Rast

Dacă mi-a citit cineva prezentarea, a remarcat că mă lăudam acolo că am colindat mai toată ţara, că aşa mi-a fost meseria. Vreo şase luni, ultimele din viaţa mea voioasă şi fericită de medic stagiar, le-am petrecut la Rast, pe Dunăre, unde am fost, printre altele, şi proprietara unui porc. Nu ştiu de ce mi s-a părut o idee grozavă să-mi cumpăr unul! Poate din pricină că magazinele alimentare erau deja goale şi nu găseai carne decât cu eforturi deosebite… Poate că doar m-am molipsit de la Dana, colega mea de dispensar, care locuia acolo cu întreaga familie şi îşi încropise o adevărată gospodărie… Cert este că atunci când a plecat Cornel, soţul ei, la târg, cu intenţia de a cumpăra doi purcei pe care să-i crească, m-am trezit rugându-l să-mi ia şi mie unul, lucru pe care l-a şi făcut. M-am mirat eu că al meu fusese la jumătate de preţ în comparaţie cu ai lor. Drept este că nu era nici din cale afară de arătos; purceluşii lor erau albi-rozalii, grăsuţi, pe când a mea –aveam să aflu că este femelă- era neagră spre gri şi destul de jigărită. Lucrurile nu aveau însă să rămână prea mult timp aşa. Porcii noştri au prins să crească văzând cu ochii. Îi ajuta poate şi stilul de viaţă insolit pe care îl adoptaseră, de capul lor: o zbugheau din curte când nu te aşteptai şi apăreau seara, destul de sătui şi de mulţumiţi de isprăvile lor. Aveam să aflăm ulterior că, spre deosebire de celelalte suine din comună, care vagabondau prin şanţurile de la marginea drumului şi pe malul Dunării, ale noastre se orientaseră mai bine: stăteau cât era ziulica de lungă în apropierea hambarului comunal şi mâncau pe rupte tot ce le pica sub ochi. Paznicul ne-a atras atenţia, diplomatic, că nu-i bine ce fac deoarece grânele depozitate acolo s-ar putea să fie tratate chimic şi exista pericolul ca animalele să moară din cauza aceasta. Am încercat să le ţinem departe de locul pierzaniei, dar erau mai şmechere ca noi: atâta se împingeau în gardul destul de şubred al curţii dispensarului, că-şi creau o breşă prin care evadau, mereu în aceeaşi formaţie: purceluşa mea în frunte, cu codiţa îmbârligată mândru, ceilalţi doi după ea, fugind de le scăpărau copituţele. După un timp, am observat un lucru straniu: în timp ce godacii rozalii creşteau normal, ca ai celorlaţi săteni, a mea nu numai că-i întrecea, dar începuse să aibă o formă mai puţin obişnuită: gâtul începea să i se îngroaşe, avea un soi de creastă, pe spate i se conturau din ce în ce mai clar nişte dungi longitudinale iar caninii parcă erau un pic mai mari decât s-ar fi cuvenit să fie. Aveam să mă dumiresc abia când i-am auzit pe câţiva săteni strigând-o «Mistreaţa». Era o corcitură. Cum, în zona aceea, din cauza arşiţei, la sfârşitul lui iunie rar mai dădeai de un petec de verdeaţă, localnicii obişnuiau -ca şi cei din Deltă- să-şi lase porcii pe malul Dunării, unde iarba era încă verde şi grasă. Se mai întâmpla -ziceau ei- ca vreo scroafă să calce strâmb (ca mama “Mistreţei” mele) şi să iasă un purceluş pe care lumea se ferea să-l cumpere din cauza caracterului lui… aventuros. Orăşeanul de Cornel însă nu ştiuse lucrul ăsta atunci când făcuse alegerea pentru mine. În tot răul este şi un bine; pentru noi, nu pentru ea drăguţa, pe care a trebuit să o sacrificăm atunci când am plecat din Rast: gustul cărnii ei a întrecut în calitate orice am cunoscut până acum; nu aş putea spune exact în ce consta diferenţa… Să fi fost de vină ascendenţii ei sălbatici? Sau doar grânele cu care se hrănise din belşug cât au fost vara şi toamna de lungi?!