După petrecere

Gata, m-am trezit. Am descărcat repede poze pe blog, aşa cum am promis, după care am purces să văd ce aţi făcut în lipsa mea.

Gazde văd că au fost amanţii celebrii ai Dailycotcodacului, Strigoiţa şi Măgăruşul. S-au descurcat destul de bine. Abia acum observ că, în lista veteranilor blogului, l-am uitat pe Exemplarul Andrei, aşa că intru şi corectez cele de rigoare. Scuze, “mititelule”! Te-am băgat ca un fel de tampon între pdm şi Laura, să nu se ia la cafteală tocmai de ziua mea.

Deci, Cipicao mi-a dus lăutari de culoare. Bine a făcut, pentru că tango session-ul ăla, cu accente de Roman, e chiar bine cântat. Iar băieţii arată a sud-americani, de ce să nu recunoaştem!

Flo şi-a adus o gaşcă o ţâră cam agitată. Mai ales zgubiliticii ăia de dansatori care parcă au mâncat ardei iute, şi l-au stins după aceea cu o vadră de vin. Mersi, Rigă! Daunele şi spitalizarea le plăteşti tu! Btw, sper că ţia-i revenit din şpagatul ăla pe care l-ai executat la cererea Strigoiţei! =))

Laura, o să te dezamăgesc din nou: nici urmă de “şoricel proaspăt”; doar bine cunoscutul “peştişor de aur”, care s-a cam făcut ditamai crapul auriu… ; dacă te uiţi, în buchetul ăla superb e o carte de vizită cu un “Te iubesc!” pe el. Cred că ştii de la cine e!

Au trecut pe aici, cu urări de bine, elegant, pdm (Cuminţenia pământului, ce mai! Mersi, copchile! ) Canguru, Klausen, Cristian, sebra, Victor (Bine ai venit la Casa de Nebuni! ), Miju (Gata, nu se mai poate, te bag în blogroll, să te am la-ndemână! ), Sir Dan (Degeaba am dat click pe albastru, Maestre, dar îţi mulţumesc oricum! ), prietenul şi co-rasialul meu Arsulici (Era, bre, şi gin! Cred că te grăbeai la altă petrecere de nu l-ai găsit! ), din nou Cipicao, co-zodiaca mea Ada, care şi-a serbat şi ea ziua de naştere în urmă cu câteva zile, aşa că-i mai urez o dată “La mulţi ani!”, şi solitarul Onu.

Despre petrecere, doar câteva cuvinte. A avut loc într-o pensiune, al cărui nume nu-l voi face cunoscut, pentru că m-au dezamăgit. Mărgelatu s-a sprijinit cu mâna pe blatul de sticlă al unei măsuţe, ori cum ăla nu era fixat cu şuruburi -pentru care exista lăcaş- ci doar cu nişte ventuze, s-a făcut zob, riscând să-l rănească. Urmarea: taică-său a fost nevoit să decarteze 3 milioane vechi. În alte locuri cât de cât civilizate, conducerea stabilimentului şi-ar fi cerut scuze pentru condiţiile insecure, şi ar fi zis mersi că nu-i dăm în judecată. Dar, aici e Românica şi nu cred că e cazul să spun mai multe. Din cauza incidentului, Mărgelatu s-a speriat aşa de tare încât a trebuit dus acasă.

În rest, invitaţii: doar prieteni apropiaţi şi rude. Văzând acum fotografiile (Ce mai zici de astea, Cristian? Tot nasoale? Păi, n-ai cum, că sunt făcute de inevitabila de soră-mea!) realizez ce femei frumoase am în familie. Noroc cu excepţia, adică eu, care mai echilibrează balanţa! =))

Dacă aţi observat, mi-am pozat cadourile, ca o ţărancă. Asta ca să vadă toată lumea că sunt genul ăla de femeie care primeşte în dar, pe lângă bijuterii, casete şi parfumuri, CĂRŢI! Mda.

De dansat nu s-a dansat, deşi era muzică. Ne-a ajuns mişcarea pe care am făcut-o ţinându-ne după Ziurel şi Mărgelatu, să nu dărâme pensiunea şi să trebuiască apoi să ne împrumutăm de la bancă ca să-i despăgubim. O menţiune specială pentru Ziurel, care a ţinut morţiş să închidă cheful şi s-a distrat mixând diverse chestii, în două pahare, într-un cokteil din care, dacă ar fi gustat cineva, ar fi picat lat.

Cam asta a fost. Mi-a plăcut, ne-am simţit bine şi ne-am reamintit că suntem o familie. De fapt, cred că ăsta e rolul aniversărilor.

Mulţumesc tuturor pentru vizite!

(Ilustraţia e luată de aici!)

Cameramanul (16)

O floare roşie, cu striaţii palide, imprecis conturată pe fondul albastru-intens, se deschide încet; în golul dintre cele două petale cărnoase se iveşte Africa: imens apendice desprins din corpul peninsulei iberice, de care o separă un canal îngust, slab vizibil; continentul îşi schimbă abia sesizabil forma; un filtru nevăzut uniformizează culorile, astfel că dunele mişcătoare ale deşertului nordic, hăţişul junglei, întinderea arsă a savanei, coasta sudică înceţoşată -un W deşirat, asimetric- şi chiar Nilul prelung, şovăielnic şi molcom par privite prin ochelari de soare cu lentile sângerii; dinţi mărunţi, cu margini aproape transparente, se desprind din carnea petalelor; deasupra lor se zăreşte pulpa strivită a unei cireşe albe: un vârf de nas, mic şi rotund, strivit de o suprafaţă transparentă; ochii au irizări albastre, ce se pierd în penumbra frunţii înguste, franjurate cu şuviţe de culoarea nisipului; este capul unui copil de 4-5 ani ce şi-a turtit faţa de geam şi se încăpăţânează să acopere, cu limba, spaţii cât mai largi; pare mulţumit că a atras atenţia celorlalţi; se îndepărtează uşor, buzele i se recolorează, “Africa” este înghiţită de gaura întunecată a gurii, ochii îşi recapătă vioiciunea şi micuţul începe să zâmbească larg; rosteşte cuvinte neinteligibile –sunete estompate- şi arată cu un deget scurt, neformat, spre ochiul stâng; mesajul nu pare a fi înţeles de către beneficiarul lui nevăzut, astfel că puştiul îl abandonează şi îşi întoarce faţa, preocupat de examinarea unei jucării de pluş: un fel de greier cu picioare nefiresc de lungi şi extremităţi late, nu prea curate; după un timp, capul îi pică în piept, biruit, ochii i se închid, apoi se deschid brusc şi se închid iar, în lupta cu somnul; în cele din urmă, aţipeşte într-o poziţie pe care un adult nu ar suporta-o prea mult timp; de-a lungul umărului se târăşte neauzit un şarpe cu solzi verzi-galbeni-roşii-arămii şi ochi reci, ficşi; copilul scufundat în somn nu-i sesizează prezenţa; continuă să respire liniştit, cu fruntea sprijinită de speteaza scaunului pluşat din faţa lui, în timp ce reptila îşi continuă înaintarea de-a lungul cefei cu păr asudat, a urechii mici, pe care o cercetează nestingherită, şi se înfundă în desişul părului ce împrumută reflexe multicolore; micuţul îşi redresează capul, apoi îl sprijină de perna fotoliului pe care stă, continuând să doarmă. Profilul său se conturează mai bine acum: este o tânără fată cu pleoape azurii; globii oculari se mişcă încet sub ele, animaţi ca de un vis blând; părul îi freamătă, şuviţele lungi, solzoase, vag ondulate, se încolăcesc şi se desfac, fiecare având o viaţă proprie, independentă de a celorlalte şi totuşi legată de ele –cuib de şerpi ce se dezmorţesc şi îşi caută prada; „Gorgona” îşi deschide brusc ochii, apoi îi mijeşte, rănită de lumina care se năpusteşte asupra ei prin parbrizul înfierbântat al automobilului în care se află încătuşată; se dezmorţeşte cu mişcări leneşe, apoi străbate învelişul de sticlă ca pe o peliculă fină de apă; se aşează pe capota maşinii, cu picioarele sprijinite de bara din faţă, spatele lipit de metalul argintiu şi capul drept, cu privirea aţintită înainte; trupul i se scufundă încet în corpul autoturismului; doar chipul îi rămâne în relief, ca o efigie; pletele i se lipesc de portiere devenind flăcări galbene, tivite cu roşu, ce înconjoară roţile din spate, sfârşind în fum şi scântei; femeia-maşină aleargă pe şoseaua aglomerată înghiţind tot ce întâlneşte în cale: turisme, oameni, câte o vacă ce paşte alene pe şanţ, iarbă, găini, biciclete, o roabă uitată în faţa porţii, copaci, porci legaţi de ţăruşi, la marginea câmpului, cărucioare, cai, câteva lopeţi, câini, căruţe, două târnăcoape lăsate de izbelişte de lucrătorii de la „drumuri”, raţe, un zmeu de hârtie, flori, motociclete, praf şi bucăţi de „carosabil” proaspăt renovat; pe măsură ce le îngurgitează nesăţioasă, creşte în volum, iar în pântecele ei, devenit transparent, sunt amestecate: faruri oarbe, spinări de oameni, ghemotoace vegetale de provenienţă greu de identificat, feţe schimonosite, banchete sfâşiate, membre răsucite în chip nefiresc, portiere atârnând de o singură balama, agăţate de schelete metalice contorsionate, copite desperecheate, de animale, oglinzi retrovizoare rătăcite printre crengi, parbrize pliate, bucăţi de lemn, ochi mari, gelatinoşi, clipind alene, înecaţi în magma în care începe să se dizolve conţinutul hidos al abdomenului mastodontului; şoseaua a devenit prea îngustă pentru arătarea hibridă ce înaintează acum pe câmpul ce o mărgineşte, aspirând, lacomă, casele, sorbind fântânile, suflând foc şi fum peste holde; suprafaţa bizarei alcătuiri se vălureşte uşor; apar pete întunecate ce se întind una spre alta, chemându-se parcă, sfârşind prin a se uni; în curând, conglomeratul cu foamea potolită este acoperit de o carapace plumburie cu reflexe argintii, din care ochi curioşi iscodesc împrejurimile; are, acum, forma unei broaşte ţestoase, cu capul şi picioarele retrase în carapace; raze fosforescente izbucnesc din găvanele ameninţătoare, brăzdând pământul pârjolit şi cerul neprietenos; se ridică încet de pe sol, apoi zvâcneşte cu viteză incredibilă şi se fixează pe bolta întunecată, ca un magnet pe fundul unui ceaun întors cu faţa în jos; veghează de acolo -cu lumini reci, pulsând circumspect- pustiul dezolant şi încremenit din jur. Silueta ciudatului angrenaj se pune din nou în mişcare; corpul i se alungeşte, două aripi ţâşnesc din învelişul compact, abdomenul este străpuns de gheare puternice, luminile i se adună şi se rotunjesc în ochii fără pleoape, carapacea sfâşiată se agaţă de trup sub formă de pene aspre; se apropie cu viteza fulgerului şi se aşează cuminte la picioarele unui bărbat care o filmează; ciuguleşte câteva firimituri căzute din cornul unui copil speriat de apariţia neaşteptată; e doar o vrabie cerşetoare; se apropie, cu ţopăituri vesele, de roata unei maşini oprite la marginea trotuarului, ciupeşte de câteva ori suprafaţa rugoasă, neagră, stropită cu noroi, apoi se înverşunează asupra ventilului, în care îşi înfundă ciocul; o pasăre care soarbe aer cu paiul, aceasta este imaginea care umple acum ecranul; cauciucul se chirceşte, ca o mască golită de conţinut, ce a fost scoasă în grabă de pe figură, se fluidizează şi dispare în pliscul devorator, urmat de întregul autoturism, absorbit de o foame uriaşă; pasărea pare mulţumită pentru moment; priveşte spre noi cu ochi galben-verzui ce-şi dizolvă irisul în albul corneei brăzdate de vinişoare roşii, făcând ca doar pupila să ne ofere un reper cât de cât liniştitor.

Ecranul computerului se înnegreşte brusc. Cei doi tineri stau un timp, umăr la umăr, muţi; nedumerire, uimire, neîncredere, aşteptare chinuită.

-Ce părere ai?

Sunetele au ieşit ca din gura unui ventriloc: piţigăiate şi nefireşti. Radu întârzie să-i răspundă; priveşte ca în transă monitorul întunecat; e adus de spate şi îşi ţine palmele lipite între genunchi, de parcă i-ar fi frig.

-Nu-ţi place…

-E… interesant…; ceva simbolic, nu?

-Ia-o cum vrei, spune cameraman-ul, fără chef. Nu m-am gândit la ceva anume când l-am făcut. Imaginile se leagă una de alta după legi care îmi scapă. Uite, de exemplu, văd cum se reflectă, la o anumită oră, lumina în geamul ăla. O „prind”, apoi intru pe computer… „navighez” printre imaginile pe care le-am stocat acolo şi o aşez exact unde îi e locul… Nu ştiu să-ţi explic mai clar… Cred că ar putea face asta orice absolvent de liceu…

Spelbul îl urmăreşte cu interes; ochii îi strălucesc ciudat, buzele i se deschid şi se închid ritmic, ca ale unui peşte care se „îneacă” cu aer. Celălalt acţionează, febril, clapele tastaturii, cu o repeziciune denotând un exerciţiu îndelungat; pe ecran apar imagini disparate, ce se succed cu repeziciune, fără noimă aparentă, abia lăsând timp percepţiei să le înregistreze desfăşurarea; multe dintre ele pot fi reconstituite de Radu doar apelând la memoria de scurtă durată, înşelătoare.

-Mai ai şi altceva? întreabă el, cu ochii pironiţi în monitor.

-Da, mai sunt unele… De exemplu: o poveste de dragoste dintre o Toyota mică şi sfioasă, îmbujorată, şi un Mercedes mătăhălos, negricios, taciturn… Dau imediat de ea… Ar mai fi… dar asta nu cred că o să ţi-o arăt acum… Şi, da, uite c-am găsit: un pom cu mere ca globurile din bradul de Crăciun… e o lume întreagă în el, un ecosistem, cum ar zice unii, o viaţă nebănuită, cu relaţii neaşteptate între componentele lui: furnici şi alte insecte, viermi, oameni minusculi, o cuşcă de păsări ca o catedrală, pericolul permanent reprezentat de mişcarea frunzelor şi ramurilor, raidul păsărilor de pradă… O să-ţi arăt după aceea femeia-curcubeu, care îşi schimbă culoarea pielii în funcţie de sentimente, de anotimp, de starea sănătăţii… Mai am un ciclu cu gemeni: două fetiţe îmbrăcate cu rochii albe şi având, ambele, mâna stângă în ghips, două bătrâne aduse de spate ca două echere ce măsoară pământul pe care calcă, doi fraţi identici ca trăsături, dar de culori diferite: unul blond, celălalt brunet, de parcă, în uterul mamei, pigmenţii nu s-au amestecat cum trebuie, unul împregnându-se cu auriu, celălalt cu ciocolatiu… nu ştiu să-ţi explic, mai bine îţi arăt…

No, poze!

Rugăminte

Gata, plec la petrecerea de ziua mea. Ceea ce înseamnă că nu voi fi “acasă” vreo câteva ore. Dar las uşa deschisă, barul aprovizionat etc. Intră cine vrea şi face APROAPE ce vrea. Rog doar să nu lăsaţi prea mare mizerie, şi, mai ales, nu pete de sânge pe pereţi!

Totodată, veteranii blogului (sebra, Flo, M3bis, Cipicao, yoyo, Ioana, pdm, Andrei B., Laura, kekee et. comp.) sunt rugaţi să mai arunce câte o privire pe aici, să vadă dacă totul e în ordine. Mă întorc cu poze!

Dublu orb – Cameramanul (15)

-Ce să-mi iasă?!… Nimic, e hobby-ul meu, şi atât. Nu m-am gândit niciodată la asta… Le fac pentru mine… mă relaxează, mă ajută să văd altfel lumea, s-o înţeleg…

-În locul tău, aş face ceva cu filmuleţe alea.

-Ce?

-Le-aş trimite la un post de televiziune. Sau la o firmă de publicitate. Trebuie să existe persoane interesate de chestiile astea… Până la urmă, orice poate fi valorificat dacă ştii să-ţi vinzi produsul. Piaţă există, trebuie doar să…

-Nu mă interesează aspectul ăsta, îi retează Cristo vorba cu neaşteptată asprime. Ţi-am zis că le fac doar pentru mine… Mai intervine aici şi alt aspect: nu ştiu dacă e legal să folosesc imagini ale unor persoane sau ale lucrurilor care le aparţin, fără acordul lor.

Pe faţa spelbului se lăţeşte un zâmbet ce-i dezveleşte dinţii mărunţi, cu incisivii uşor încălecaţi.

-De asta m-aş putea ocupa eu. Mă pricep. Am rezolvat situaţii mai complicate decât… Nu ştiu dacă ţi-am povestit, am lucrat, vara trecută, pe litoral, la un turc… Să vezi ce chestie a trebuit să…

-Nu ştiu, să mă mai gândesc, spune cameraman-ul, neluându-i în seamă începutul de confesiune.

Interlocutorul lui pare a-şi fi pierdut brusc orice interes. Ce mama dracului, el se oferă să-l ajute, şi blegul ăsta nici nu are răbdare să-l asculte, să vadă cât de priceput este să vândă castraveţi grădinarului! Un loser… Se uită prin sală plictisit, căutând, din ochi, ospătăriţa. Fata blondă, cu părul strâns într-o coadă anemică, îl observă; se apropie de ei şi pune pe masă nota de plată. Radu plăteşte cu o bancnotă mototolită, fără să se uite peste petecul de hârtie mâzgălit; avusese destul timp să facă socotelile în timp ce-l aştepta pe „aiurit”.

-Cât îţi datorez?

-Nimic. La banii tăi… De-aia mă şi mir: faci o muncă de tot căcatul, rişti să te ia orice nesimţit la bătaie, da’ te mulţumeşti cu un salariu de toată jena. Şi când îţi oferă cineva, în sfârşit, o afacere, faci nazuri… Cine ştie… poate că nu fac doi bani filmuleţele tale… Ce s-ar putea scoate din imaginile alea de fierotenii, scaune, numere de înmatriculare, ţevi de eşapament… am cam văzut eu ce filmezi…

Se pare că a atins un punct sensibil, căci colegul lui sare ca ars:

-O să ţi le arăt, şi o să vezi că nu-i aşa… Ştii ce, spune el după un moment de reflecţie, hai cu mine. Nu le-am arătat nimănui până acum. Or să-ţi placă, sunt sigur… adică aşa cred; mie…

-Cu o condiţie: dacă e ceea ce-mi trebuie, te laşi pe mâna mea. O să iasă bine, fii sigur; tu te ocupi de partea artistică, eu de cea bănească; trebuie să trăiască şi artiştii din munca lor, nu? adaugă el râzând sâsâit.

Celălalt e cuprins din nou de îndoială; de când lucrează împreună cu el, Radu a ajuns să recunoască umbra care i se întinde pe faţă şi felul în care îşi muşcă buza inferioară când are dubii asupra unui lucru.

-Bine, lasă… vedem noi după… Poate că ai dreptate: or fi doar prostii, sclifoseli de domnişoară preţioasă.

Ce ţi-e şi cu artiştii ăştia; suciţi ca naiba!

-Auzi, nu vrei să mai bem ceva? Eu parcă simt nevoia.

-Comandă-ţi tu, mie nu-mi trebuie. Mi-a ajuns ceaiul ăla.

Radu îi face semn fetei blonde să aducă încă un pahar de vodcă.

-Acum de ce ai întors-o, din nou? spune el. Parcă stabilisem că le vedem şi abia după aia vom hotărî dacă e ceva de făcut. Dacă nu te-aş şti, aş crede că ţi-e frică.

-Poate că ai dreptate… Ţie nu ţi-ar fi?… Faci ceva doar pentru tine, pentru uzul personal, cum s-ar zice, şi te hotărăşti deodată să-l arăţi unei persoane care poate că nu are sensibilitatea ta… vreau să spun, care are altfel de sensibilitate… e ca şi cum aş da cuiva să-mi citească jurnalul… nu c-aş avea aşa ceva… adică, pot spune că filmele pe care le fac sunt ca un fel de jurnal… în ele îmi permit să fiu sincer cu mine… uneori, când nu pot accepta ceva, sau nu înţeleg, ajung să… transfigurez realitatea… poate că-i pretenţios spus…

Radu îşi înmoaie buzele în vodcă. Faţa lui este în stare de maximă, binevoitoare şi evidentă recepţie.

-Povesteşte-mi totul! Mă interesează. Vreau să te cunosc mai bine înainte de a vedea „materialul”.

-Păi, cred că a început din copilărie. Ai mei mă lăsau mereu singur; când nu erau la serviciu, dădeau fuga la ţară să îi ajute pe bunici la muncile câmpului. Nu mă lăsau afară, să nu mă „strice” derbedeii. Drept e că nici mie nu-mi prea plăcea să mă joc cu vecinii mei „de-a indienii” sau de-a „Bruce Lee”, sau alte bazaconii din care ieşeau de multe ori cu capul spart sau cu picioarele rupte… Preferam să stau în faţa televizorului şi să devorez imagini. Tatălui meu i s-a repartizat un TV-color de la întreprindere; era muncitor fruntaş. „Color” e-un fel de-a spune; în afară de alb-negru, predominau albastru şi roşu… buzele femeilor erau mov, feţele roz-bleu… Stăteam ore în şir cu ochii pironiţi pe ecran; de-aia am şi fost un elev mediocru: n-aveam timp să învăţ; mă uitam la orice: documentare, filme, reportaje, muzică, telejurnale. Când se termina programul la noi, treceam pe unguri; improvizase ăl bătrân o antenă cu care reuşeam să-i prindem. Imaginea era destul de neclară, plină de purici… apropiam pleoapele astfel încât între ele să nu rămână decât o fantă îngustă şi transformam imaginile în altceva: un perete cu igrasie devenea Hoover Dam, o pasăre care zbura se schimba într-un avion de luptă… lucruri de genul ăsta. Când închideam televizorul, lumea din jur mi se părea cenuşie, ca fotografiile alea de tip „ceramică”, de pe pietrele funerare. Realitatea-sepia! Parcă nu reuşeam să disting clar culorile. Ai mei m-au dus la oftalmolog: credeau că sufăr de daltonism. Doctorul a spus că, din punctul lui de vedere, totul e în regulă, dar că poate n-ar fi rău să mă ducă la un psihiatru… Am încercat de atunci să fiu mai atent când erau în preajma mea, să nu-i mai aduc mamei oala roşie când mi-o cerea pe cea galbenă, de exemplu… M-au lăsat în pace de atunci; s-au resemnat cu gândul că au un copil neatent, poate că şi un pic slab de minte…

-Ei lasă, nu eşti prost, îl contrazice Radu, râzând sâsâit. Aiurit, da.

-Poate că nu sunt, admite Cristo. Am reuşit totuşi să termin fără probleme liceul. Din banii pe care i-am primit la absolvire mi-am luat o video-cameră şi un calculator. De fapt, eu am pus doar o parte; restul: taică-meu… Credea că vreau să dau admitere la „Institutul de Teatru şi Cinematografie”. Am şi dat, mai mult ca să îi fac pe plac, dar nu eram pregătit suficient. De fapt, nici nu mă prea interesa aşa ceva… Nu voiam decât să fiu lăsat în pace, să pot filma şi mixa după cum mă tăia capul. Am făcut câteva chestiii interesante în perioada aceea, o să ţi le arăt. Oricum, până la urmă, bătrânul a pus piciorul în prag: că aşa nu se mai poate, că sunt un neisprăvit, un parazit, că el, la vârsta mea… ştii tu, „drăgălăşenii” de-astea, părinteşti. Nu zic că nu avea oarecum dreptate; din punctul lui de vedere, bineînţeles. Ca s-o scurtez, mi-a găsit slujba asta; îl ştia pe patron de când lucrau împreună, la fabrică… Ştiu că mă consideraţi un fel de handicapat, un autist…

-Nici vorbă, sare Radu ca ars. Ţi se pare. Eu, unul…

-Păi nu spuneai tu, mai înainte, că o să ceri să fii mutat în altă echipă?

-Asta am zis-o numai aşa, la plezneală. Îngheţasem acolo, lângă tine. Acum e altă situaţie: suntem parteneri, nu-i aşa?

Celălalt scoate din buzunarul de la piept o cârpă ce imită pielea de căprioară, îndepărtează husa aparatului şi începe să-l şteargă tacticos, depistând pete doar de el observate. După câteva minute, îşi contemplă mulţumit „opera”, înveleşte video-camera şi o adăposteşte între mâinile subţiri ca pe un pui de vrabie căzut din cuib.

-Suntem, nu-i aşa? repetă colegul lui, stăpânindu-şi cu greu surescitarea.

-Suntem, admite, după un timp, Cristo, fără prea mare tragere de inimă.

-Atunci, hai să mergem. Mai tragem o tură prin parcare şi o ştergem la tine, să-mi arăţi „materialul”.

Cei doi se ridică, cu hârşâit de scaune, şi o iau agale spre ieşire. Priviţi din spate, par a fi traşi la indigo: înalţi, subţiri, inconsistenţi în aerul fumuriu al încăperii. Doar însemnele aurii ale firmei, decupate pe spatele siniliu al vestelor, le marchează înaintarea poticnită spre dreptunghiul luminos ce se deschide în lumea îngheţată de afară.

Pater semper incertus

	Vă mai amintiţi de bancul ăla cu “unul alb şi unul negru”? Majoritatea dintre voi veţi spune că acest lucru nu este posibil. Şi totuşi, uite ce citesc eu în presa medicală de ieri: Un turc a cerut un test ADN pentru cei doi gemeni, pornind de la suspiciunea de infidelitate a soţiei sale. Spre surpriza tuturor, s-a devedit -cu probabilitatea de 99%- că doar unul dintre copii era al lui. În cele din urmă, femeia a recunoscut că mai avusese relaţii sexuale şi cu alt bărbat. “Dacă o femeie are relaţii sexuale cu doi bărbaţi într-o perioadă scurtă de timp, acest lucru poate duce la o sarcină cu gemeni, fiecare ovul purtând un mateial genetic diferit”, a spus medicul Aytac Rusen. Ca să vedeţi că se poate!

Dublu orb – Cameramanul (amicul Blanchei! :) ) (dedicat lui Flo, care suspina că nu-s şi alte personaje decât libidinoşii ăia doi!) (şi lui kekee, că ăsta are şi dialoguri! )

Cameraman-ul din parcare
Cu o video-cameră minusculă în mâna stângă, aproape lipită de ochi, tânărul pare un personaj dintr-un film SF, un cyborg rătăcit printre pământenii care trec grăbiţi pe lângă el aruncându-i câte o privire iritată. Se apropie de parbrizul maşinii staţionate în dreptul pancartei pe care scrie “Parcare cu plată”; caută, cu minuţiozitate, tichetul care ar trebui să fie afişat pe bord, la vedere; înconjoară automobilul uşor demodat, iscodeşte prin luneta aburită, cercetează banchetele acoperite cu o învelitoare de pluş viu colorat, după care se retrage şi îşi fixează atenţia asupra numărului de înmatriculare; zăreşte o zgârietură ce porneşte de pe aripa stânga-spate, se lăţeşte pe portieră, descriind estuarul unui fluviu de rugină, apoi se risipeşte în verdele mat al uşii din faţă; transfocă imaginea, apoi schimbă unghiul de abordare aplecându-şi capul într-o poziţie nefirească, spre enervarea colegului său, un tânăr spelb, înarmat cu un pix şi un chitanţier.

-Dă-o-n mă-sa de treabă, iar ai început!

La auzul vocii lui, cameraman-ul nu-şi poate reprima evocarea zgomotului făcut de o sanie trasă pe ciment. Zâmbeşte abia văzut şi continuă să se învârtească în jurul maşinii, căutând parcă ceva.

-O să-i spun şefului să mă schimbe cu altcineva în tură. Are sau n-are?

-N-are, catadicseşte să-i răspundă „cyborgul”.

-Zi aşa, fir-ar să fie! Îl ardem, conchide tânărul iritat.

Începe să scrie stângaci, cu litere ce par a fugi una de alta, speriate. Rupe avizul, îl aşează sub ştergătorul de parbriz, apoi priveşte preocupat în jur, în căutarea următoarei victime, în timp ce tânărul cu video-camera îşi concentrează din nou atenţia asupra interiorului slab vizibil al autoturismului „contravenient”.

-Hai, mă, îl zoreşte spălăcitul, exasperat. Ia vezi la Matiz-ul ăla galben. Cred că nici ăla n-are. Cel puţin, eu nu-l văd.

-Ce chestie interesantă! spune cel interpelat, absorbit cu totul de ceea ce face. Hai să vezi şi tu, Radule!

-Nu mă interesează tâmpeniile tale. Hai odată, c-am îngheţat! Când eram cu Eretele, ne făceam treaba în câteva minute, după care intram la căldurică până când apărea alt fraier fără tichet.

Începe să tropăie pe loc, bătându-şi palmele reci una de alta. Mănuşile pe care le-au primit din partea firmei nu sunt de niciun ajutor pe vremea aceasta câinoasă: din lână împletită, cu podurile palmelor protejate cu două petece de piele de căprioară, dar având degetele decupate. Observase că, atunci când le purta, îi era mai frig decât când le scotea, dar nu avea de ales: făceau parte din ţinuta standard, obligatorie – bluzon şi pantaloni din material impermeabil, negru, bocanci de piele galben-maronie, vestă groasă, căptuşită, de culoare albastră, cu însemnele firmei (Daily Video Surveillance – DVS) imprimate cu litere aurii, pe spate, şi un fes gri sau o şapcă de soare de aceeaşi culoare, pe care o purtau toţi cu cozorocul întors la spate; şeful lor făcea un tămbălău nemaipomenit când îi vedea cu ţinuta descompletată, ca un majur care i-a prins pe răcani cu nasturii descheiaţi sau cu boneta pusă pe o sprânceană. Celălalt tânăr, echipat identic cu el, se lipeşte de geamul din spate al automobilului şi încearcă să surprindă detaliile plafonierei, o piesă banală care, privită din locul acela, pare un OZN cu luminile stinse, ce încearcă să se strecoare nevăzut pe cerul sumbru, de tapet, cu nori sparţi de arsuri de ţigară sau de pete de grăsime şi motorină.

-Ştii ce, mă Cristo, eu merg înainte, le ginesc pe alea fără, pun hârtiile pe parbriz, şi le filmezi tu când ai chef, „artistule”. Mi-au îngheţat ghearele aici. Grăbeşte-te, să nu plece până când te moşmodeşti tu, că rămân cu avizele neacoperite şi atunci să vezi săpuneală ce ne trage şefu’. Te aştept la Croco, într-un sfert de oră. Ce să-ţi iau?

-Un ceai verde, comandă cameraman-ul îndreptându-se din şale. Cu o felie de lămâie şi două pliculeţe de zahăr. Să fie Lipton, dacă se poate.

-Bine, boierule, s-a marcat, spune blondul, înveselit brusc, şi se apropie de Matiz-ul vizat în urmă cu câteva minute.

Celălalt îl filmează în timp ce se îndepărtează, apoi plimbă video-camera de-a lungul stâlpului pe care este prinsă pancarta avertizatoare, întârziind câteva momente asupra unui inel de oţel ce a fixat cândva reclama unei mărci de cafea.

Trece mai bine de o jumătate de oră până când cei doi se reîntâlnesc în restaurantul fără pretenţii, aflat pe partea opusă a străzii. Tânărul cu faţă palidă şi păr decolorat a lichidat deja cincizeci de grame de vodcă; acum se află la al doilea pahar şi este, în mod vădit, într-o dispoziţie mult mai bună decât la despărţirea de colegul său. Ceaiul cameraman-ului s-a răcit de-a binelea iar felia de lămâie pluteşte ca o meduză cu striaţii portocalii pe suprafaţa lichidului verzui.

Înalt, subţire, cu membre lungi şi flexibile, ca de păianjen, cu torace îngust, neformat, şi bazin de băieţandru, nou-venitul are în jur de 22 de ani; părul lui brun, eliberat de sub fesul de lână, are şuviţe ondulate, lipite de pielea capului; ceea ce atrage cu adevărat atenţia la el sunt ochii galben-verzui ce par a se dizolva în albul corneei; în mod paradoxal, privirea lui capătă consistenţă doar la lumină de intensitate scăzută, când pupilele dilatate oferă puncte de reper cât de cât remarcabile; când e soare afară, irisul se disipează neliniştitor, şi cei care îl privesc se simt stingheri, de parcă ar fi în prezenţa unui zombi. Poate că de aceea tânărul poartă mai tot timpul ochelari negri, de soare, pe care îi scoate doar atunci când mânuieşte video-camera sau e aproape întuneric şi nu mai vede prin lentilele închise la culoare.

S-a aşezat, neauzit, pe scaunul cu schelet metalic şi mângâie, cu gesturi tandre, conturul aparatului învelit într-o husă de piele maronie. Într-un târziu, îl aşează, ca pe un trofeu mult râvnit, pe masă, în faţa lui; cuprinde paharul cu ceai în palme şi constată, deconcertant:

-E rece.

-Cred şi eu! se răţoieşte colegul lui. Trebuia să fii aici de cel puţin un sfert de oră. Când ţi l-a adus fata, era fierbinte.

-E bun şi-aşa, îl linişteşte celălalt.

-O chem pe gagică şi o pun să ţi-l încălzească, se îmbunează spelbul.

-Nu-i nevoie; şi acasă-l beau tot aşa. Mereu uit…

Odată rezolvată problema aceasta, cei doi stau în linişte privind unul peste umărul celuilalt încăperea ticsită de lume: funcţionari de rang mijlociu care profită de pauza de prânz pentru a îmbuca la repezeală unul dintre cele două „meniuri fixe” („35000 lei, fără alcool şi cafea”); pierde-vară ce-şi umplu câteva zeci de minute în jurul unui pahar de vin fiert, cu scorţişoară, „specialitatea casei”; îndrăgostiţi ce adastă ore în şir lângă un pahar de suc; câteva fete oacheşe, obişnuite ale locului, ce aruncă -fără succes- priviri semnificative potenţialilor „clienţi”.

-Auzi, de ce-ţi faci câte o copie din fiecare material pe care îl filmezi? Întreabă, după un timp, spălăcitul. Ţii, cumva, o evidenţă separată a amenzilor?

-Nu, de ce să ţin? Ce treabă am eu cu…

-Încerci să şantajezi pe cineva? îl întrerupe celălalt. Am auzit că în Ungaria s-a întâmplat aşa ceva, şi n-a ieşit bine; s-a lăsat cu judecată, plată pentru daune…

Cristo îl priveşte ca picat din cer.

-Cică unu’ a filmat doi tipi care făceau sex în parcare. Ăia l-au dat în judecată şi, normal, au câştigat.

-Ah, asta era, spune el, „lămurit”. Nu-ţi fă probleme, nu intenţionez să… Şi-apoi, cine ar îndrăzni să facă sex într-o parcare din centru, în miezul zilei?

-Dacă ar face-o, i-ai filma?

-Nu ştiu… poate… nu-mi dau seama. Adică, vreau să spun că, dacă mi s-ar părea interesant felul în care o fac…

-Adică, chestii, scheme, poziţii… îl „ajută” Radu.

-Nu, altceva mă interesează… ineditul… şocantul chiar… poezia, neprevăzutul… viaţa obiectelor… jocul umbrelor, ritmul… Nu ştiu dacă pricepi, nu ştiu să mă exprim prea bine…

Înghite la repezeală ceaiul rece, ridică din umeri, stânjenit, apoi zâmbeşte asimetric: un colţ al gurii se ridică, iar celălalt coboară, compensator parcă, desenând un S larg, culcat, ca un semn al infinitului trasat de o mână nesigură. Radu îl priveşte neîncrezător, învârtind în mâini paharul gol, cu urme de buze şi degete pe sticla fumurie.

… şi cureaua înaltă…

Articol preluat de pe site-ul medicilor de familie din Mureş, care l-a luat de la The Daily Telegraph.

“Specialiştii din cadrul reţelei de magazine Debenhams au ajuns la concluzia că înălţimea la care poartă bărbaţii cureaua este dependentă de vârsta lor. Potrivit acestei teorii, adolescenţii poartă cureaua cu 13 centimetri mai jos decât talia reală. Această modă conferă o notă de neglijenţă stilului vestimenteră, fiind foarte cool printre ei. După ce bărbatul şi-a întemeiat o familie, cureaua lui urcă ceva mai sus, oferind o imagine mai serioasă proprietarului. Astfel, la 27 de ani, bărbaţii britanici poartă cureaua pe linia taliei. La acest nivel se menţine circa 12 ani, după care urcarea ei continuă. La 45 de ani, bărbatul englez poartă cureaua cu circa 5 centimetri mai sus de talie, iar la circa 57 de ani o mai urcă cu câţiva centimetri. Reprezentantii reţelei comerciale susţin că bărbaţii nu recunosc faptul că îşi ridică pantalonii foarte sus, ci preferă să creadă că aceştia le-au devenit scurţi.”

Ei, da, aşa stă situaţia cu bărbatul britanic. Dar cu cel autohton?! De cele mai multe ori, masculul român continuă să-şi poarte cureaua ca băieţandrii, ba chiar mai jos ca ei, din motive mai mult decât evidente: tinereţea lor perpetuă! Sau mă înşel?!

---

Dublu orb (14)

Zbaterile mele sterile aveau loc tocmai în acea perioadă a anului în care ceilalţi, chiar şi pesimiştii, se lasă contaminaţi de bucuria sărbătorilor de iarnă. Lumea se pregătea de Crăciun şi de Revelion; eu, parcă, de înmormântare. Bărbaţii cumpărau brazi, băutură şi „porcării”, femeile dereticau şi împodobeau casa, coceau prăjituri şi împachetau cadouri. Lumea din jur muncea cu bucuria în suflet, eu mă zvârcoleam în braţele disperării şi scriam, scriam, scriam… Nu am avut curajul să-i trimit rodul chinului meu decât într-un mod cvasianonim. Aveam justificate îndoieli că va deschide plicul semnat cu un nume necunoscut, dar mizam pe întâmplare. A făcut-o! Nu mai ştiu exact ce conţinea epistola, dar a avut efect. Primul lucru pe care mi l-a spus, la revenirea din America, a fost că mă iubeşte, apoi mi-a explicat cât se poate de plauzibil de ce i-a fost imposibil să mă sune de acolo; nu l-am crezut în totalitate (să fi fost în locul lui, eu aş fi reuşit), dar, odată momentul depăşit, parcă nici „crima” lui nu mi se mai părea atât de gravă.

Pentru că tot suntem la capitolul scrisori de dragoste şi de război, când fratele lui era pe moarte, sau poate că decedase deja, nu mai ştiu exact, i-am trimis alta, de un monstruos egoism, sau doar derizoriu, ilustrând la perfecţie proverbul „Ţara arde, şi baba se piaptănă”…

“Te simt trist, copleşit de nenorocire, ros de regrete care nu îşi au rostul, încercat de gânduri, derutat… departe şi aproape în acelaşi timp. Tristeţea ta mă contaminează fără să vreau…
Trăiesc soarta tuturor amantelor, aceea de a mă simţi prezentă în gândurile tale şi absentă (fizic) de lângă tine. Îţi invidiez familia, care îţi pansează rănile sufleteşti şi te atinge, te îmbărbătează, te mângâie, te îmbrăţişează. Ştiu că toate aceste manifestări fireşti sunt un balsam pentru rana greu vindecabilă din sufletul tău, dar tot mă doare. Cum naiba am reuşit să ajung în situaţia aceasta?! Mă credeam la adăpost de asemenea furtuni nefireşti la vârsta mea, dar se pare că îmi rezerv încă unele surprize în legătură cu mine… De altfel, mai la început, când între noi abia se contura ceva concret, mi-ai spus: „S-ar putea să te ajut să te cunoşti mai bine.” În sinea mea am zâmbit, convinsă fiind că am epuizat de mult lucrurile care să mă mai ia prin surprindere. Recunosc că am premeditat oarecum începutul relaţiei noastre, dar restul a început să scape de sub controlul amândurora… Am vrut doar să te cunosc. Suntem atât de diferiţi şi de asemănători în acelaşi timp… Origini sociale şi geografice opuse, culturi diferite, obiceiuri felurite, dimensiuni fizice aproape la extreme; ce mai, specii antagoniste… Da, dar, pe de altă parte: aceeaşi disponibilitate pentru iubire, tandreţe şi vis, aplecarea spre lucrurile care altora pot părea plictisitoare, deplasate şi lipsite de importanţă la vârsta maturităţii pe care o traversăm amândoi… Poate că de aceea îmi este atât de greu să-ţi spun că te iubesc, pentru că părţii raţionale din mine i se pare imposibil să mai avem resursele acestea după câte le-am trăit şi simţit până acum… Mă mărgineam să consider că simt pentru tine un drag indefinit, o duioşie asemănătoare celei pe care o manifeşti faţă de un copil care nu ştie prea bine ce i se întâmplă… Toate astea s-au topit când te-am văzut cum te deschizi în faţa mea, cum te predai aproape fără condiţii, fără a te interesa măcar dacă ai cui, dacă sunt mai puternică decât tine, sau măcar demnă de admiraţie… dăruire în faţa (mai mult a) unei imagini decât (a) unei fiinţe pe care nu o cunoşti într-atât încât să merite sublimul tău abandon… Mă surprinde puritatea ta, care a rezistat atâtor aventuri şi iubiri, şi mă întreb dacă mereu ai procedat aşa atunci când te-ai îndrăgostit; iar dacă a fost aşa, ţi s-a răspuns cu o intensitate măcar comparabilă, dacă nu egală cu ardoarea şi sinceritatea ta?

Nu am nici o idee în ce direcţie se vor îndrepta lucrurile în ce ne priveşte, dar ştiu că îţi îndrăgesc atât calităţile cât şi defectele. Aşa te-am găsit, şi nu cred că vreau să te schimb; chiar dacă aş dori aceasta, mă îndoiesc că voi putea s-o fac; n-am niciun drept moral sau de altă natură ca să pretind aşa ceva. Asta îmi îngrădeşte libertatea de mişcare şi de exprimare, dar poate că ar trebui să mă obişnuiesc cu ideea că oamenii nu au fost creaţi doar pentru ca să îi modelez după cum doresc. La început, m-am jucat puţin de-a v-aţi ascunselea cu tine, dar eşti prea obosit pentru spiritul meu ludic; nu ai nevoie de asta, energia ta se concentrează în alte direcţii, aşa că am încercat să mă comport aşa cum, de fapt, simt, adică firesc. Nu sunt obişnuită să mă arăt astfel în faţa cuiva, din teama de a nu fi rănită. Întotdeauna am avut o mică grădină secretă în care nu a avut acces nimeni. Tu rişti să-i forţezi porţile, şi nu ştiu ce va ieşi… Dacă îmi vei călca în picioare iarba? Dacă îmi vei rupe florile cele mai frumoase? Dacă vei face din ramurile copacilor mei o cunună de spini cu care să mă încoronezi ca regină a sufletului tău?

Sau, Doamne-fereşte!, dacă te va plictisi această yes-woman în care, de dragul tău, m-am transformat? Nu joc teatru. Simt că de acest aspect al meu ai acum nevoie, de aceea doar pe acesta ţi-l arăt, deşi… Deşi eu sunt şi altfel… nu neapărat detestabilă, doar altfel: rece, indiferentă, tranşantă, tăioasă, rea chiar, pătimaşă, posesivă, intolerantă, bleagă, curioasă să văd până unde pot întinde coarda, surpată pe dinăuntru de remuşcări, credulă, nesigură pe mine, duioasă atunci când nu trebuie şi dură tot când n-ar trebui să fiu, devotată până la imbecilitate şi necredincioasă tocmai când te aştepti mai puţin, şi cu cine nu trebuie… De m-ai şti cu adevărat, teamă mi-e că ai fugi cât ai vedea cu ochii. Vei afla, probabil, toate acestea atunci când nu voi mai conta în ochii tăi… în „ochişorii” tăi… Diminutivele acestea! Ai crede că tu le-ai inventat, atât mi se par de… nu ştiu cum. „Guriţă”, „ochişori”, rostite de un bărbat cât casa pot fi, uneori, ciudate. Şi totuşi, nu sunt. În realitate, fac parte din sensibilitatea ta, din modul romantic în care percepi lumea şi trăieşti dragostea… din melodiile care te impresionează, şi care mi s-au părut un timp anacronice… asta până când am început să le simt şi eu…

Nu ştiu de ce îţi scriu toate acestea… Poate pentru că vreau să ne armonizăm; cred că merită să facem acest efort, atâta timp cât există sentimente adevărate care ne salvează de derizoriul unei simple relaţii extraconjugale.”

Ar fi trebuit să am tăria să întrerup relaţia aceasta convulsivă care începuse sub auspicii nu prea bune. Mă simţeam deja ca o invadatoare a calmului şi detaşării lui blazate, a echilibrului confortabil la care ajunsese după o viaţă zbuciumată, dar nu mă puteam împiedica să roiesc în jurul lui ca o gâză bezmetică. După mai multe episoade de acest fel, a concluzionat râzând amar: „Îmi este foarte clar că nu ne putem despărţi. Problema este cum vom putea supravieţui unul lângă celălalt”. Acelaşi lucru i l-am spus şi eu, cu alte cuvinte, după o ceartă inutilă: „Cu tine, mi-e greu. Fără tine, imposibil!” Iubirea noastră devenise un spectacol pe care este preferabil să-l vezi pe scenă, nu să faci parte din el.

Un blog cu personalitate: Senator

Despre Ciprian, zis şi Senatorul, dar şi Căpitanul (ştie el de ce ) o să scriu mai mult din memorie, pentru că are cel mai plin de hachiţe blog pe care l-am citit vreodată. Probabil că aţi dat deja click pe numele lui; şi iarăşi, probabil, unora nu le-a apărut nimic. Eu m-am obişnuit. Când reuşesc să intru acolo, citesc rapid tot ce prind; ba chiar, câteodată, şi ce n-a publicat încă!

Tema e puţin cam tomnatică pentru gustul meu, dar lui i se potriveşte, deşi e la o vârstă când încă mai este provocat la bulgareală de fetele din vecini şi îi creşte măseaua de minte, care îl chinuie mai ales când e lună nouă.

Ciprian este poet până în măduva oaselor. Nu că ar scrie poezie (deşi face şi asta, dacă vă uitaţi bine în urmă), ci că se exprimă într-un mod subtil şi percepe lumea în nuanţe, nu în tuşe tari. O călătorie banală, cu el , se transformă într-o incursiune într-un prezent insesizabil multora. Chiar şi când stă şi se uită, plictisit, pe geam, “vede” lucruri care altora scapă. De pildă, stropii de sudoare, iarna, care topesc gheaţa adunată în găleata unei femei de serviciu cu fuste colorate…

Cipicao este cititor de profesie, ca şi mine. Iar lecturile nu trec pe lângă el fără să lase urme. Se simte asta din felul îngrijit în care sunt redactate frazele, din ideile pe care le găsim în postările lui, şi care nu pot fi, deocamdată, doar rodul experienţei, pentru că se află abia la început de viaţă, ci mai degrabă a refecţiei pe marginea unor scrieri bine alese.

Ciprian este îndrăgostit de oraşul studenţiei lui, Iaşi. Din păcate, nu aceleaşi sentimente îl leagă de urbea în care locuieşte şi în care nu pare a-şi fi găsit încă locul. E băiatul ăla din vecini pe care, dacă nu-l deteşti, din cauza uşoarei lui inaccesibilităţi şi a unor replici scăpate la nervi, îl iubeşti de-a binelea, pentru figura lui pură, zâmbetul discret şi bunul simţ evident.

Când mă gândesc la el, îl văd astfel (pictură de Mihaela Andreescu):

Voi?