Dublu orb (54)

„După douăzeci de ani”

O dureau toţi muşchii şi articulaţiile. „Sportul acesta nu mai este pentru vârsta mea”, şi-a spus zâmbind amar, amintindu-şi de tumultul ultimelor două zile.

Ajunşi la hotel, în loc să se bucure de tihna unei camere numai a ei (şi nu de oricare, ci etajată; la parter un fel de living –o canapea, un televizor, un dulap pentru haine, o masă mică şi un fotoliu adânc- iar la etaj, la capătul scărilor de lemn, un pat imens, cu saltea dublă, aşternuturi curate, o noptieră şi o lampă pentru lectura de seară), lux de care nu mai avusese parte de când îl întâlnise pe orb, începuse să se pregătească cu înfrigurare pentru „marea întâlnire”. Deschisese robinetul căzii, îşi lepădase hainele îmbâcsite, le înghesuise într-o pungă de plastic şi le aruncase pe măsuţă, după care se scufundase până la gât în cada plină. De obicei, adăsta mai mult în apa parfumată, bucurându-se de starea de semi-imponderabilitate pe care i-o dădea presiunea dulce care îi netezea pielea, îi ridica pieptul şi îi subţia mijlocul; privea, minute în şir, cum se ridică uşor colina pântecului deasupra suprafeţei înspumate, vârfurile copilăreşti ale picioarelor (anii îndelungaţi de purtare a pantofilor cu tocuri nu au reuşit să le deformeze), perlele de aer încâlcite în părul pubian, sfârcurile dormind pe moliciunea sânilor, scoica delicată a ombilicului.

Îşi şamponase părul, apoi îşi învelinse capul într-un turban de spumă. Îşi clătise trupul, se înfăşurase în două prosoape albe, pufoase, îşi legase capul cu un altul, mai mic, şi urcase în „dormitor”, să se întindă puţin, doar cât să i se reaşeze oasele la loc. În ciuda surescitării, nu avusese puterea să se împotrivească pleoapelor care-i cădeau peste ochii înroşiţi de încordare şi de praful drumului, aşa că, sub ele, începuse să deruleze unul dintre filmele ei auto-hipnotice, care se compuneau alandala, din imagini cunoscute sau nicicând văzute… „Oh, de-aş putea vreodată descrie tot ce văd în asemenea momente, aş fi altceva decât un scriitor de week-end…” mai apucase să-şi spună înainte de a adormi. O trezise însă sunetul telefonului, care părea că a înnebunit. Încercase să-l ignore, să recadă în undele seducătoare ale somnului, dar el continua să zgârie tăcerea nefirească din jur. A sărit, ca arsă, din pat, plină de o umoare neagră, şi a început să cotrobăie prin triunghiul Bermudelor care era de obicei geanta ei, în căutarea micului gălăgios. Nu a reuşit să dea de el nicicum, aşa că a trântit-o, furioasă, pe pardoseală. A aprins lumina şi s-a uitat în jur, din ce în ce mai iritată. Abia atunci a zărit un aparat telefonic fix, alb, pitit pe măsuţă, pe jumătate acoperit de punga cu haine murdare. A ridicat receptorul şi a urlat în el:

-Cine este?

-Eu sunt, s-a auzit vocea orbului. Ţi-ai uitat celularul. Nu ştiu cum a ajuns în buzunarul lateral al rucsacului meu. Sună ca nebunul, de o oră. M-a trezit din somn!

-Dacă strigi mai tare, nici nu trebuie să foloseşti telefonul, te aud prin perete, i-a răspuns cu cea mai candidă voce. Scuză-mă, n-am ştiut că e la tine. Chiar mă miram de ce nu-l… Trebuia să-l închizi, dacă te-a deranjat.

-Nu ştiu cum, că i-aş fi rupt gura. Iar de răspuns, nu pot. Nu-s ca alţii, băgăcios.

-Bine, bine. Ştiu că eşti un domn, nu-ţi mai da ifose. Vin să-l iau în câteva minute, numai să mă îmbrac.

A închis fără a se mai obosi să zică ceva. „Iar a făcut bot. N-are decât!” şi-a spus veselă, apoi a început să fluiere.

A scos din bagaje unica rochie pe care o luase de acasă în graba mare; arăta destul de şifonată, dar nu mai avea timp s-o dea la călcat, aşa că o trase peste cap şi-i netezi poalele, cu mâna umezită, ca bunica ei, duminica dimineaţa, înainte de a merge la biseerică. Şi-a luat trusa de machiaj şi a intrat în baie. Întreaga bună dispoziţie i-a pierit la vederea claiei de păr ţâşnind în toate părţile. „Am adormit ca proasta, cu părul ud, aşa că acum stă ca o căciulă a soldaţilor din regimentul de gardă al reginei Angliei.” De obicei, îl întindea cât timp mai era încă umed, dar acum era inutil să mai încerce vreo manevră de domesticire. Şi cât îşi dorise să se prezinte în faţa lui îmbrăcată elegant şi coafată impecabil! În loc de asta, femeii fatale îi va lua locul o hipioată de vârstă medie, cu cearcăne sub ochi şi părul ca mătura. Încercă să-şi dreagă aspectul puţin măgulitor trasându-şi o linie sub pleoapele inferioare (închipuindu-se ca pe o adevărată Mata Hari), dar creionul îi tremura, şi tot ce reuşi fusese o linie când mai groasă, când mai subţire, care cobora la marginea ochilor, pentru a întregi aspectul deplorabil iniţial. Îşi dădu cu apă pe faţă şi se frecă cu prosopul, aşa că din toată truda ei s-a ales praful. Obrazul îi era roşu, ochii umflaţi, aşa că nu mai arăta ca o hipiotă, ci ca o tipă ieşită de curând de la dezalcoolizare. Din bine în mai bine!

„Ce-ar fi să nu mai merg deloc? Dar, de fapt, ce am de gând să fac?” Îşi recuperă telefonul de la tânărul orb, îl pupă, în grabă, pe obraz, spre surprinderea acestuia, apoi coborî val-vârtej, nemaiaşteptând liftul.

O aştepta la volanul unei maşini vechi şi bine înteţinute. Fu uşor dezamăgită, dar ajunsă în interior constată că era deosebit de confortabilă, iar pielea cu care erau învelite scaunele mirosea bine.

-Sunt pentru tine, spuse el, aşezându-i un buchet imens de trandafiri albi în braţe.

-Mulţumesc, îngăimă, neştiind ce să facă cu ei.

Nu-i plăceau florile tăiate. I se păreau omorâte înainte de vreme, doar de dragul de a face un gest frumos, care să impresioneze inimile sensibile şi romantice. Ea le prefera vii; în cel mai rău caz, aşezate în glastre, dacă nu direct în pământ.

-Mergem să mâncăm ceva? a spus el cu glasul profund de care îşi amintea cu claritate, de parcă s-ar fi despărţit doar în urmă cu o zi, nu acum douăzeci de ani.

-Ar fi excelent. Du-mă unde obişnuieşti să iei masa de obicei, propuse ea.

-Atunci înseamnă că acasă la mine. Mă crezi sau nu, sunt un bucătar excelent. De altfel, am oarecare probleme cu digestia, aşa că prefer să gătesc…

Abia se abţinea să nu râdă. Şi-a imaginat în fel şi chip întâlnirea aceasta, dar în nici un caz că vor începe să-şi povestească despre beteşugurile vâstei mijlocii. Stătea cu mâna dreaptă agăţată de mânerul de deasupra uşii şi îşi vedea carnea braţului legănându-se o dată cu mişcare maşinii. Se zărea chiar şi un început de celulită, aşa că îşi lăsă mâinile în poale, dar nici aşa nu se simţea confortabil, mai ales după ce observase că în acea poziţie venele i se umflau sub pielea uşor uscată, pe care –în graba mare- uitase să o dea cu soluţie hidratantă. Îşi încrucişă braţele peste piept, conştientă că un cititor al limbajului trupului ar descifra în aceasta neîncrederea referitor la cel de lîngă ea, dacă nu chiar de-a dreptul ostilitate.

Îl privea, cu coada ochiului, şi răspundea monosilabic la întrebările lui politicoase referitor la călătoria ei. Era la fel de înalt cum şi-l amintea, dar mai solid, fără a avea abdomenul rotunjor al bărbaţilor de vârsta lui; avea părul grizonant şi incredibil de bogat, impresie accentuată de tunsoarea soldăţească, ce îl prindea de minune. Nasul uşor coroiat îşi pierduse din semeţie aşa cum era încadrat de obrajii plini şi de bărbia dublă care începuse să-i crească încă din tinereţe. Buzele senzuale pe care şi le amintea se subţiaseră puţin, iar dinţii îi erau îmbrăcaţi cu porţelan. Avea aceleaşi mâini măslinii, cu unghiile atent tăiate, care ieşeau de sub manşetele bluzei vişinii cu gulerul en-coeur. Purta un sacou tip sport, de culoare indefinită şi pantaloni bleumarin de catifea raiată, iar în picioare avea mocasini. Conducea atent, poate puţin prea încet faţă de gusturile ei, ca şi când maşina nu îi aparţinea şi îi era teamă să n-o zgârie.

Se opriră pe malul unui lac, la o terasă unde chelnerii păreau a-l cunoaşte bine. Fu nevoită să-şi aleagă meniul la întâmplare, deoarece îşi uitase ochelarii de citit la hotel. În aşteptarea mâncării, el începu să povestească ce s-a ma întâmplat cu viaţa lui începând din momentul când se despărţiseră. Fusese însurat cu o ingineră, fostă colegă de facultate, cu care avuseseră o fată, acum emigrată în S.U.A. Între timp, femeia murise din cauza alcoolului. Din spusele lui, reieşea că, în ultima perioadă a vieţii ei -fără îndoială, nefericită-, începuse să aibă halucinaţii vizuale cu care îi tracasa pe ceilalţi membri ai familei.

Fete, feţe…

♦ Ieri, pe când mergem la poştă, mi-a tăiat calea o femeie urâtă. Dar urâtă, fără nici o şansă de a deveni măcar comună. Genul “prima generaţie de asfalt care îşi poartă cu mândrie devenirea în orăşeancă”. Îmbrăcată foarte îngrijit, cu haine scumpe, curate. Siluetă subţire, băţoasă. Mers ţanţoş. Tunsă scurt şi vopsită cu şuviţe. Machiată din gros. Îngrijită până la cel din urmă amănunt. Şi totuşi, urâtă ca jegul de pe o manşetă albă. Mi-o imaginam nemachiată, necoafată şi îmbrăcată într-un capot. Adică, aşa cum o vede mai tot timpul soţul ei. Brrr! Doamne, nici eu nu sunt frumoasă, dar măcar fac parte din categoria celor cărora machiajul le ajută la ceva… Şi uite aşa, gândul mă poartă la H., colega mea de facultate. Fata clorotică. Eram fascinată de lipsa de culoare din obrajii ei. Buzele îi erau aproape albe, nasul fin, fruntea înaltă, părul cânepiu. Trupul – o maşinărie de făcut sport. Picioare frumos arcuite, şolduri fine, abdomen ca plaşeta de surfing, sâni plini, neopulenţi, mâini cu degete uscăţive, terminate prin unghii tăiate corect, ovale, palide. Nu dădeai doi bani pe ea la o primă privire. Poate că nici la a doua. Dar când deschidea gura, Doamne-Doamne! În afară de faptul că era de o inteligenţă cu mult peste medie, avea un verb corosiv care putea pune la respect şi o adunare de derbedei, dar şi una de creiere atent selecţionate. Uite, abia acum realizez că nu mai ştiu cum o cheamă. Chiar aşa, mă întreb ce s-o fi ales de spălăcita aceea cu mintea ca briciul şi vorba ca “vitrionul englezesc!?…

♦Şi, pentru că tot evocăm feţe ciudate: G.V. Colegă de liceu. În toţi acei patru ani fata aceasta şi-a petrecut cel de-al doilea trimestru şcolar într-un sanatoriu de pe malul mării. Poate Techirghiol. Dermatomiozită. Chipul îi era ascuţit şi uscat, cu pielea (prin care se vedeau sufuziuni hemoragice) atât de întinsă pe oasele feţei încât aveai impresia că dacă o vei înţepa cu acul, va plesni şi se va jupui precum pieliţa unei piersici coapte. Sub acest înveliş care îţi provoca milă şi repulsie în acelaşi timp: o minte croită strict pentru matematică. La celelate discipline era mediocră. Când venea însă vorba de abstracţiile şi subtilităţile acestei discipline, era de neegalat. Rezolva problemele din „Gazeta matematică” cu uşurinţa cu care completăm noi careurile unei integrame. (De altfel, ulterior a absolvit cu brio Cibernetica, dar sănătatea nu a lăsat-o să se dezvolte în cercetare, permiţându-i doar să devină profesoară la un liceu de specialitate.) Nu am reuşit să mă împrietenesc îndeaproape cu ea, dar totuşi i-am făcut câteva vizite în care mi-a arătat poze de-ale ei din mica copilărie. De pe hârtia cerată mă privea un chip rotund şi frumos de copil care, însă, de pe la vreo cinci ani, a început să se angularizeze şi să-şi piardă expresia dulce în favoarea liniilor comune ale micii familii de dermatomiozitici. Mai târziu, la facultate, am remarcat că acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul celor atinşi de Sindromul L.-Down… Spre surpriza mea, am revăzut-o la întâlnirea de 10 de ani de la absolvirea liceului; părea neschimbată. Adică era tot atât de uscată şi pătată cum o ştiam, dar între timp noi celelate începusem să ne ofilim, secate de griji materne şi profesionale. S-a căsătorit cu un băiat drăguţ, care i-a făcut o fiică perfect normală. Viaţa oferă şi astfel de recompense câteodată.

♦Zilele trecute, la un restaurant cu autoservire. Când am intrat în încăperea care semăna izbitor de mult cu sala unei cantine ceva mai răsărite, am avut impresia că am nimerit într-un stabiliment destinat exclusiv femeilor. La cele câteva mese răzleţe stăteau cucoane de diverse vârste, dar, mai ales, din categoria pre-babete; exact genul care de obicei nu concepe să mănânce decât ceva gătit de mâna lor. Habar nu aveam că în târgul nostru cu oameni aşezaţi există atâta cuconet căreia nu-i place să stea în faţa aragazului. Să ne înţelegem: creaturile acelea nu fac parte din rândul bussines-women care nu au timp să gătească; nici restaurantul nu este de talia… hai să spunem Continentalului… E un „plimbă-tavă” mai acătării, în buricul oraşului. Deci, iată-mă înconjurată de o mulţime de purtătoare ilegale de fustă (citeşte: femei mai degrabă masive, scunde, cu păr făcut „permanent”), cu un ochi în portmoneu şi altul aţintit pe fripturile din galantar.
Mi-am luat, la recomandarea bucătăresei care era în trecere pe acolo, un Quiche lorraine şi o sticlă de bere fără alcool; spre surprinderea mea, le-am terminat pe amândouă; pe primul l-am simţit apoi câteva ore chinuindu-se s-o ia la vale din stomac; era bine gătit, dar eu l-am mâncat prea cu poftă; deh, preţul lăcomiei… După un timp, au început să apară şi bărbaţii, dar oricum nu reuşeau să egaleze numărul femeilor care se lăţiseră pe scaune şi savurau fiecare bucătură, cu buze unsuroase şi satisfacţie de rumegătoare. Un mascul nu prea tânăr, cât o locomotivă, privea exponatele din vitrină hotărându-se cu greu ce să aleagă. Bucătăreasa –care se învârtea din nou pe lângă vânzătoare, dovedind un talent nativ în manipularea clienţilor- l-a luat în primire, cu un zâmbet plin de solicitudine: „Ce doreşte domnul?” „O pulpă de pui, cu garnitură de cartofi şi o porţie de castraveţi muraţi”, a spus Diesel-ul. „Păi, vă ajunge numai o pulpă?” a încearcat femeia marea cu degetul. „Nu-mi ajunge, dar atâţia bani am”, a răspuns omul râzând. În faţa unui asemenea argument de bun simţ, vorbăreaţa rubicondă s-a executat cu promptitudine şi profesionalism, strecurându-i şi o chiflă, ca bonus pentru sinceritate. În tot acest timp, adevărata vânzătoare se mişca apatic, sorbind, la intervale regulate de timp, câte o gură de apă dintr-un pahar cu picior. (:

Dublu orb (53)

-Ce barieră? întreb năuc.

-De tren, de care crezi? A naibii să fiu dacă văd vreunul. Ăştia le pun înainte cu o oră… Dacă tot stăm, ia să vedem dacă nu cumva reuşim s-o prindem pe nevasta şofe… Sună…. Sună… sună… suna-i-ar apa în cap ăluia care ne-a băgat în beleaua asta!

Închide telefonul furioasă şi îl trânteşte pe locul dintre noi.

-Lasă că ne descurcăm cumva, o îmbărbătez eu, deşi nu văd deocamdată nicio cale. La urma urmei, lăsăm camionul în faţa porţii.

-Care poartă? Nu avem decât un număr de telefon, ai uitat?

-Îi ştim numele, nu?

-Şi ce dacă îl ştim? Nu vezi că nu-i abonat la Romtelecom? Adică, nu vezi, că n-ai cum, dar îţi spun eu. Nu e prefix de Romtelecom, aşa că n-avem cum afla adresa din Pagini galbene. Doar dacă o ducem la poliţie şi o lăsăm acolo, dar bănuiesc că nu eşti din cale afară de dornic să dai cu subsemnatul… Şi nici eu n-am chef… e mult prea complicat…

-Nu te mai frământa, găsim o soluţie. Mai este timp până mâine. Cine ştie ce se mai poate întâmpla până atunci!

-Ai dreptate, la urma urmei. Om trăi şi om vedea. Bine că mi-am adus aminte!

O aud luând telefonul şi formând un număr. În timp ce aşteaptă, deschide portiera şi coboară. Vocea i se îndepărtează, întreruptă de scurte tăceri şi de chicoteli pe care nu le-am mai auzit până acum din gura ei. Vorbeşte cu o terţă mai sus, dacă nu chiar cu o octavă. Vântul mi-aduce câteva frânturi de frază. Ciulesc urechile, curios.

-Dacă o să pot… Sigur că da, dar… Nu sunt sigură, mai am şi alte treburi… O ştiu, nu trebuie să notez… Măcar… Dacă o să te trezeşti cu mine în… venit. Pa, pa…

Şuieratul trenului se aude din imediată apropiere, făcându-mă să tresar. Boala şoferilor de cursă lungă care evoluează în tandem şi a mecanicilor de locomotivă. Sătui unul de altul, cunoscându-şi deja toate schemele de gândire, poveştile şi obiceiurile, ca doi soţi fără imaginaţie, căsătoriţi de prea mult timp. După lunga monotonie a peisajului, zăresc pe cineva –de regulă, o femeie. O văd, de exemplu, pe „Frodi” ciripind veselă şi dându-şi ifose, la telefon. Nu pot rezista tentaţiei; fără să schimbe un cuvânt între ei, încetinesc turaţia motorului şi se apropie tiptil. Când nu-i mai despart de victimă decât câţiva metri, ţiu-iiu-iu!, să-i sară femeiuştii sufletul din piept şi să-i îngheţe rânjetul pe mutră, mama ei de tiristă! Apoi urmează râsul gros, satisfăcut, şi universalele gesturi obscene.

-Idioţilor! se aude de jos, şi mi-o imaginez ridicând ameninţător pumnul sau arătându-le mijlociul. Lua-v-ar mama dracului de oligofreni!

În ciuda celor întâmplate, se întoarce în cabină râzând:

-La urma urmei, e-un leac bun. Cam de prost gust, dar cu efect.

-Despre ce vorbeşti?

-De impactul pe care se pare că l-am avut asupra gogomanilor ălora. O să-l recomand prietenelor mele plictisite sau care se cred neatrăgătoare. Să facă o călătorie ca asta. Vor constata că există încă pe lume masculi care să le arunce ocheade şi să le ciupească de fund.

-Tu din cauza asta ai plecat de acasă?

-Mai slăbeşte-mă cu interogatoriul! Altceva nu mai ştii? „De ce fugi de acasă? De ce ai plecat…” Mai lasă-mă în pace! Te-am întrebat ceva până acum despre tine?

-Nu, te-ai mulţumit să mă percheziţionezi.

-Mi-am cerut, o dată, scuze pentru asta. Ţi-am explicat de ce… Nu ajunge?… În rest, ţi-am mai pus vreo întrebare despre tine? De ce nu-mi urmezi exemplul?

-Voi încerca… Mai avem mult? Unde suntem?

-Ieşim din munţi. Cred că nu mai avem decât vreo sută de kilometri până la G. O să găsim o pensiune ieftină şi cu prosoape curate, nu ca în Hotel California….

-Hotel California? Aş se numea? Pe bune?

Începe să râdă încetişor, şi îmi răspunde cântat:

-Wellcome to the hotel California, it’s a lovely place, it’s a lovely place… Nu ştii melodia? N-ai aflat de mesajul ei satanic? Cam aşa trebuie să fi arătat, ca al nostru: pe dinafară cu sclipici, pe dinăuntru murdărici. Ar fi trebuit să vezi ce figuri neanderthaliene erau în restaurant, să auzi ce zgomote sinistre au fost toată noaptea… Credeam că nu mai prind vie dimineaţa.

-Ţi-a fost frică?

-Da, mi-a fost.

-De mine?

-…

-Hai, recunoaşte: ţi-a fost frică de mine. Ţi-ai amintit, deodată, de certificatul meu şi ai început să regreţi că nu i-ai dat importanţa cuvenită. Aşa este?

-Dacă ai fi fost în locul meu, nu ai fi gândit la fel?

-Ba da, din păcate… Nu ştiu cum să te conving că sunt un tip paşnic, în ciuda evidenţelor care mă incriminează…

-Chestia asta cu „paşnicul” am auzit-o o dată, la o şedinţă de partid. Acum vreo cincisprezece-şaisprezece ani… Lucram într-o comună, pe Dunăre. Mare şedinţă mare. Am fost convocaţi în sala căminului cultural… „Toată floarea cea vestită a întregului apus”… de eră. Noi, intelectualii, stăteam în primele râduri, alături de tractoriştii fruntaşi şi de mulgătoarele care se evidenţiaseră în întrecerea socialistă. La prezidiu: nea Chibuţ-primarul, secretarul de partid comunal şi delegatul de la judeţeana de partid. Se fac prezentările, se alege secretariatul, se citeşte darea de seamă… gargara obişnuită despre realizările organizaţiei locale, întreruptă din când în când de citate din „tovarăşu΄”, de la ultima plenară, multe dintre ele potrivindu-se în context ca oiştea-n gard… Eşti prea tânăr, nu cred că ai prins aşa ceva.

-Am văzut câte ceva la televizor.

-Alea erau mizilicuri. Ce apărea acolo era atent selectat, parfumat şi pomădat. Să fi văzut ce era în realitate! Dacă nu ar fi fost atât de cumplit, putea părea chiar haios. Îţi trebuia însă un destul de pervers simţ al umorului ca să te poată distra un spectacol ca acela. Nea Chivuţ avea un tic verbal când se referea la consătenii lui: „oameni paşnici şi harnici”. După ce l-a auzit de vreo zece ori, tipului de la judeţ i-a sărit muştarul: „Dar mai lasă-ne, tovarăşe, cu oamenii dumitale paşnici. De-aia sunteţi pe primul loc din ţară la crime şi furturi? De paşnici ce sunteţi?” „Acelea sunt elemente declasate. Îşi ispăşesc pedeapsa, la închisoare. Noi, ceilalţi, suntem…”, dă să apere primarele onoarea comunei. „Da, voi sunteţi paşnici, ştiu. Asta, până când împlântaţi cuţitul în careva” zice „tovul” de la centru, cu lehamite… Aşa, şi cu tine.

-Mă crezi sau nu, până în urmă cu câteva zile, nu m-am atins de vreun fir de păr al cuiva. Nici măcar când eram copil nu m-am bătut cu alţii. Stăteam mai mult prin casă.

-Te cred, lasă… Se vede pe tine că nu eşti violent, dar oamenii sunt imprevizibili.

-Ai dreptate. Uită-te, de exemplu, la tine. Pun pariu că în viaţa de zi cu zi eşti cu totul altfel.

-S-ar putea să-l pierzi.

-Sigur că s-ar putea. Dar, tot atât de bine, s-ar putea să nu.

-Uite că mai sunt doar 63 de kilometri până la G… spune ea şi începe să fredoneze, mai întâi fără cuvinte, apoi o aud destul de clar: What’s a nice kid like you doing in a place like this?

-Îţi place să cânţi, constat, stupid.

-Aşa crezi? Very, very clever!

-Degeaba râzi. Poate că n-ai observat, dar mereu fredonezi câte ceva când eşti bine dispusă. Şi maică-mea făcea la fel, dar numai când era bătrânul plecat.

-Asta e de bine sau de rău?

-Ştiu eu? Era doar o constatare. Muzica mă cam lasă rece. Tu însă…

-Mie-mi place, recunosc. E răspunsul pe care îl dă subconştientul meu la întrebările pe care tot el le naşte…

-…?!

-Ştii, parcă văd acolo, înăuntrul creierului, cum se adună câţiva neuroni săltăreţi, îşi fac o canapea moale din grămada de substanţă albă în care se cuibăresc, şi încep să se înghiontească, să se dea rotunzi şi să-şi dea coate, să se-ncaiere de să iasă scântei … după un timp, din atmosfera incandescentă care îi înconjoară, încep să se cristalizeze cuvinte, gânduri dezlânate, multe inutile, pe care le desfac cu gheruţele dendritelor şi le dau la o parte printr-o mişcare scurtă a codiţelor axonale… uneori însă din joaca lor ţâşneşte Întrebarea… Apoi, dacă tot au văzut că sunt în stare de ceva, încep să se frământe să găsească Răspunsul. Aici, e însă mai greu… Încep să foiască neliniştiţi… deja nu mai este doar o joacă… În cele din urmă, adorm… şi visează. Muzica este visul lor colectiv. De multe ori este şi Răspunsul.

-Cam livrescă imaginea asta. Dacă e s-o luăm în seamă, mă întreb ce se întâmplă cu afonii…

-Răspunde-mi tu!

-Păi, e teoria ta…

-A ta, care este?

-Nu ştiu, nu mi-am pus o astfel de problemă.

-Pune-ţi-o! Sună cam obscen, dar asta este…

Începe din nou să râdă, în timp ce mintea mi se chinuie să formuleze ceva cât de cât inteligent. Ah, am găsit!

-Afonii operează cu altceva…

-Vezi că ştii! spune ea cu tonul învăţătoarei care îl stimulează pe prostul clasei.

-Cu imagini… mişcare… formule matematice…

-Exact! Nota 9 şi un sfert.

-De ce nu 10? mă răsfăţ eu.

-Vei afla când te vei face mare, puştiulică…

Sfarsitul capitolului