Maeştrii muzicieni

Stăteam în cabinetul meu de la teatru şi scriam o foaie de observaţie. De pe hol se auzea o voce bărbătească ce-şi încerca puterile cu o melodie destul de complicată. La început, am crezut că e vorba de o repetiţie. Fac aici o paranteză. Dat fiind specificul instituţiei, acolo e locul perfect pentru o crimă, deoarece nimeni nu reacţionează când se aud strigăte de groază sau schimburi de cuvinte de genul: ” ‘tu-ţi morţii mă-tii! Te sugrum!” “Ajutoooor!”

Scot, curioasă, capul pe uşă, să-l vad pe menestrel. E un mânuitor de decor.

Îmi amintesc atunci de chestii similare şi realizez că oamenii cu meserii simple, care cer efort fizic şi minte odihnită, sunt şi cântăreţii cei mai entuziaşti şi lipsiţi de inhibiţii.

♦ Pe primul loc, i-aş pune pe zugravi. Nu cred că aţi întâlnit până acum vreo echipă care să nu-şi aibă vocalistul lor. Cred că îi stimulează ecoul încăperilor goale. Sau doar mirosul de lacuri şi vopsele. Repertoriul lor e variat, începând cu evergreen-uri şi sfârşind cu ultimele hit-uri pop.

♦ Pe locul al doilea, muncitorii din construcţii. Nici ăştia nu pot amesteca în mortar sau mânui mistria dacă nu fac câteva vocalize. În privinţa preferinţelor, ei optează mai mult pentru manele şi muzică lăutărească. La drept vorbind, nu-s chiar elita clasei muncitoare.

♦ Urmează apoi tinichigii şi mecanicii auto. Ăştia-s de obicei mai emancipaţi. Cântă acompaniaţi de radio, care cred că intră în dotarea obligatorie a atelierelor de reparat maşini. Nici un gen al muzicii uşoare nu le este străin, ei evoluând cu lejeritate atât în repertoriul internaţional, cât şi autohton, românesc şi unguresc deopotrivă, indiferent de limba lor maternă.

♦ La rând sunt femeile de serviciu sau care te ajută la curăţenie. Dacă ai nenorocul să uiţi aparatul de radio sau televizorul deschis, o să-ţi lălăie toate melodiile pe care le aud, până ţi se face acru şi le închizi sursa de inspiraţie. Gura nu poţi, aşa că vor continua să fredoneze din amintire, mult timp. De obicei, fals şi cu multe “mmm”-uri sau “la-la-la”-uri compensatorii versurilor care le scapă.

♦ Cosaşii, ciobanii şi păzitorii ciurdelor de vite sunt şi ei dotaţi de la natură spre cântare. Doar că ei sunt mai mult cu hăulitele, horele, sârbele şi doinele de jale, pe care le fac să semene toate între ele.

♦ ”Agenţii comerciali. Îi vezi mereu cu o cască în ureche şi lălăind voioşi în timp ce livrează comenzile.” (sebra). Dar în cazul lor, mi-e teamă că, de fapt, ascultă literatură motivaţională, altfel nu-mi explic veselia lor chiar şi acum când vânzările merg mai prost.

♦ Şi ultima pe listă, cu voia dumneavoastră, eu, care mă surprind deseori fredonând prin casă sau în timp ce merg cu maşina, până îmi iau seama şi redevin sobră. Mă rog, atâta cât pot! Adică doar murmur şi bâţâi din cap în ritmul muzicii de la radio-mp3-player. Asta când se întâmplă să-l am, pentru că există nişte băieţi, prieteni buni cu poliţaii, care au grijă să mi-l salte din “pejeu”, pentru siguranţa circulaţiei pasămite!:)

Ghiocei -cred că 7

De departe, tot nişte arătări insignifiante par. Da, dar mai de-aproape… Ia priviţi aici! Primul ghiocel din grădina mea! E cam puber, dar o să-l vedeţi mai încolo cum se sumeţeşte!

Şi, în final, un pic de muzică! Vă invit la bal, unde Neluţu o să ne cânte la SACSOFON!

Wow, după ce scule au, ăştia or să fie mai ceva ca Queen (sic!) la vremea ei!

Provocare

Poza asta o am de mult timp în memoria calculatorului. A rezistat la nenumărate runde de curăţenie, până când am realizat ce mă atrage şi intrigă la ea. E esenţa a ceea ce admir la un bărbat. Eu ştiu la ce mă refer. Să vedem, voi ce credeţi?!

Cupidon

Textul vi-l puteţi imagina şi singuri! =))

Comentariile voastre:

-E luată în leasing, băăăăăăăăăăă! (Klausen)

-Ssssssst! Do nor disturb! (Lady A)

-Pe asta am dat io atâția bani! Nici măcar nu se poate ajusta la mărimea mea… schhhhh…eibe! (Laura)

El: Mulţumesc, Doamne!
Ea: Ce idiot! (sebra)

-Bă, Cupidoane, ai RCA-ul la zi??? (M3bis)

-‘mnezăiii mă-tii ! Tu ştii cât costă vulcanizarea ? (kekee)

-Acum treci tu în locul ei, pramatie! (Florian)

-Acum, plăteşti tu vulcanizarea! (Vania)

Felicitări!

Album de familie -2

Vi-l mai amintiţi, cred, pe Înalt Urecheatul Flo King…

Ei, dacă aici e oarecum în mediul lui natural, nu întotdeauna a fost aşa. De pildă, căutând prin arhivele armatei pe care o conduce cu copituţă de fier, am aflat că a fost pe front viteazul nostru. Nu credeţi? Ia priviţi aici!

După cum se vede, a avut parte de acelaşi tratament preferenţial de care a beneficiat din pruncie, ca cap (scuze!) încoronat! Sau poate s-a obişnuit cu poziţia de când a trăit experienţa aia memorabilă cu afganii care-l răpiseră şi l-au pus la muncă…

Întors în civilizaţie, a continuat să se fofileze cât a putut de la mersul pe jos. Şi se mai miră că are burtică, sedentarul nostru!

Am continuat munca de cerecetare în ce-l priveşte şi am aflat că este atestat documentar din cele mai vechi timpuri,

fiind un apropiat al Sfintei Familii,

ca si al lui Shakespeare, care l-a nemurit în “Visul unei nopţi de vară”,

lucru explicabil având în vedere cultura lui. A Regelui, adică! De felul lui e sentimental, aşa că e veşnic îndrăgostit (yoyo, eu şi Strigoiţa ştim de ce! ).

Ca urmare, e firesc să mai şi calce strâmb câteodată…

Deci, vi l-am prezentat pe acest charismatic personaj doar pentru a înţelege şi voi de ce Sindicatul Cotcodacilor de pe lângă Dailycotcodac l-a ales ca rege şi şef de sindicat deopotrivă.

Să ne trăiască şi să fie veşnic frumos şi vesel! (Majestate, nu prea te-ai spălat pe dinţi, nţţ, nţţ!)

Album de familie!

Asta sunt eu, cum ar veni.

În continuare, vi-i voi prezenta pe câţiva dintre prietenii mei din lumea animalelor. Fac asta apelând la pozele Janei Burton, cea mai tare în domeniul fotografiilor de acest tip.

Din când în când, îmi mai invit cunoştiinţele la masă. De exemplu pe ţeposul ăsta. Îl recunoaşteţi?

Cam haplea musafirul meu! Eu aş vrea şi un pic de convesaţie colea, dar n-ai cu cine, bre, n-ai cu cine!

Şi atunci, îl chem pe cuţulică pdm! (Mă rog, aici e cu soră-mea, în timp ce îi rădea porţia de ficăciori la tavă! Soră-mea, adică!)

(Pentru că relaţia mea cu el e mai degrabă asta

(şi din când în când, asta!)

Aşa că, parcă tot mai bine e cu Ziurel şi Mărgelatu! Cu ăştia mai apuc şi eu să mă dau mare!

… şi cureaua înaltă…

Articol preluat de pe site-ul medicilor de familie din Mureş, care l-a luat de la The Daily Telegraph.

“Specialiştii din cadrul reţelei de magazine Debenhams au ajuns la concluzia că înălţimea la care poartă bărbaţii cureaua este dependentă de vârsta lor. Potrivit acestei teorii, adolescenţii poartă cureaua cu 13 centimetri mai jos decât talia reală. Această modă conferă o notă de neglijenţă stilului vestimenteră, fiind foarte cool printre ei. După ce bărbatul şi-a întemeiat o familie, cureaua lui urcă ceva mai sus, oferind o imagine mai serioasă proprietarului. Astfel, la 27 de ani, bărbaţii britanici poartă cureaua pe linia taliei. La acest nivel se menţine circa 12 ani, după care urcarea ei continuă. La 45 de ani, bărbatul englez poartă cureaua cu circa 5 centimetri mai sus de talie, iar la circa 57 de ani o mai urcă cu câţiva centimetri. Reprezentantii reţelei comerciale susţin că bărbaţii nu recunosc faptul că îşi ridică pantalonii foarte sus, ci preferă să creadă că aceştia le-au devenit scurţi.”

Ei, da, aşa stă situaţia cu bărbatul britanic. Dar cu cel autohton?! De cele mai multe ori, masculul român continuă să-şi poarte cureaua ca băieţandrii, ba chiar mai jos ca ei, din motive mai mult decât evidente: tinereţea lor perpetuă! Sau mă înşel?!

---

Lui Flo, in amintirea clipelor trecute…

Ce ochi frumosi ai! Nu ma mir ca m-am indragostit de tine atunci…

De grăbită ce am fost să-i fac cadoul ăsta lui Flo, am uitat să spun care este sursa fotografiei. Uitaţi-o! E un blog pe care l-am descoperit de curând, şi care-mi place de nu mai pot!

Economie subterană

Teatrul din localitatea noastră tinde să se transforme într-o chestie obscură și periculoasă, mai ceva decât combinatul chimic din apropiere, care riscă să sară în aer -și o dată cu el, noi- la cea mai mică neatenție. Să vă explic de ce.

În primul rând, sunt pisicile. Cohorte întregi de feline care bântuie subsolurile, alungând șoarecii și șobolanii… unde altundeva, decât pe holurile de la etaj și în sala de spectacole, așa că nu-i de mirare că uneori auzi câte un chiot, în timpul reprezentaţiilor, inexplicabil dacă încerci să-l pui în legătură cu acțiunea amorțită a piesei ce se joacă pe scenă. Pisicile astea n-au văzut de generaţii lumina zilei, și tare mi-e teamă că au suferit ceva mutații genetice, așa că de fiecare dată când sunt de serviciu acolo închid bine ușa. Nu de alta, dar n-aș vrea să mă trezesc vizitată de o miorlaită de-asta care îți sare pe neașteptate la jugulară sau îți cere un foc la țigară.

Apoi sunt guguștiucii. Nu la actori sau regizori mă refer, ci la specia aia de turturele prietenoase și neglijente care se aciuiază prin balcoanele oamenilor sau prin copaci. Doar că aici și-au așezat cartierul general pe o cornișă, în curtea interioară. Puturoase cum le știm, și-au făcut un singur cuib, și ăla ca vai de lume, așa că nu-i de mirarea că veșnic le cad puii din el. Îl puteți vedea aici!

Dar cele mai ciudate animale rătăcite prin teatru sunt cuplul de tineri care locuiește la mansardă. Între timp, s-a adăugat lui și un copilaș care are acum vreo 4 ani. Proaspăt căsătoriți, i-au cerut voie directorului de pe atunci să le permită să stea într-o cabină părăsită până când își vor găsi o locuință. Ăla le-a dat, că nu dădea de la el. Între timp, s-au mai schimbat vreo trei directori, dar nimeni nu și-a mai adus aminte de cei doi. Mă întreb doar cum se descurcă, pentru că îmi imaginez că femeia aia trebuie să gătească, şi nu văd unde ar putea-o face. Hainele şi le primeneşte în spălătoria teatrului, dar bucătărie nu există! Şi atunci?

Bine, dacă ar fi dupa ei, ar putea să și iasă la pensie locuind acolo, că nu dau semne că ar dori să plece. Vorba aia: nu-i costă absolut nimic, și, la cheltuielile pe care le are hadurghia aia, un metru cub în plus de apă sau de gaz nu se observă. Dar copilul? Sunt curioasă ce adresă va da când va merge la școală. Unde îl va vizita doamna învățătoare, unde-și va invita colegii să vină în vizită de ziua lui… Până una alta, are toate motivele să se mândrească cu imensul spațiu locativ al părinților lui. Oricât de bogați colegi ar avea, niciunul nu-și va permite să concureze cu el la metrii pătraţi pe cap de membru al familiei.

Habar n-am ce mai ascunde clădirea aia imensă a teatrului. Nu m-ar mira, de pildă, să aflu, că în măruntaiele ei, electricianul și cu operatorul de lumini au ridicat o adevărată centrală atomo -electrică care vinde ilicit energie celor interesați. Sau că sonorizatorii s-au pus umăr la umăr și au încropit un jazz band care cântă la nunți și botezuri, evenimente care au loc, evident, în Sala mare de spectacole, noaptea. Sau că mașiniștii și-au deschis club de fitness, în sala de repetiții. Pentru că altfel n-aș înțelege ce-i motivează să vină zi de zi la serviciu, în ciuda salariilor mizere și a toanelor personalului artistic.

Colecţii, colecţionari

Copiii ăştia-s de groază! Nişte adulţi în miniatură!

Ieri, Mărgelatu a stat la mine. Înainte de a se culca, i-am făcut, fireşte, baie. Pentru că nu i-am dat voie să bage în apă brăţările mele, să-i ţină de urât, a pus ochii pe periile noastre (de unghii, de dinţi, de haine, de curăţat covorul etc. De pantofi nu, că n-aveam chef să arate după aia ca Al Jolson în “Cântăreţul de jazz”!). S-a jucat el ce s-a jucat cu ele, frecând când pereţii cadei, când faianţa, când propria piele, iar când l-am dus în pat, le-a luat cu el. După ce a adormit, le-am pus la loc, fireşte, doar nu era să ne culcăm pe un pat de ţepi ca fachirii.

De dimineaţă, când a apărut bunică-sa să-l ia, numai ce-l văd c-o zbugheşte de la îmbrăcat şi se întoarce din baie cu un braţ de perii, care-i “aparţineau”. Şi pe care a ţinut morţiş să le ducă dincolo, să se joace cu ele, deşi are acolo munţi de camioane, tractoare, avioane şi trenuleţe de jucărie.

-La ce-ţi trebuie? l-a întrebat femeia lejer scoasă din fire.

-Fac colecţie!

-Păi, ce colecţie, că nu mai ai niciuna până acum?

-O să le am pe astea. Şi mi le dai şi pe ale tale! Şi… şi… mergem la magazin şi mai cumpărăm.

Inutil să spun că bunică-sa i le-a pus într-o pungă, pe care a “uitat-o” la mine. Nici nu vreau să-mi închipui ce i-or auzi urechile când s-o prinde că a fost fentat!

Tot e bine că s-a rezumat la perii! Mă întreb ce-o să ne facem cu el când o începe să “colecţioneze” bani! Sau bijuterii! Sau maşini, gagici etc. Că-l moşteneşte pe taică-său. Numai ăla “colecţiona” lăcăţele de la cutiile poştale ale vecinilor. Până când l-am pus să le dea oamenilor înapoi, cu scuzele de rigoare. Ocazie cu care i-a dispărut subit pasiunea asta, că era s-o ia pe coajă de la unii dintre ei, mai puţin înţelegători…