăudam acolo că am colindat mai toată ţara, că aşa mi-a fost meseria. Vreo şase luni, ultimele din viaţa mea voioasă şi fericită de medic stagiar, le-am petrecut la Rast, pe Dunăre, unde am fost, printre altele, şi proprietara unui porc. Nu ştiu de ce mi s-a părut o idee grozavă să-mi cumpăr unul! Poate din pricină că magazinele alimentare erau deja goale şi nu găseai carne decât cu eforturi deosebite… Poate că doar m-am molipsit de la Dana, colega mea de dispensar, care locuia acolo cu întreaga familie şi îşi încropise o adevărată gospodărie… Cert este că atunci când a plecat Cornel, soţul ei, la târg, cu intenţia de a cumpăra doi purcei pe care să-i crească, m-am trezit rugându-l să-mi ia şi mie unul, lucru pe care l-a şi făcut. M-am mirat eu că al meu fusese la jumătate de preţ în comparaţie cu ai lor. Drept este că nu era nici din cale afară de arătos; purceluşii lor erau albi-rozalii, grăsuţi, pe când a mea –aveam să aflu că este femelă- era neagră spre gri şi destul de jigărită. Lucrurile nu aveau însă să rămână prea mult timp aşa. Porcii noştri au prins să crească văzând cu ochii. Îi ajuta poate şi stilul de viaţă insolit pe care îl adoptaseră, de capul lor: o zbugheau din curte când nu te aşteptai şi apăreau seara, destul de sătui şi de mulţumiţi de isprăvile lor. Aveam să aflăm ulterior că, spre deosebire de celelalte suine din comună, care vagabondau prin şanţurile de la marginea drumului şi pe malul Dunării, ale noastre se orientaseră mai bine: stăteau cât era ziulica de lungă în apropierea hambarului comunal şi mâncau pe rupte tot ce le pica sub ochi. Paznicul ne-a atras atenţia, diplomatic, că nu-i bine ce fac deoarece grânele depozitate acolo s-ar putea să fie tratate chimic şi exista pericolul ca animalele să moară din cauza aceasta. Am încercat să le ţinem departe de locul pierzaniei, dar erau mai şmechere ca noi: atâta se împingeau în gardul destul de şubred al curţii dispensarului, că-şi creau o breşă prin care evadau, mereu în aceeaşi formaţie: purceluşa mea în frunte, cu codiţa îmbârligată mândru, ceilalţi doi după ea, fugind de le scăpărau copituţele. După un timp, am observat un lucru straniu: în timp ce godacii rozalii creşteau normal, ca ai celorlaţi săteni, a mea nu numai că-i întrecea, dar începuse să aibă o formă mai puţin obişnuită: gâtul începea să i se îngroaşe, avea un soi de creastă, pe spate i se conturau din ce în ce mai clar nişte dungi longitudinale iar caninii parcă erau un pic mai mari decât s-ar fi cuvenit să fie. Aveam să mă dumiresc abia când i-am auzit pe câţiva săteni strigând-o «Mistreaţa». Era o corcitură. Cum, în zona aceea, din cauza arşiţei, la sfârşitul lui iunie rar mai dădeai de un petec de verdeaţă, localnicii obişnuiau -ca şi cei din Deltă- să-şi lase porcii pe malul Dunării, unde iarba era încă verde şi grasă. Se mai întâmpla -ziceau ei- ca vreo scroafă să calce strâmb (ca mama “Mistreţei” mele) şi să iasă un purceluş pe care lumea se ferea să-l cumpere din cauza caracterului lui… aventuros. Orăşeanul de Cornel însă nu ştiuse lucrul ăsta atunci când făcuse alegerea pentru mine. În tot răul este şi un bine; pentru noi, nu pentru ea drăguţa, pe care a trebuit să o sacrificăm atunci când am plecat din Rast: gustul cărnii ei a întrecut în calitate orice am cunoscut până acum; nu aş putea spune exact în ce consta diferenţa… Să fi fost de vină ascendenţii ei sălbatici? Sau doar grânele cu care se hrănise din belşug cât au fost vara şi toamna de lungi?!

Fails

Am eu o teorie cum că anumite feluri de mâncare nu sunt decât rezultatul unei ratări a reţetei originale. Să luăm, de pildă, celebra Şomloi. La început, bănuiesc că era o prijitură ca oricare alta, cu două foi cu nucă şi una cu cacao, între care se întindeau două budinci de vanilie, peste care se aşeza o glazură de cacao, pictată cu puţină frişcă. Doar că într-o zi, bucătăreasa a uitat să tapeteze cum trebuie tava pentru copt, aşa că foile arătau cam zdruncinate; budinca i-a ieşit cam moale, ca să nu spunem că nici glazura nu avea consistenţa dorită. Cu toate astea, musafirii aşteptau, în sufragerie, desertul promis. Ce să facă, ce să facă? Timp pentru altă prăjitură nu mai avea, aşa că a luat, cu lingura, câteva “găluşti” din alcătuirea asta pe care a se demola, le-a pus pe o farfurioară şi le-a făcut o cuşmă din frişcă şi glazura mult prea lichidă, după care a prezentat-o invitaţilor cu aerul că exact asta a intenţionat să facă de la bun început. Cum la gust nu era deloc rea, iată inventat un nou fel de mâncare. Ca şi următorul, de pildă.

Stăpânul se întoarce de la vânătoare cu o “legătură” de raţe sălbatice. Bucătăreasa e destul de pricepută, aşa că le goleşte de maţe, le fezandează 2-3 zile, după care le “ciupeleşte” de pene, le porţionează, le aromează cu felurite ierburi pe care le avea atârnate de grindă, le sărează şi le pune la cuptor, să se înăbuşe în apă cu untdelemn de măsline. Între timp, în bucătărie năvălesc copiii stăpânului, care vor ceva dulce. Ocupată fiind ea cu “focăitul”, le improvizează un desert din mere coapte, rămase de cu seară în cuptor, felii de portocală şi dulceaţă de afine. Pe care le aşează pe farfurii, în aşteptarea ţâncilor care o zbughiseră deja la joacă. Între timp, ăştia uită de ce îi ceruseră femeii, pentru că apăruseră invitaţii deja, şi aveau treabă să-i spioneze de sub mese sau de după colţuri, după cât de îndrăzneţ era fiecare. Se serveşte supa, după care începe să taie friptura în felii. Exact atunci îşi aminteşte bucătăreasa noastră că a uitat să facă garnitura, aşa că începe să dea din colţ în colţ. Ochii îi cad, în cele din urmă, pe farfurioarele din care nu mai apucaseră să mânânce copiii, şi îi vine ideea salvatoare. Aranjează, pentru fiecare mesean, pe platoul lui, feliile de friptură, lângă care aşează câte un măr copt, o felie de portocală şi o linguriţă de dulceaţă de afine, ţuguiată în mijlocul acestei compoziţii care arată trăznet. Nici nu are curajul să guste ce i-a ieşit, dar stoarce încă 3 portocale într-o crăticioară, adaugă nişte mirodenii pe care le adusese stăpânul de prin Indii, şi pe care nu le folosise până atunci pentru că i se părusera teribil de dulci şi pişcăcioase în acelaşi timp, şi dă un clocot sosului ruginiu, adăugând un praf de făină, pentru consistenţă. Toarnă toată astă compoziţie pe conţinutul fiecărei farfurii şi îşi face o cruce cât toate zilele, rugându-se Domnului să nu fie concediată pentru nepricepere sau neglijenţă. Într-un sfârşit, pe când mesenii îşi cam epuizaseră subiectele de conversaţie şi vinul din pahare, apare şi ea cu hors d’œuvre-ul ei. Spre imensa ei uşurare, îi vede repezindu-se la bucate ca ulii, aşa că după nici 10 minute, farfuriile sunt linse ca de o pisică lacomă, după care este chemată de către stăpâna casei ca să le spună invitaţilor de unde are reţeta asta minunată. Îşi aminteşte de grăjdarul francez al foştilor stăpâni, cu care se hârjonise într-o vreme, şi spune, cu glas cât se poate de convingător:

-Oh, o am de la Le Chef Charles de Bourgogne, bucătarul casei regale suedeze. Mi-a spus-o numai mie, cu ocazia unui dineu dat în cinstea reginei Angliei, când dădeam ajutor la bucătărie.

Sau, alt exemplu. Dacă pe primele promotoare ale reţetelor de mai sus nu mai ştiu cum le cheamă, pe cel al apei cu lămâie îl cunosc foarte bine. E văru-meu, Ghio, care, în Franţa fiind, la o masă simandicoasă, s-a apucat să bea apa cu lămâie aşezată în bolul de lângă el şi destinată spălării degetelor după ce va fi mâncat puiul ca un aristocrat, adică direct cu mâna. Bineînţeles că ceilalţi s-au uitat la el ca la felul paişpe, dar Ghio nu-i omul să se lase intimidat de nişte decadenţi, fie ei şi franţuji. Aşa că le-a explicat, doct, că aşa se obişnuieşte la casele mari din Philadelphia (nu mă întrebaţi ce i-a căşunat pe ăia, că n-aş putea să vă spun), unde şi-a petrecut cinci ani, la o specializare. Drept pentru care comesenii s-au apucat să bea şi ei apă cu lămâie, iar printre ei, un model în vogă, care a răspândit apoi obiceiul printre colegele ei de meserie, uitând însă să amintească de sursa acestei mode cât se poate de sănătoase: văr’miu Ghio!

Ajun de Revelion

Ca în fiecare an, eu deretic şi rânduiesc casa, duc gunoiul, să nu mă prindă noul an cu necazul în casă, după care trag un pui de somn, apoi încept să mă pregătesc pentru petrecerea nopţii care urmează. Deci, remarcaţi ce multă treabă am! Aşa că de restul se ocupă peştişorul de aur. Adică de făcutul răciturilor (piftiei) şi a supei de fazan, că aşa-i trebuie dacă-i vânător şi-mi vine cu tot felul de mortăciuni acasă.

Deci, “răcile”! N-o să vă dau toată reţeta, decât contra cost ( ), că-i criză. E de ajuns să vă zic că nu ies bine dacă nu-s făcute din porc de curte, dacă nu am ţinut carnea la sare vreo 8 zile, după care am desărat-o de surplus încă o zi, apoi am afumat-o lejer. Prima fază: curăţarea părţilor care vor intra în piftie: capul şi “adidaşii”.

care se pun la fiert, la foc mic, vreo 5 ore.

Când începe să se ridice spuma la suprafaţă, evident că se spumuieşte.

Ei, şi cât timp fierb toate alea pe foc, pentru siguranţă, se topeşte nişte gelatina alimentară, să nu ni se năruie “răcile” tocmai când le-om răsturna pe o farfurie, în faţa invitaţilor.

Şi acum, o şmecherie, furată de la peştişor: ca să nu ţi se acrească să tragi doar de şorici şi tendoane, după vreo 3 ore de fiert, bagi în oală şi câteva bucăţi de carne macră, care fierb mai repede ca celelalte, deci nu le punem de la început. Sănătos este ca, după ce am oprit focul, să le lăsăm un pic să se “stâmpere” şi să prindă o pojghiţă de grăsime, pe care o îndepărtăm, că-i moarte curată.

Iată şi produsul final:

În timpul ăsta, ca să nu se plictisească bucătarul, face şi supa de fazan, a cărei reţetă este identică cu cea de găină.

Nu, să nu credeţi că e vreun mutant, un fel de fazan-rădaşcă… Coarnele aparţin unui trofeu de cerb de pe peretele din spate. Şi nici emo nu e, ca mâţa soră-mii, ca să se spânzure singur în şura mea. L-a agăţat aşa vânătorul de bărbatu-meu, să-l ţină la fezandat, dar a greşit procedeul. Se pare că trebuia pus cu picioarele în sus, ca ăia de fac bungee-jumping. Deci, asta e pasărea, şi asta-i supa care a ieşit din ea, că la noi e totul cu probe, nu doar cu vorbe:

După toate astea, revelionul a fost cam aşa: veselie, băutură şi tematică rusească. Duamne feri, or fi ştiind ceva organizatorii, şi ne-o spun voalat?!

Da, se pare că am intrat într-o perioadă când fiecare petrecere trebuie să fie tematică sau exotică. Aşa cum va fi şi viaţa noastră, probabil, în anul care va veni.