La politesse

Suntem prieteni, de mulţi ani, cu un cuplu român-francez. El – copie aproape identică a lui De Gaule: înalt, subţire, cu nas proeminent; ea – a Tudoriţei-nene: neagră şi slabă. Ambii sunt absolut fermecători.

Din cauza numeroşilor prieteni francofili şi francofoni, Pierre n-a apucat să ne înveţe limba decât foarte puţin, astfel încât într-o zi, vrând să laude ciorba cu care-l servise maică-mea, i-a spus acesteia că respectiva zeamă e foarte… frumoasă!

(Bineînţeles că franceza vorbită de noi este cam livrescă, astfel încât nu prea ştim cum să-i spunem lingurii, furculiţei şi scrumierei, dar ne pricepem de minune să-i recităm Marseieza, Sur les ponts d’Avignon sau La cigale et la fourmie, cu legendara noastră memorie pentru inutilităţi.)

Într-o vară caniculară, maşina fiindu-mi la reparat, Pierre s-a oferit să mă ducă unde avem nevoie. Venise în vizită la noi de câteva zile, fără nevastă-sa, şi se cam plictisea, pentru că noi nu intraserăm încă în concediu ca să ne putem ocupa mai bine de el.

Ajungem la destinaţie, adică locuinţa unui pacient de-al meu, de unde nu mai erau decât vreo doi paşi până la cabinet. Cobor, îi mulţumesc şi-l informez că mai departe mă descurc singură. Îmi fac treaba, apoi merg la dispensar şi încep să consult. După vreo două ore, mă sună “peştişorul”:

-Ce s-a întâmplat cu Pierre, că n-a sosit încă acasă?

No, drăcie! Îl lăsasem bine mersi lângă piaţă! Cunoştea destul de bine oraşul, aşa că nu putea să se rătăcească. I s-o fi făcut rău cumva? Îi comunic soţiorului temerile mele, îl îndemn să facă investigaţiile necesare şi închid. După o jumătate de oră, mă recheamă:

-L-am găsit. Era în maşină, acolo unde l-ai lăsat, roşu la faţă ca o sfeclă, cu aerul condiţionat dat la maximum.

-Păi, de ce nu s-a întors acasă, că eu i-am spus că de acolo încolo mă descurc singură?

-Da, şi el zice la fel, doar că, la despărţire, nu i-ai spus A bientot! aşa că a crezut că totuşi o să te întorci, şi te-a aşteptat. Era să dea în primire bietul de el de la atâta căldură…

M-am simţit de tot rahatul, dar am învăţat încă o lecţie elementară de politeţe.

Pierre e genul de bărbat care se ridică în picioare ori de câte ori se apropie de el o femeie. Tot el e în stare să-şi piardă o oră întreagă, deşi e rupt de foame, curăţind de pieliţă roşiile pentru salată, doar pentru că a observat că ai ciudăţenia de a le mânca astfel. Până şi banalul gest de a-ţi aduce un pahar de apă este, la el, un ceremonial de politeţe. Recipientul trebuie neapărat să fie înalt şi din sticlă incoloră; trebuie aşezat pe un şerveţel şi apoi pe o farfurioară; pe buza lui trebuie să fie pusă o felie de lămâie, iar lângă el, neapărat, un bonbon au chocolat.

Oh, ces terribles Francais!

Ghiocei – 4

Nu-s cu mult mai mari ca ieri, dar cresc voiniceşte, înfruntând frigul.

A-i urmări cum evoluează este aproape ca gestul lui Anjin-san (Shogun – James Clavell) de a privi cum creşte piatra.

Ca să ne treacă timpul mai repede, vă mai spun un banc. Nu-i nou, dar poate nu-l ştiţi.

Un cioban îşi păştea oile la marginea oraşului, în preajma aerodromului sportiv. Sprijinit în bâtă, se uita alene după un planor care avea o evoluţie cam ciudată. În cele din urmă, acesta sfârşeşte prin a se înfige într-un bloc, dărâmând antena parabolică de pe acoperiş. Evaluând el pagubele, îşi dă căciula mai pe o ureche şi remarcă scârbit:

-Ptiu! Ţară de căcat, atentate de căcat!

Vacanţă la Tulnic

Vremea de afară mi-a adus în minte unul dintre concediile noastre cvasi-ratate, la munte.

Le povestisem prietenilor mei, aşa cum o fac şi aici, despre locul minunat în care mi-am petrecut copilăria. Aşa că decidem într-o vară să ne facem o parte din concediu acolo. Iată-ne, deci, adunaţi în casa bunicilor, cam pe nepusă masă. Ne dusesem pregătiţi cu tot ce trebuia, pentru că eram şapte adulţi şi patru copii, dintre care doi sub 3 ani. Unul dintre cupluri s-a cazat în curte, într-un cort de-ăla de armată, iar restul bărbaţilor au dormit în podul şurii.

După nici două zile însă, s-a stricat vremea. Dar nu oricum, ci aşa ca la munte! Practic, dacă îndrăzneai să scoţi capul afară din casă, nu numai că te făcea ciuciulete, dar îţi şi îngheţa nasul, deşi era miezul verii. Am dus-o aşa vreo trei zile, călcându-ne pe nervi unii pe alţii în casa devenită dintrodată prea strâmtă. Am fi plecat de acolo, dar drumul era rupt de o viitură, aşa că iată-ne blocaţi în vârful muntelui. Eram prea mulţi în cele două camere ale bunicilor, aşa că, atunci când s-a oprit ploaia şi vremea s-a mai înseninat, am pornit într-o excursie prin împrejurimi. Ca să vă faceţi o idee cât de cât exactă, o să spun doar atât: nu prea există suprafeţe plane în zona aceea. Adică, unde nu era vreun pisc de escaladat, precis era o râpă în care să te duci de-a berbeleacul. Lucru pe care Măiestrică, pictorul, l-a şi făcut, că nu era să rateze el o asemenea experienţă. A călcat pe nişte crengi ude, şi dus a fost, cale de vreo cinci metri, pe o pantă destul de abruptă, care se oprea într-un pârâu. Unde n-a mai ajuns, pentru că s-a blocat într-un tufiş, din cauza oliţei de noapte pe care o purta prinsă în brâu, ca făcând parte dintr-o trusă de supravieţuire cel puţin ciudată. Nevastă-sa avea obiceiul de a o aşeza pe fiica lor din oră în oră pe respectivul recipient -creându-i o nevroză precoce- de ajunseseră copiii mei s-o şantajeze pe micuţă zicându-i: “Vezi că te pun pe oliţă dacă nu-mi dai ciocolata ta!” Nu mai ştiu nimic despre evoluţia ei din ultimul timp, pentru că au plecat din ţară, dar -având în vedere trauma asta din copilărie- nu m-ar mira să aflu că a dezvoltat ceva comportamente obsesive legate de actul defecaţiei. N-am înţeles niciodată de ce n-o lăsa femeia aia să-şi facă nevoile ca toată lumea, când îi venea şi unde-i venea…

Am supravieţuit până la urmă acelei săptămâni de groază, pentru că trecusem de limita suportabilităţii şi începusem să râdem din orice, în loc să ne mai enervăm. Bunicii mei însă cred că erau exasperaţi de liota aia care le luase în stăpânire casa şi făcea numai năzbâtii. Copiii li se încurcau veşnic printre picioare; asta când nu cotrobăiau prin pod, încurcându-le lâna sau desfăcându-le sacii de făină, războindu-se între ei cu rude de cârnaţi drept arme şi table de slănină drept scuturi. Nici adulţii nu erau mai breji. Bărbaţii erau mai mereu cu palinca-n nas, că ce altceva mai bun puteau face pe vremea aia câinoasă, iar femeile spălau tone de haine înnoroiate şi găteau mâncăruri ciudate pentru gusturile simple ale bătrânilor. Peste toate astea, Maestrul era lovit de inspiraţie, aşa că Buna şi Moşu au trebuit să-i pozeze ore în şir până când îi apuca picoteala, din care îi trezea pictorul cu strigăte enervate.

În utima seară, am făcut un soi de chef de despărţire. Ne-am adunat toţi în curte, în jurul focului pe care “peştişorul” montase un grătar. Pregătise din timp carnea aşa cum numai el ştie s-o facă, aromând-o şi frăgezind-o cu puţin ulei şi muştar. S-au bătut turcii la gura noastră, dar bucătarul îşi păstrase cea mai frumoasă bucată pentru sufleţelul lui, la sfârşit. Tocmai o luase de pe foc şi o vântura puţin, să se răcoarească, în timp ce ne dădea cu tifla. Noi ne cam terminasem porţiile şi priveam cu jind spre carnea frumos rumenită şi mirosind de simţeai că -în condiţii mai vitrege ca acelea- ai omorî pentru aşa ceva. Se pare că nu doar noi nutream asemenea sentimente, pentru că, cu o secundă înainte de a-şi înfige el dinţii în cina ademenitoare, Flore, câinele bunicilor, i-a săltat-o uşurel, aproape pe nesimţite, cu graţie chiar, din furculiţă, şi întins-o spre pădure, fortăreaţa lui inexpugnabilă. Peştişorul a rămas realmente bouche bee; expresia de pe chipul lui atunci… ar fi meritat să plătim ca s-o vedem. Nici măcar n-a înjurat, lucru pe care i l-aş fi trecut cu vederea, cu toate că erau minori prin preajmă. Pur şi simplu a început să râdă, după care şi-a crestat o felie de slănină şi a perpelit-o la foc. Asta i-a fost cina, dar n-a slăbit el din asta, vă garantez!

Două din tablourile Maestrului:

Balul Însuraţilor

Sunt sigură că foarte puţini dintre voi aţi auzit de asta până acum. Mă rog, în zonă ştiu aproape toţi. Mai mult de atât, a devenit o manifestare la care biletele se vând cu mult timp în avans, iar cererea depăşeşte cu mult oferta.

Organizatorii: grupul de firme Gliga. Participanţi: 620. Oameni fel de fel. Majoritatea de la oraş, sau intelectuali ai satului. Dar şi destui ţărani autentici. Toţi îmbrăcaţi în frumoase costume populare.Condiţia obligatorie – de la care au făcut excepţie soră-mea şi Ziurel, care n-au ştiut de ea- a fost costumaţia. Eu, nepregătită ca de obicei, a trebuit să improvizez. Drept e, că -vorba “peştişorului”- n-a trebuit să fac eforturi deosebite ca să arăt ca o ţărancă.

La intrare, ne-au întâmpinat tipele de la protocol, cu pâine, sare şi palincă.

Mâncarea a fost tradiţională sută la sută: antreu din cârnaţi, jumări, brânză frământată, ceapă roşie, gogoşi, cafea cu prăjiturele făcute din mălai, ciorbă de fasole boabe, tocană de ciuperci cu mămăliguţă etc. Toate gătite ca la mama lor!

Toate astea pe fondul sonor autentic asigurat de participanţii la bal, care s-au perindat pe scenă şi la microfon.

Poza asta am pus-o mai mare, ca să remarcaţi cât de bine seamănă tulnicăraşul ăla cu doctorul Şendroiu, dar şi ca să-l vedeţi pe prezentatorul balului, Octavian Ursulescu, de loc cam de prin zonă. Ce-i drept, timpul a cam trecut şi pentru el, nu doar pentru noi…

Copii, puţini, că la ţară încă-şi mai cunosc locul, iar locul lor, la ora a ceea, era în pat. Ziurel, mai de la oraş, cum s-ar zice, şi-a încercat întâi norocul cu o localnică, dar, văzând că fata nu pune botul la textele lui de orăşean (cei drept, cam peltice), s-a apucat s-o copieze pe maică-sa, pozând cam tot ce-i pica sub ochi.

Costumul din zona văii Gurghiului e deosebit de frumos şi elaborat, după cum se vede. De remarcat este curajul bărbaţilor de a purta cămăşi, chimire şi pălării ornate cu mărgele multicolore, cusute în casă. Cine ştie zona, va confirma că localnicii pot fi consideraţi oricum, doar fătălăi nu. E de-ajuns să spun că s-au împotrivit cu succes colectivizării, rămânând printre puţinele locuri din ţară neînregimentate sub acest aspect.

Ooo, aş mai avea o mulţime de lucruri de povestit despre ei, dar, poate, cu altă ocazie.

Îmi permit doar o… recomandare. Dacă sunteţi invitat vreodată la o astfel de manifestare, nu spuneţi “Nu” doar din snobism. Mergeţi, vedeţi despre ce e vorba, şi s-ar putea să doriţi să reveniţi.

(Pentru Flo: Uite, aici dansau! Era o sală foarte mare.

)

Noul matriarhat

Îi răspund astfel lui kekee, la o întrebare de-a lui mai veche!

Statisticile spun că din 4 şomeri, 3 sunt bărbaţi. E criză, aşa că a scăzut cererea de forţă de muncă brută din sectoarele supuse recesiunii, mai ales din cele industriale, construcţii etc. Din ce în ce mai mulţi oameni sunt puşi pe drumuri, majoritatea fiind reprezentanţi ai sexului aşa zis tare.

Pe de altă parte, fetele par a fi mai studioase, ele depăşind numărul băieţilor care frecventează instituţiile de învăţământ superior, aşa că apar mai mulţi absolvenţi de sex femeiesc, care se pot angaja în job-uri superior calificate, care încă sunt cerute pe piaţa muncii. Nu-i de mirare că în învăţământ şi sănătate, ponderea o ocupă tot ele.

Deja Suedia şi Danemarca au o piaţă a muncii preponderent feminină. Doar Japonia şi Italia mai flutură steagul macho-ismului. România e pe undeva la mijloc.

Deci, în criză econimică, femeile şi-au părăsit cratiţa şi au pus osul la treabă, susţinându-şi financiar familiile, în timp ce mare parte din soţii lor stau acasă şi-şi plâng de milă. E drept că, pentru aceeaşi muncă, ele sunt în general mai prost plătite ca bărbaţii, dar asta nu le împiedică să-şi ia a doua slujbă dacă altfel nu se poate.

Dacă înainte se spunea că în spatele fiecărui bărbat puternic stă o femeie (hâtrii continuând cu: Şi în spatele ei, măs-a!), acum se poate afirma mai degrabă că în spatele fiecărei femei puternice stă un bărbat şomer! =))

Tati, vânătorul

Maaamă, ce mare a ieşit! Nu-i nimic! Se vede mai bine.

Deci, despre ce e vorba?! Aţi aflat că bărbatu-meu e şi vânător. Da, ştiu că majoritatea dintre voi nu agreează sportul ăsta, dar vă asigur că “peştişorul de aur” e mai mult un prieten al animalelor decât un inamic. Adică, “talentat” cum e, reuşeşte cumva să le dea de veste că se apropie de ele un pâlc de puşcaşi cu arma la ochi, aşa că alea o apucă care încotro, numai în bătaia armelor nu. Ei, da, mai vine acasă câteodată cu câte o jivină, dar tare mi-e teamă că-i una de-aia sinucigaşă.

Ei, dacă nu se prea dă el în vânt să-l concureze pe Ţiriac sub aspectul capturilor, în schimb e un fanatic al accesoriilor. Aici nu vorbesc doar despre calitatea armelor lui, ci şi a huselor, bandulierelor, a beţelor telescopabile şi a altor lucruri la care, dacă nu eşti vânător, nu te-ar duce mintea. Pe unele le-a primit cadou, pe altele le-a cumpărat, dar, mai nou, şi le face singur. A găsit un bijutier şi un pielar, băieţi tineri, talentaţi şi entuziaşti, şi îşi face fel de fel de minuni. Ca alea de sus. Creaţii originale. A aflat el că băutura ţinută în ploscă de inox mai mult de câteva ore, se descompune în anumite substanţe toxice, aşa că s-a gândit să o pună în sticlele alea plate pe care le găseşti în orice magazin. Ca să nu se spargă, le-a făcut huse din piele groasă. Dacă tot s-a apucat, şi-a făcut şi învelitoare pentru brichetă şi una pentru păhărelul metalic, cu capac. Nu veţi găsi aşa ceva în nici un catalog de vânătoare din lume.

Altă găselniţă -de data asta nu personală- este parfumul special al vânătorului. “Deep Forest”! N-aţi vrea să aflaţi a ce miroase, că eu m-am dat cu puţin din el, ca să aflu, şi a trebuit să mă spăl cu peria de frecat podelele ca să iasă mirosul! Celălalt, “Fahrenheit” e de-a dreptul încântător în raport cu primul, deşi şi el miroase o ţâră cam greţos după gustul meu. Animalele însă se pare că au alte preferinţe. Uite, de-aia nu voi fi eu niciodată ţinta vreunui vânător!

După petrecere

Gata, m-am trezit. Am descărcat repede poze pe blog, aşa cum am promis, după care am purces să văd ce aţi făcut în lipsa mea.

Gazde văd că au fost amanţii celebrii ai Dailycotcodacului, Strigoiţa şi Măgăruşul. S-au descurcat destul de bine. Abia acum observ că, în lista veteranilor blogului, l-am uitat pe Exemplarul Andrei, aşa că intru şi corectez cele de rigoare. Scuze, “mititelule”! Te-am băgat ca un fel de tampon între pdm şi Laura, să nu se ia la cafteală tocmai de ziua mea.

Deci, Cipicao mi-a dus lăutari de culoare. Bine a făcut, pentru că tango session-ul ăla, cu accente de Roman, e chiar bine cântat. Iar băieţii arată a sud-americani, de ce să nu recunoaştem!

Flo şi-a adus o gaşcă o ţâră cam agitată. Mai ales zgubiliticii ăia de dansatori care parcă au mâncat ardei iute, şi l-au stins după aceea cu o vadră de vin. Mersi, Rigă! Daunele şi spitalizarea le plăteşti tu! Btw, sper că ţia-i revenit din şpagatul ăla pe care l-ai executat la cererea Strigoiţei! =))

Laura, o să te dezamăgesc din nou: nici urmă de “şoricel proaspăt”; doar bine cunoscutul “peştişor de aur”, care s-a cam făcut ditamai crapul auriu… ; dacă te uiţi, în buchetul ăla superb e o carte de vizită cu un “Te iubesc!” pe el. Cred că ştii de la cine e!

Au trecut pe aici, cu urări de bine, elegant, pdm (Cuminţenia pământului, ce mai! Mersi, copchile! ) Canguru, Klausen, Cristian, sebra, Victor (Bine ai venit la Casa de Nebuni! ), Miju (Gata, nu se mai poate, te bag în blogroll, să te am la-ndemână! ), Sir Dan (Degeaba am dat click pe albastru, Maestre, dar îţi mulţumesc oricum! ), prietenul şi co-rasialul meu Arsulici (Era, bre, şi gin! Cred că te grăbeai la altă petrecere de nu l-ai găsit! ), din nou Cipicao, co-zodiaca mea Ada, care şi-a serbat şi ea ziua de naştere în urmă cu câteva zile, aşa că-i mai urez o dată “La mulţi ani!”, şi solitarul Onu.

Despre petrecere, doar câteva cuvinte. A avut loc într-o pensiune, al cărui nume nu-l voi face cunoscut, pentru că m-au dezamăgit. Mărgelatu s-a sprijinit cu mâna pe blatul de sticlă al unei măsuţe, ori cum ăla nu era fixat cu şuruburi -pentru care exista lăcaş- ci doar cu nişte ventuze, s-a făcut zob, riscând să-l rănească. Urmarea: taică-său a fost nevoit să decarteze 3 milioane vechi. În alte locuri cât de cât civilizate, conducerea stabilimentului şi-ar fi cerut scuze pentru condiţiile insecure, şi ar fi zis mersi că nu-i dăm în judecată. Dar, aici e Românica şi nu cred că e cazul să spun mai multe. Din cauza incidentului, Mărgelatu s-a speriat aşa de tare încât a trebuit dus acasă.

În rest, invitaţii: doar prieteni apropiaţi şi rude. Văzând acum fotografiile (Ce mai zici de astea, Cristian? Tot nasoale? Păi, n-ai cum, că sunt făcute de inevitabila de soră-mea!) realizez ce femei frumoase am în familie. Noroc cu excepţia, adică eu, care mai echilibrează balanţa! =))

Dacă aţi observat, mi-am pozat cadourile, ca o ţărancă. Asta ca să vadă toată lumea că sunt genul ăla de femeie care primeşte în dar, pe lângă bijuterii, casete şi parfumuri, CĂRŢI! Mda.

De dansat nu s-a dansat, deşi era muzică. Ne-a ajuns mişcarea pe care am făcut-o ţinându-ne după Ziurel şi Mărgelatu, să nu dărâme pensiunea şi să trebuiască apoi să ne împrumutăm de la bancă ca să-i despăgubim. O menţiune specială pentru Ziurel, care a ţinut morţiş să închidă cheful şi s-a distrat mixând diverse chestii, în două pahare, într-un cokteil din care, dacă ar fi gustat cineva, ar fi picat lat.

Cam asta a fost. Mi-a plăcut, ne-am simţit bine şi ne-am reamintit că suntem o familie. De fapt, cred că ăsta e rolul aniversărilor.

Mulţumesc tuturor pentru vizite!

(Ilustraţia e luată de aici!)

No, poze!

Rugăminte

Gata, plec la petrecerea de ziua mea. Ceea ce înseamnă că nu voi fi “acasă” vreo câteva ore. Dar las uşa deschisă, barul aprovizionat etc. Intră cine vrea şi face APROAPE ce vrea. Rog doar să nu lăsaţi prea mare mizerie, şi, mai ales, nu pete de sânge pe pereţi!

Totodată, veteranii blogului (sebra, Flo, M3bis, Cipicao, yoyo, Ioana, pdm, Andrei B., Laura, kekee et. comp.) sunt rugaţi să mai arunce câte o privire pe aici, să vadă dacă totul e în ordine. Mă întorc cu poze!

Răspunsul

Da, trăim într-o lumea care arată aşa. Poate nu ne confruntăm zilnic cu tragedii de genul celor pe care le vedem în videoclipul ăsta, dar aflăm de ele prin mass media. Nici dramele noastre nu sunt mai prejos cu mult, pentru că sunt ale noastre, le simţim cu fiecare moleculă. Şi atunci, ce e de făcut?

Cristian ne punea ieri, pe blogul lui, o întrebare incomodă: Cât de mult mă satisface viaţa actuală? Nu i-am putut răspunde aseară, pentru că n-am vrut să fie ceva făcut “la normă”, inconsistent, ci o opinie sinceră, altfel degeaba aş fi intrat în dialog cu el. Dar întrebarea mi-a rămas atârnată de neuroni, şi am găsit-o azi dimineaţă şi mai insistentă ca ieri, dornică de răspuns. Dar şi răspunsul era sintetizat; statistic, aşa că a fost uşor de dat. Ce-nseamnă să ai neuronii odihniţi!

Observ, cu oarecare uimire, că numărul comentariilor de la postările mele sare uşor peste 100, aşa că sunt nevoită să deschid alte şi alte “căsuţe” unde să aibă loc prietenii mei să se sbenguie. La o primă privire, cineva ar crede că am dat lovitura. Şi totuşi, nu e aşa. Uitaţi-vă mai cu atenţie. Comentariile nu sunt întotdeauna on topic. Ba, chiar, dimpotrivă aş spune. Ele se transformă, cu timpul, într-un dialog viu, cu nenumărate întorsături de frază, cu remarce absolut strălucitoare, venite de unde te aşteptai mai puţin. Se râde cu lacrimi, participanţii se stimulează unii pe alţii, uneori mai ies şi scântei de acolo, mici supărări, care sper să treacă, pentru că fericirea unora nu trebuie să se clădească pe nefericirea altora. Lucru surprinzător: în tot iureşul acesta, se schimbă informaţii, se face cunoştiinţă cu alte culturi. Ne îmbogăţim sufleteşte, asta e concluzia. Bun venit în club lui “Nume” (ne-ai lipsit aseară!) şi Aurei, noile mele achiziţii!

Flo făcea aseară o remarcă: “Dacă ai fi în Zelist, i-ai rupe gura lui X”. (“X” ăsta ne e foarte drag. Într-un fel, el ne-a adunat în formula în care suntem. O să vă explic altădată de ce.) O spunea cu un zâmbet în cuvinte. Şi mi-am amintit de sistemul ăsta de clasificare a blogurilor. SUNT înscrisă în Zelist, Flo. Şi uitasem de el. Aşa că am purces să văd cum stau acolo, deşi nu-mi place competiţia decât când e vorba de sănătatea oamenilor.

Şi ce aflu? Că sunt pe poziţia 827. Cică le-am luat faţa la 98,11 dintre blogării înscrişi acolo. Moamăăă! îmi zic. După care mă întreb: din câţi? Şi uite aşa se duce dracului toată bucuria de a scrie doar pentru a te simţi bine. Am fost la un pas de a mă şterge din ea, pentru că nu vreau să fiu veşnic cu ochii pe poziţia aia amărâtă, dar mi-am spus că-s mai tare de atâta, aşa că am lăsat-o. O s-o folosesc ca pe un barometru. Când voi vedea că scad în ea, o să mă întreb unde am greşit, ce prieteni mi-am neglijat, pe cine am rănit şi l-am îndepărtat… doar atât!

Aşa că hai să ştergem zgura pe care o lasă în noi zilele mohorâte şi să râdem de lucrurile neplăcute care ne înconjoară. Numai astfel putem încep o nouă săptămână cu speranţa că vom avea parte de mai multe lucruri care să ne facă fericiţi.