Dublu orb (29)

Frodi şi Odel
Stă, de mai bine de o oră, la marginea oraşului, în aşteptarea vreunei maşini cu care să plece mai departe. La nici zece metri de ea, acelaşi lucru îl face un tânăr cu ochelari negri, „ocluzivi”, şi baston alb. Venit înaintea ei, omul a ocupat singura bornă kilometrică din zonă, una dintr-acelea vechi, scoase din uz de vreo zece ani, de pe care vopseaua s-a şters în întregime. Din locul unde se află, nu poate desluşi înscrisurile săpate în beton, dar nu are nevoie să ştie unde este: lângă „capitala verde”, cum i se spunea reşedinţei judeţului sud-vestic, una dintre cele cinci zone autonome ale ţării. A sosit acolo în cursul serii, obosită, frântă, şi a tras la motelul al cărui acoperiş bombat, ca o mamelă uriaşă, se zăreşte acum în depărtare. A picat ca secerată, nemaiapucând să mănânce sau să facă duş. S-a trezit, de dimineaţă, confuză, întrebându-se unde se află. Odată dezmeticită, s-a spălat în viteză, şi-a trecut pieptenele prin părul încă ud, şi-a strâns bagajele în geanta de voiaj, a luat micul dejun în sala scundă şi afumată de lângă clădirea principală, a cerut nota de plată şi o hartă, şi, la cafea, a ales ruta pentru ziua care urmează.

A mers, preţ de o jumătate de oră, pe şoseaua de centură şi s-a oprit într-o zonă în care un grup apatic făcea autostopul. După un timp, în dreptul lor a oprit o camionetă cu platformă descoperită. Tinerii s-au apropiat de ea alene, au negociat cu şoferul, apoi s-au urcat de-a valma, trântindu-se pe podea, care pe unde au apucat.
-Voi nu urcaţi? a strigat şoferul bărbos, cu ochelari de soare şi fes negru.

Abia atunci l-a remarcat pe orb. Stătea impasibil pe piatra kilometrică, cu bărbia sprijinită în mâinile încleştate pe băţ.
-Eu, nu. Nu suport curentul, a răspuns ea, oarecum vinovată. Poate, domnul…

„Domnul” stătea în continuare ca o momâie adusă de spate.

-Hei, amice, n-am de gând să-mi pierd aici toată dimineaţa. Vii sau nu?

-Cred că nici nu aude, explicase femeia în locul lui. Adică, în afară de faptul că… cred că nu vede…
Nu ştia de ce, dar dorea să-i vadă cât mai repede plecaţi de acolo pe tinerii morocănoşi. Iradiau un soi de energie întunecată, care îi umbrea stare de bine de care se simţea cuprinsă.

Maşina a demarat icnit, lăsând în urma ei un fum gros, înecăcios. După aceea, nimic. Părea un drum părăsit. Se întreba dacă nu cumva şoseaua de centură era scoasă din uz, camioneta fiind doar o maşină care avea drum în apropiere, prin vreun cătun izolat. A început să-l studieze pe tânărul de lângă ea, mai întâi pe furiş, apoi, convingându-se că acesta nu vede, făţiş. Părea destul de înalt, de vreme ce era aproape cât ea, deşi stătea pe piatra aceea prăfuită. Era îmbrăcat într-un hanorac negru şi pantaloni kaki, largi, cu multe buzunare. În picioare avea bocanci solizi, cu urme vechi de noroi, iar capul îi era descoperit. În ciuda aspectului său sportiv, pielea îi era palidă, ca a unui om care stă mult timp în casă.

„E şi normal. Doar e orb, dacă nu şi surd”, îşi spuse. „Ce naiba caută aici?!” Ca întotdeauna, când nu avea ce face, încropea scenarii. Într-unul din ele, tânărul era lăsat acolo de o rudă sau o cunoştinţă care urma să vină ulterior să-l ia, pe jos sau cu o maşină. În altul, omul se rătăcise, pur şi simplu, şi aştepta ajutor. Sau poate că făcea un experiment. Sau era o glumă; pe undeva ar putea fi ascunsă o cameră şi o echipă dintr-acelea care fac emisiuni de televiziune cu umor discutabil. Putea foarte bine să fie vreun nebun periculos sau un criminal deghizat.

Începea să o încerce teama. Singură, în pustiu, cu un necunoscut nemişcat şi tăcut. Se îndepărtă de el cu precauţie, făcând câţiva paşi pe vârful degetelor.

-Nu vă fie teamă, se aude o voce în spatele ei. Nu sunt agresiv.

Se opreşte, ca ţintuită, şi se întoarce spre străin.

-Nu mi-e frică, făceam doar câţiva paşi, să mă încălzesc. Am amorţit aici tot aşteptând.

-Ba, vă este. Frica are un miros inconfundabil. Îl ştiu din experienţă, şi îl recunosc la ceilalţi când apare.

-Repet, nu mi-e frică.

-Să zicem că m-am înşelat. Scuze. Atunci, de ce nu vă apropiaţi?

-Nu vă cunosc… Şi, în plus, credeam că nu auziţi.

-Orb şi surd! N-am eu aşa noroc.

-De ce „noroc”. În general, se crede că pierderea auzului şi văzului sunt handicapuri, nu binecuvântări.

-Credeţi-mă că nu-i aşa. V-o spune un cunoscător. Am văzut până în urmă cu ceva timp, şi ţin să vă asigur că nu pierd nimic acum.

-Depinde ce aţi văzut… sau ce credeţi că aţi văzut… Mă rog, fiecare cu teoriile lui. Mie-mi place să văd, să aud, să simt gusturi, să miros, să…

„Limbariţa asta a mea afurisită!” îşi spune, înciudată pe lipsa de tact de care dă dovadă.

Zăreşte o maşină în depărtare, învăluită în praf. Pe măsură ce se apropie, observă că este un camion de marfă. Este condus impetuos, ia curbele strâns, iar pe porţiunile de drum drepte prinde o viteză considerabilă.

„Şofer profesionist”, îşi spune şi se pregăteşte să-l oprească.

-Are număr local? îl aude pe orb.

-Nu văd prea bine, dar pare din altă zonă. Tăbliţele de înmatriculare sunt roşii, ca în est.

-În ce direcţie mergeţi?

-Spre capitală.

-Drum bun!

-Dar dumneata?

-Nu ştiu.

Îl priveşte intrigată, dar nu are prea mult timp la dispoziţie, pentru că maşina opreşte la mijlocul distanţei dintre ea şi orb. Este condusă de un tip masiv, între două vârste, cu chelie lucioasă şi sprâncene groase, care se întinde spre portiera din dreapta şi o deschide.

-Hopa sus! strigă el vesel. V-a sosit taxiul comandat.

Femeia îl cântăreşte din ochi câteva clipe, apoi îşi ia geanta şi urcă anevoie treptele înalte ale cabinei. Se instalează pe scaunul de lângă portieră, lăsându-l pe cel din mijloc gol. Nu vrea să păţească, din nou, ca în urmă cu două zile, când şoferul a început să o pipăie pe coapse, în timpul mersului, şi când a trebuit să facă scandal şi să se prefacă că vorbeşte cu poliţia, la telefonul mobil, ca să-l determine să oprească. A coborât potopită de insulte şi înjurături, care i-au răsunat mult timp în urechi după aceea.

- Ce faci, cucoană? Nu-l ajuţi? Te-ai văzut cu sacii în căruţă şi… Muierile astea afurisite!

- Nu suntem împreună, se scuză ea, privind înainte.

- Nu, pe sărăcie! Se vede de la o poştă că semănaţi. Sunteţi fraţi sau verişori?

- Nu suntem nimic, îl asigură ea, evitând să privească spre cel rămas jos.

- Să i-o spui lui mutu! Doar un orb nu ar observa că… scuze, tinere, am vrut să spun…

Omul coboară sprinten, în ciuda corpolenţei sale, se apropie de tânăr, îi înşfacă sacul de călătorie şi îl ia aproape pe sus, urcându-l pe scara din dreapta.

-Ia dă-te mai încolo, îi spune femeii uimite. Lasă-l pe el la margine, să aibă de ce se ţine. Mata vezi când vin curbele, el nu.

Închide uşa cu putere, verifică clanţa, înconjoară prin faţă camionul şi se aşează pe locul lui, oftând.

Ori la bal, ori la spital

… dar nu la oricare, ci la cel municipal. O hardughie superglomerată, veche şi subfinanţată. Ai zice că e în România. Mda, ar putea fi şi de aici, cu o singură condiţie: ca medicii noştri să fie animaţi măcar pe jumătate de entuziasmul celor din cartea Barbarei Harrison.

În rest, cu scuzele de rigoare, trebuie să spun că n-am picat pe spate. Am citit-o mai mult pentru că am un prieten care m-a înnebunit cu citate din ea. Lăudabil lucru din partea lui. A reuşit să găsească cele câteva perle din însăilarea aia de aproape 400 de pagini. Se vede că a citit-o în anii ‘80, imediat după ce a apărut, şi când a receptat-o cu prospeţimea începutului de carieră, când îţi cauţi repere şi modele. Dar, după ce urmăreşti mai multe seriale cu subiecte medicale, romanul doamnei Harrison ţi se pare uşor desuet şi trenant. Iar personajele… ce să mai vorbim. Un medic dedicat incredibil de mult meseriei lui, o tânără eroină perfectă în imacularea ei, aseptică aproape, imposibil -omeneşte vorbind- de iubit, deşi autoarea se chinuie să ne convingă de contrariul, un chirurg cu apucătui de satir, un afacerist dur, cvasi-inuman, nici măcar veros, ci doar arid etc. Personaje schematice, evoluţie previzibilă, happy end uşor dulceag.

Nu-mi pare rău că am citit-o. Face parte, oarecum, din fişa postului. Probabil că trebuia s-o parcurg atunci când era în vogă, dar mă feresc să citesc “la cald”, pentru a-mi păstra obiectivitatea. Doar că uneori detaşarea asta mai mult strică decât ajută.

Dublu orb (28)

Cum-necum, reuşisem să evadăm amândoi din „carcera domestică” şi îmbrăcasem hainele de sărbătoare ale iubirii. Am luat prânzul într-un local căruia i-am uitat numele. Îmi amintesc doar mirosul amestecat, de bucătărie şi deodorant de baie, masa noastră aflându-se aproape de intrarea în toaletă. Restaurantul era destul de curat comparativ cu altele din capitală, muzica mergea în surdină (minune mare!), chelnerii erau politicoşi şi prompţi, iar Igor arăta ca un adevărat domn din alte timpuri. Nu-l mai văzusem îmbrăcat în costum niciodată, ci doar într-un sacou profesional şi pantaloni de culoare închisă. Hainele stăteau impecabil pe el, doar cravata era cam excentrică, dar un adevărat aristocrat ştie să poarte orice fără să pară un saltimbanc. Culoarea ochilor îi era scoasă în evidenţă de cămaşa vernil, parfumul cu care se dăduse mirosea a tabac, ţinuta îi era dreaptă şi zâmbetul seducător. Avea un calm olimpian, care a făcut să mi se disipeze stânjeneala pe care o simţisem când am dat cu ochii de el, în holul pensiunii în care stăteam. Îl priveam şi nu mă puteam împiedica să nu fantazez despre noi ca formând un cuplu legitim, lucru care acasă nu mi se mai întâmplase; eram prinşi prea puternic în angrenajul familial, ca să ne imaginăm, chiar şi în glumă, că am putea deveni soţ şi soţie; de altfel, îi şi spusesem o dată -mai în glumă, mai în serios- că nu-mi doresc să-i fiu nevastă; „De ce ?” întrebase el, nevenindu-i să creadă că există şi femei care să nu viseze la asta; „Să fiu veşnic geloasă, ca Verona? Lasă, mai bine să fie neliniştită ea, nu eu”; „Ciudată logică mai ai!” reamarcase nu prea mulţumit). Am luat prânzul şi am tăifăsuit, neputându-mă împiedica să nu controlez, din când în când, dacă nu apare vreo faţă cunoscută prin împrejurimi. „Ar trebui să fim de-a dreptul ghinionişti să păţim lucrul acesta, aici”, a spus zâmbind. Mi s-a părut normal să bea câteva beri, dar am început să mă îngrijorez când l-am auzit comandând, la desert, o butelie de vin. Nu aveam de gând să-l las să o bea singur, aşa că am cerut şi eu un pahar, de care însă abia m-am atins, în ciuda îndemnurilor lui amuzate: „Vreau să te văd cum eşti când te ameţeşti!” „Nu-i nevoie. Ameţită sunt de felul meu, altfel n-aş umbla cu tine”, i-am răspuns râzând. Mi-am spus că, la urma urmei, nu băuse chiar atâta şi că, ajuns acasă, va dormi, aşa că seara, când ne vom reîntâlni, va fi proaspăt ca o viorea. Ne-am întîlnit în locuinţa unui prieten de-al lui, care lipsea din localitate. Nu dormise nici un pic! Nu ştiu exact ce făcuse, dar, văzându-i ochii uşor injectaţi, aveam o idee nu prea îmbucurătoare. Camera în care m-a primit era mobilată ciudat, din lucruri adunate alandala, de-a lungul timpului, de un burlac cu lipsă de imaginaţie. În mijlocul ei era atârnat un sac de box, aşa încât în orice direcţie o porneam, dacă nu eram atentă, mă loveam de el. Igor stătea tolănit pe un fotoliu la picioarele căruia am zărit o sticlă de vin pe jumătate golită şi un flacon de apă minerală. M-a invitat să mă aşez pe canapeaua desfăcută, cu aşternuturi în dezordine, lucru pe care l-am făcut, dar poziţia era teribil de incomodă, aşa că am început să mă plimb prin cameră, apoi prin celelalte, inventariind obiectele din jur, tablourile (de fapt, nişte banale reproduceri şi postere cu sportivi) şi biblioteca săracă. Nu prea aveai ce admira acolo, dar nu pentru asta venisem. Între timp, iubitul meu se îmbrăcase şi mă aştepta lângă uşă. M-a dus la un local familial din apropiere, pentru cină. (Fac, aici, o paranteză. În tinereţe, când nu ne prea dădeau banii afară din casă, ieşeam destul de rar în oraş; poate de patru sau cinci ori pe an; mai târziu, când Paty a început să prindă cheag, luam destul de des masa la restaurant, singuri sau cu prietenii sau partenerii lui de afacere, iar în ultimul timp, a devenit o obişnuinţă să mă întâlnesc separat cu ai mei, care îl plictisesc, de regulă, pe el. Întotdeauna am făcut-o în locuri unde şervetul alb de pe mâna stângă a chelnerului este obligatoriu, vinul îşi este adus la degustat înainte de a fi servit, scrumiera îţi este schimbată după fiecare ţigară fumată şi nota de plată prezentată într-o mapă elegantă, discretă. Cu Igor însă am ajuns să frecventez locuri care cu greu puteau fi numite aşa: cu muşama pe masă, cu autoservire şi grup sanitar cât o gămălie de chibrit. Nu mă deranja prea mult, erau chiar pitoreşti într-un fel; îmi aminteau de localurile muncitoreşti în care mă duceau, extrem de rar, părinţii mei, când erau tineri; mă intriga doar faptul că avocatul celebru şi cultivat se simţea bine în asemenea stabilimente; mai mult decât atât: exista un depozit de vinuri lângă gară unde se întâlnea o parte a cremei intelectualităţii oraşului, printre care şi iubitul meu; acolo, aşezaţi cu fundul pe lăzile cu sticle, petreceau ore întregi bând şi discutând, făcând politică sau chiar închegând afaceri. Mă rog, fiecare cu gusturile lui!…)

După un coniac dublu şi o sticlă de vin, faţa lui Igor a început să-şi piardă trăsăturile cu care eram obişnuită. Când sosisem, sala era aproape goală. Între timp, se ocupaseră toate mesele, unele de mai multe ori la rând, ca, în final, să rămână doar vreo două grupuri de cheflii, printre care şi noi; adică el, pentru că eu băusem doar o jumătate de pahar de bere. Renunţasem să-i mai contorizez băutura; ştiam doar că este deja prea mult; ar fi fost înţelept din partea mea să pretextez o indispoziţie subită şi să mă întorc la pensiune, dar chipul lui, chiar şi aşa parţial desfigurat de băutură, era cel al unui om fericit, aşa că nu m-a lăsat inima să-l las singur. L-am urmărit neputincioasă -înăbuşindu-mi cu greu căscatul- cum povestea ceva ce nu părea a avea sfârşit; nu-i mai urmăream şirul vorbelor şi îmi simţeam spinarea înţepenită de atâta stat pe scaun. Într-un final, am plecat spre casă, dar drumul a fost prea scurt pentru ca el să-şi revină cât de cât din aburii beţiei. Am intrat în apartament ca într-o închisoare, jinduind după un pat numai al meu, în care să-mi întind oasele obosite şi să adorm netulburată de nimeni. Nu meritam însă un asemenea răsfăţ, aşa că am mai stat vreo oră abia ţinându-mi ochii deschişi, l-am ascultat istorisind isprăvi din timpuri mai bune sau comentând ce vedeam la televizor sau, pur şi simplu, îngăimând vorbe dezlânate. „De ce mă laşi doar pe mine să vorbesc?” m-a luat, deodată, la rost. „Ai zis de atâte ori că vrei să-ţi petreci o noapte cu mine, şi acum taci mâlc. Te plictisesc? Sau, poate, vrei să facem dragoste… Da, cred că asta vrei. Bine, mă voi executa. Fetiţa mea dulce va avea ce doreşte!” Era ultimul lucru de care aveam chef, dar cui să-i spui asta?! Mi-am scos, în silă, hainele care păreau că se lipiseră de mine, în timp ce el se dezbrăca ca la armată, astfel că în câteva secunde era gol şi prăvălit pe canapea, în aşteptare. A fost singura dată, de când îl cunosc, când am sesizat un miros urât venind din partea lui; era explicabil: stătuse atâtea ore aşezat, încât transpirase din greu şi cutele pielii lui emanau un iz acrişor, greu. Mă gândeam cât de neplăcut va fi ce urma să se întâmple, dar se pare că bunul Dumnezeu se îndurase de mine, deoarece, când m-am apropiat de el, sforăia deja, doborât de somnul izbăvitor. În cameră nu erau mai mult de 17 grade, aşa că am început să-l îmbrac cu pijamaua, cu infinite precauţii, de teamă să nu-l trezesc. Am remarcat că pielea de pe spate era destul de aspră, de parcă nu era din acelaşi „material” cu cealaltă, fină subţire şi uşor umezită. M-am aşezat, apoi, epuizată lângă el, şi am încercat să adorm, dar n-am putut; se zbătea în somn, gemea, sforăia, apoi părea că nu mai respiră minute întregi, după care îşi schimba din nou poziţia, inconştient de prezenţa mea, astfel că de vreo două ori abia am reuşit să mă feresc de braţul lui greu care se îndrepta spre mine. Trecuse cu mult de miezul nopţii, capul îmi bubuia de durere şi simţeam o senzaţie de sfârşeală. M-am ridicat de lângă el şi am părăsit camera, căutând un loc mai propice somnului decât în vecinătatea uriaşului periculos. Am găsit o cameră mică, pe care nu o remarcasem la inspecţia de la începutul serii. Era mai mult o debara, dar avea un pat de o persoană, încărcat cu pungi şi saci cu haine. Le-am aruncat pe jos şi m-am ghemuit în el, acoperindu-mă cu un sac de dormit care mirosea a fum şi a grăsime râncezită. Credeam că voi adormi instantaneu, dar impresiile acumulate în ultima perioadă şi teama nedefinită faţă de omul care dormea în cealaltă încăpere îmi stăruiau în mintea mai trează ca oricând. Stăteam şi analizam, pe întuneric, cele întâmplate, şi nu mă puteam împiedica să gândesc că-mi primesc pedeapsa pentru ceea ce făceam. Din când în când, îmi trecea prin minte că lui Igor i s-ar putea întâmpla ceva rău, şi nu ştiam cum va trebui să procedez în atare situaţie. Am coborât din culcuşul meu incomod, am păşit în vârful picioarelor şi am verificat ce se întâmplă în camera cealaltă; era în ordine: respira liniştit, aşa că mă puteam întoarce la locul meu, să prind măcar câteva ore de odihnă. Cred că eram pe cale de a aţipi, sau dormeam deja, dar foarte superficial, când l-am simţit deschizând uşa… Printre pleoapele întredeschise, i-am zărit silueta masivă, ameninţătoare, în cadrul ei. Mă rugam din tot sufletul să nu intre peste mine, să se întoarcă pe canapeaua lui şi să uite că sunt acolo. Se pare că, din nou, Cel de Sus îmi asculta dorinţa, pentru că l-am văzut făcând cale întoarsă; uitase uşa deschisă, dar ce mai conta; important era că mă lăsa în pace; abia atunci am reuşit să adorm cu adevărat, dar m-am trezit după doar două sau trei ore; îmi fuseseră însă suficiente, deşi „norma mea nocturnă” este de şapte-opt. De dincolo, se auzea televizorul cu sonorul dat destul de tare. Am făcut un duş şi apoi, îmbrăcată în halatul pe care îl găsisem în baie, m-am apropiat de canapeaua pe care era întins un Igor treaz, senin şi zâmbăreţ. Igor al meu! M-am cuibărit lângă el şi, după nici cinci minute, făceam dragoste, uitând toate gândurile halucinante care îmi zdrenţuiseră noaptea.

La lumina zilei, lucrurile îşi recăpătaseră contururile fireşti. Am dejunat frugal, apoi ne-am plimbat prin parcul de lângă bloc, în ciuda palelor tăioase de vânt care se fugăreau pe alei. Mă simţeam norocoasă să fiu iubită de un bărbat atât de frumos. Epitetul de „proastă” era cel mai blând pe care mi-l atribuiam, atât de nesăbuite mi s-au părut temerile din cursul nopţii. Un om atât de sensibil şi tandru ca el nu putea să-mi facă vreun rău; cum naiba mă putusem gândi la aşa ceva?! Dacă aş fi ţinut toate acestea doar pentru mine, poate că nu aş fi declanşat reacţia lui surprinzătoare, după o zi sau două; cred că o zi, nu mai ştiu bine ce era atunci, sâmbătă sau duminică… ştiu doar că „deflagraţia” a avut loc într-o luni dimineaţa, când i-am spus, sub formă de glumă, nu de reproş, subliniez: glumă, ce trăznăi mi-au trecut prin minte în noaptea aceea de pomină. Nu am bănuit nici un moment cât de tare îl va afecta ce i-am spus. Am fost sinceră cu el pentru că îmi cunoşteam felul prăpăstios de a gândi, modalitatea ciudată de a reacţiona când nu mi-e bine şi încercam, cu blândeţe, să-l previn să fie mai atent în viitor; am încercat să-i explic că nu ştiam să mă comport cu oamenii care beau, având în vedere că nu avusesem de-a face cu aşa ceva. Cred că a înţeles totul pe dos. Sau, mă rog, a înţeles corect, dar a fost rănit de felul în care i-am spus… sau s-a simţit umilit să fie comparat cu Paty… sau naiba ştie !… Cert este că mi-a trimis, a doua zi, un mesaj uluitor, în care îşi punea cenuşă în cap, ca un lord care a supărat-o pe a lui lady cu o atitudine inadecvată; l-a încheiat interzicându-mi –din nou, extrem de politicos- să nu-i răspund şi să nu-l sun. Era confuz… poate voit confuz, sau aşa i-a ieşit, cine ştie? Era convins că nu voi putea uita ce s-a întâmplat; n-am uitat, într-adevăr, dar nu a contat atât de mult cât credea el; când iubeşti, foloseşti altă măsură a lucrurilor… „Dacă ne vom despărţi, cel puţin vei realiza că nu ai pierdut mare lucru”, îmi scria. Nici măcar nu folosea afirmaţia clară, ci dubitativul. Adică nu era sigur că ne vom despărţi, deşi el considera că am toate motivele s-o fac. Păi, dacă eu le aveam, eu trebuia să hotărăsc, nu el, „vinovatul”.

L-am lăsat în pace un timp, să-şi limpezească gândurile. Se părea că simţea nevoia aceasta. Îmi era însă cumplit de greu. Mă obişnuisem cu iubirea lui glumeaţă-înfocată-jucăuşă-supărăcioasă-decadentă-lipicioasă-nepăsătoare-uimită etc. După o săptămână, l-am luat cu asalt. „Nu-mi răspunde, nu mă suna!” îmi scrisese. Nu „Nu mă căuta”! Nu ştiu dacă se aştepta la asta. Probabil că voia să ne împăcăm, dar în ritmul şi în stilul lui, ori eu nu aveam timp şi răbdare. M-am îmbrăcat elegant, m-am parfumat, mi-am luat inima în dinţi şi am mers la cabinetul lui. Dacă voia să ne încheiem relaţia, va trebui să mi-o spună privindu-mă în ochi. Nu ştiam cum voi reacţiona într-o asemenea eventualitate, dar eram sigură că nu-i voi cerşi iubirea, ci voi ieşi demn din viaţa lui. Ca prin minune, nesuferita de Sanda lipsea. Am intrat peste el şi vorbele au început să-mi iasă pe gură ca mitraliate. L-am făcut cu ou şi cu oţet pentru felul laş în care proceda. Când am tras aer în piept, ca să continuu, mi-a închis-o cu un sărut pasionat… În medicina tradiţională chineză se afirmă că pe ureche, în mâini şi pe tălpi sunt proiectate toate organele şi sistemele. Probabil că la mine şi pe buze; altfel nu-mi explic de ce, atunci când mă sărută, îmi simt intrând în vibraţie totul: inima, stomacul, plămânii, uterul… „Eşti cea mai sărutăcioasă iubită pe care am avut-o”, îmi spunea uneori, râzând, după câte o reprinză de pupături înfocate. Nu pupăcioasă, ci „sărutăcioasă”… îi plăcea să inventeze cuvinte; dacă n-ar fi fost atât de leneş, cred că ar fi fost un scriitor bun; precedente avea în familie, vocabular bogat aşijderea, imaginaţie şi experienţă, peste măsură, probabil că şi talent… o dată mi-a propus să-l înregistrez cu un reportofon şi să transcriu ce a spus într-o ocazie sau alta, la alegere. Într-un fel, am făcut-o. N-am avut însă nevoie de niciun aparat, pentru că mintea mea a reţinut tot ce mi-a impresionat sufletul. Memoria mea nu este atât de performantă ca a lui, dar m-a slujit cu folos atunci când a fost cazul. Şi când n-a fost, dar aceasta este o altă poveste.

Nu sunt prostituata cu sufletul de aur din Leaving Las Vegas, ci doar o femeie care a mai stat la căpătâiul unei iubiri, văzând-o cum îşi dă duhul. A fost o lungă agonie. Nu cred că mai pot suporta alta… Îmi este teamă că nu va înţelege şi se va simţi ofensat. Poate că are tot dreptul, dar când am conceput cartea aşa cum am făcut-o, am fost convinsă că îi ofer cel mai frumos cadou pe care îl poate face o femeie iubitului. Dacă el nu vede lucrurile aşa?!… Mă va trata iarăşi cu dispreţul lui suveran şi politicos? Sau va fi furios? Sau, cel mai probabil, nu va mai dori să ştie de mine, de nemernica ce l-a imortalizat în postúri de care –în accepţia lui- nu are motive să fie mândru, ignorând faptul că nici pe mine nu m-am cruţat. Din păcate, nu mai pot schimba ceva din ea; este independentă deja de voinţa mea, nu mai pot tăia sau să adăuga nimic.

Sfârşitul capitolului

… copilărie, cu pădurea ta cu tot…

(Leapşă preluată de la Lady A)

Mi-am petrecut primii şapte ani într-o casă în care nu aveai timp şi loc să-ţi asculţi gândurile de atâta zarvă şi zbenguială de copii neastâmpăraţi, trăind fără constrângeri. În casa bunicilor, coexistau, simultan, cel puţin trei generaţii, astfel încât, mult timp, nu reuşeam să disting ce grade de rudenie ne leagă. Aveam un unchi mai mic decât mine şi nepoţi de-o vârstă cu mine sau chiar mai mari. Trăiam într-o colectivitate de tip aproape primitiv, în care domina cel care avea cea mai puternică personalitate, nu cel mai în vârstă sau cu rang familial mai înalt. Eram printre cei care se impuneau, în ciuda staturii mele mărunte. Cu vorba, cu pumnii, cu ghearele, cu strigătele, cu plânsul – când nu se putea altfel-, cu pâra la Buna, cu izmeneala pe lângă Moşu, cu zâmbetul, cu ghionturile şi promisiunile, cu tot ce puteam folosi la urma urmei. Mâncam când îi era foame „turmei”, dormeam o dată cu ea, eram parte dintr-o magmă primordială din care mă individualizam doar când ceva sau cineva mă incomoda; fiecare zi era veşnică, prima şi ultima în acelaşi timp; nu exista mâine, iar pentru amintirea lui ieri era prea devreme. Libertatea nemărginită, cerul veşnic deschis… nu-mi amintesc să fi fost timp urât vreodată, pentru că frumoase ni se păreau şi ploaia, şi ceaţa, şi neaua…

Apoi, deodată, exilul din Paradis! Back to civillisation! Adusă aproape cu forţa la oraş, primenită, probabil că şi despăduchiată, îmbrăcată ca o domnişoară; ghiozdanul în spate, vioara în mână, rupe-le gura la toţi, fata tatei!

Am tot încercat să aflu de ce nu m-au mai lăsat ai mei la bunici decât când am intrat la liceu. A durat opt ani ruptura asta… Opt ani în care o visam pe Buna şi plângeam, în somn, după ea. Ani în care tânjeam după Bina-nebuna, cea care avea perioade în care refuza să vorbească, dar comunica cu noi prin gesturi, într-o pantomimă care spunea mai mult decât cuvintele; după Simi-zurbagiul, care prefera să nu-şi facă apariţia pe acasă câteva zile după ce făcea câte o boacănă, şi dormea în podul grajdiului din deal, mâncând ce-i duceam noi pe furiş; după Teo, căruia i-a căzut o oală cu apă fierbinte în cap şi a rămas cu creştetul defrişat pentru totdeauna; după Jeni-roşcata, mătuşa mai răsărită cu doar trei ani ca mine, căreia i se rupea filmul câteodată şi rămânea minute în şir într-o poziţie (pe care am regăsit-o mai târziu în cărţile mele de yoga), legănându-se încet, cu privirea la zenit; după Costi, vărul meu mai mare, cu ifosele lui igienice pe care nu le înţelegeam („Cum, adică, să nu-mi împrumute chiloţii lui, când vreau să fac baie în pârâul de lângă casă ?! Aici fiecare se îmbracă cu ce-i pică sub ochi, indiferent dacă este pe măsura lui sau nu. Important este să nu-ţi fie frig sau cald, sau să nu te arăţi despuiat în faţa lumii…”); după Dumi – unchiul meu cel cuminte şi conştiincios, care venea, la fiecare sfârşit de săptămână, de la internat, şi se culca în laviţa din camera bunicilor; după alt Teo-nerodul care ne aducea în casă mieii abia fătaţi, în primăverile înzăpezite; după Ema, sora mai mică a mamei, care a sfârşit prin a se contamina de morbul curăţeniei patologice, aceea care te face să dezinfectezi cu spirt orice obiect atins de un străin, să nu mănânci decât din farfuriile spălate de propria mână ş.a.m.d.; după Vasi- cea mai vârstnică odraslă a bunicilor, aflată în cealaltă extremă, trăind într-o casă imensă, care i-a scăpat definitiv de sub control de când i s-au născut cei patru copii (de fiecare dată când o vizitam împreună cu mama, aceasta îşi petrecea câteva zile bune spălându-i perdelele, covoarele, draperiile, călcând maldărul de haine înghesuite pe masa din mijlocul camerei de zi, dereticând, frecând podelele, gătind, punându-i murături sau dulceţuri, cârpindu-i rufele, în timp ce eu porneam, împreună cu verii mei, în expediţii care se lăsau de multe ori cu cucuie şi genunchi juliţi).

Poate că ai mei s-au temut că-şi pierd fiica prin puzderia aceea de neamuri. Sau doar au uitat că bunicii fuseseră cei care duseseră greul în primii mei şapte ani de viaţă şi că poate că îmi duceau dorul. Devenise ceva de la sine înţeles că atunci când nu aveau ce face cu odraslele, unchii şi mătuşile să le trimită acolo unde unul în plus sau în minus nu părea a conta. Pe când mai eram „în turmă”, se întâmpla să vedem în vreo după-amiază, la ora când venea „cursa”, cum este ejectat, în staţia de lângă casă, un pui de om încărcat cu plase multe. Stătea în cumpănă preţ de câteva minute, apoi o pornea poticnit spre poartă, timp în care ne dădeam cu presupusul în legătură cu filiaţia lui, nefăcând nici un gest spre a-i merge în întâmpinare. Era de la sine înţeles că nou-venitul urma să devină un fel de băiat de mingi al tuturor, asta până când avea să apară un alt novice care să-i preia sarcinile. Cum eu stăteam mai tot timpul acolo, eram un fel de veteran; făceam parte din staff, cum s-ar zice azi…

Indiferent din ce motiv m-au ţinut departe de casa bunicilor, rezultatul a fost că am simţit nedreptatea şi constrângerea pentru prima dată. O pedeapsă nemeritată. Ruptura. Desprinderea crudă şi inexplicabilă din universul mereu în schimbare al copilăriei.

Faptul că i-am revăzut pe toţi după şaptesprezeci ani, atunci când bunicii şi-au serbat nunta de aur, nu m-a ajutat. Dimpotrivă. M-am simţit înstrăinată de mulţi dintre aceia cu care am împărţit haine, bucate, bucurii şi necazuri. Mai mult chiar: atât de mult se diversificase familionul, încât erau persoane pe care nu le cunoşteam, dar cu care eram în grade strânse de rudenie. I-am numărat o dată, ajutată de mama. Suntem aproape o sută. Nouă unchi şi mătuşe, cu soţii lor. În medie, câte trei copii de pereche, majoritatea căsătoriţi, cu odrasle la rândul lor etc. Asta doar din partea mamei, pentru că şi tata a avut patru fraţi, din partea cărora m-am ales cu patru verişori, dacă-l scădem pe bietul Gică, care a murit la 18 ani. Dacă vreodată aş putea să-i adun pe toţi la un loc, cred că aş umple sala Filarmonicii doar cu rudele mele. Dacă li s-ar adăuga şi cele ale “peştişorului de aur”, ne-ar trebui deja Teatrul Naţional ca să-i încapă pe toţi.

50 de ani de căsnicie ! I-au calculat după vârsta celui mai bătrân dintre copii, ştiindu-se că Buna a odrăslit încă de cum s-a măritat. A pus mână de la mână tot neamul şi le-a făcut o petrecere-surpriză. De cu dimineaţă au început să se adune, în curtea pietruită, care veniţi pe jos, care cu motociclete, care cu maşini, care cu autobuzul închiriat de Pirat, soţul mătuşii Nina, cel care şi-a pierdut un ochi într-o încăierare cu nişte beţivi. Bunicii priveau cruciţi revărsarea aceea de lume pestriţă (pentru că unii veniseră cu prietenii/prietenele sau iubiţii/iubitele pe care nu avuseseră încă ocazia şi îi prezinte), neştiind ce-i aduce acolo, temându-se că s-a întâmplat cine ştie ce nenorocire şi că familia ţine să le fie aproape în momentele grele. Riscau să păţească precum Momo, personajul din Un mafiot la Hollywood, care a făcut infarct când, după ce a urcat din greu câteva etaje, a intrat în casă şi o mare de prieteni/rude/vecini/ş.a. a urlat în cor: Surprise! Abia când a văzut că se îngroaşă gluma, le-a spus mama –organizatoarea evenimentului- despre ce era vorba. Stabilise totul în cele mai mici amănunte: cine ce aduce şi ce are de făcut; colectase banii de cadou –un aragaz cu butelie şi o maşină de spălat- şi le prezida pe gospodinele care găteau care pe unde apucau: în bucătăria strâmtă (cu tigăile şi oalele atârnate pe pereţi şi tufele de ierburi de leac puse la uscat, deasupra sobei), în camera „din sus”, în curte (sub mărul creţesc ale cărui fructe ne strepezeau dinţii când eram mici), în cuptorul de lângă casă etc. Buna încerca să se facă de folos, dare era alungată de peste tot de fetele, nurorile şi nepoatele care intraseră în competiţia „Cea mai pricepută bucătăreasă”, aşa că a sfârşit prin a se aşeza pe un buştean, în poiană, în mijlocul nepoţilor şi strănepoţilor pe care îi pupa uimită de cât de mari se făcuseră. Moşu a reacţionat la toată acea aparentă debandadă luând drumul pădurii, în care s-a afundat cu paşii lui rari şi apăsaţi. Cum nu m-am dat niciodată în vânt după gătit (dar pe atunci nu aveam curajul s-o recunosc), m-am limitat să fiu un fel de piar al comunităţii, aşa că vegheam discret ca relaţiile dintre membrii ei să se păstreze în limite cât de cât civilizate, mai ales că unii dintre ei –cei care rumeneau purceii şi batalul, pe grătarul de lângă pârâu- se „adăpaseră” deja conştiincios din damigenele cu vin aduse de unchiul Teo-ăl-bun, şi deveniseră euforici, chiar uşor irascibili. Mi-am asumat ingrata sarcină de „diriginte” -uzând oarecum de poziţia mea de medic, chiar dacă doar începător- le-am confiscat băutura şi am închis-o în pivniţă, după care am luat-o pe urma Moşului, pe troaş în sus, punând o distanţă cât mai mare între mine şi bărbaţii care începuseră să vocifereze din ce în ce mai întărâtaţi, furioşi pe „tupeul mucoasei”. L-am găsit pe bătrân reparând un gard de crengi şi nuiele cu care încerca să ţină la distanţă jivinele pădurii. Pentru el, nu era decât o zi oarecare. Am vorbit un timp, mai mult prin semne, pentru că era surd-bocnă de când căzuse de pe casă, în urmă cu patruzeci de ani. Ne-am întors abia când Buna a bătut în gongul -de fapt un butoi vechi, de tablă- cu care ne chema la masă. Spre surprinderea mea, am fost întâmpinată cu o veselie la care nu mă aşteptam. Ştiam motivul adevărat, dar am vrut să cred că era vorba şi de dragoste acolo, nu doar de bucuria celor cărora li se încheia astfel perioada scurtă de abstinenţă.

Îmi amintesc de ei cum erau atunci… ce diferiţi totuşi faţă de cum mi-i fixasem în memorie… cei care fuseseră subţirei, deveniseră uscaţi, aţoşi; fetele grăsuţe erau deja obeze; blonzii se transformaseră în şateni sau cărunţi; aveau boli şi metehne care se agăţaseră de ei în toată acea perioadă în care existaseră în mintea mea într-o formă idilizată… Încercarea mea de a mă reîntoarce în „colonia copilăriei” din care mă smulseseră ai mei dădea greş. Îi urmăream cum mănâncă, beau şi se distrează, spunându-mi obsesiv că fac parte dintre ei, deşi mă simţeam la distanţă de milioane de ani-lumină. I-am mai revăzut doar la nunţi şi înmormântări, dar nu am reuşit să mai comunic cu ei cu adevărat niciodată. Când se rupe ceva în mine, nu mai poate fi înnodat; poate doar cârpit cu neîndemânare… mai mult un by pass decât un restitutio ad integrum…

Nu dau leapşa asta nimănui. S-o preia cine simte nevoia. Celor care nu au blog (Flo, Strigo), le pun la dispoziţie spaţiu pe al meu.

Album de familie -2

Vi-l mai amintiţi, cred, pe Înalt Urecheatul Flo King…

Ei, dacă aici e oarecum în mediul lui natural, nu întotdeauna a fost aşa. De pildă, căutând prin arhivele armatei pe care o conduce cu copituţă de fier, am aflat că a fost pe front viteazul nostru. Nu credeţi? Ia priviţi aici!

După cum se vede, a avut parte de acelaşi tratament preferenţial de care a beneficiat din pruncie, ca cap (scuze!) încoronat! Sau poate s-a obişnuit cu poziţia de când a trăit experienţa aia memorabilă cu afganii care-l răpiseră şi l-au pus la muncă…

Întors în civilizaţie, a continuat să se fofileze cât a putut de la mersul pe jos. Şi se mai miră că are burtică, sedentarul nostru!

Am continuat munca de cerecetare în ce-l priveşte şi am aflat că este atestat documentar din cele mai vechi timpuri,

fiind un apropiat al Sfintei Familii,

ca si al lui Shakespeare, care l-a nemurit în “Visul unei nopţi de vară”,

lucru explicabil având în vedere cultura lui. A Regelui, adică! De felul lui e sentimental, aşa că e veşnic îndrăgostit (yoyo, eu şi Strigoiţa ştim de ce! ).

Ca urmare, e firesc să mai şi calce strâmb câteodată…

Deci, vi l-am prezentat pe acest charismatic personaj doar pentru a înţelege şi voi de ce Sindicatul Cotcodacilor de pe lângă Dailycotcodac l-a ales ca rege şi şef de sindicat deopotrivă.

Să ne trăiască şi să fie veşnic frumos şi vesel! (Majestate, nu prea te-ai spălat pe dinţi, nţţ, nţţ!)

Dublu orb (27)

-Bărbierul din Sevilla.

-Ce-i cu el? a întrebat, nedumerit.

-Cine l-a scris? Nu-mi mai amintesc.

-Beaumarchais.

-Dar Prometeu descătuşat ?
-Shelley.

-Cine a sculptat Sărutul?

-Mai mulţi: Auguste Rodin, Constantin Brâncuşi… Ce faci? Îmi verifici memoria?

-Da, voiam să aflu dacă nu m-ai aburit, l-am înfruntat eu.

-Mă jigneşti. Nu mint decât atunci când n-am de ales. Credeam că mă cunoşti. Fie, întreabă-mă. Te avertizez însă că nu poţi afla mare lucru, pentru că ţin minte doar ce am învăţat. Dacă mă chestionezi din chestii de care n-am auzit, nu-ţi voi putea răspunde.

Ar fi trebuit să mă opresc, dar un drăcuşor îmi dădea ghes să continuu:

-În ce an a devenit cancelar al Germaniei Helmut Kohl?

-Te referi la R.F.G., nu la cea democrată. 1982. Anul în care englezii le-au tras-o argentinienilor care voiau să cucerească Malvinele.

-Apocalypse now. Regizorul. Interpretul principal.

-Regizorul: habar n-am. Interpretul principal: Marlon Brando. Acelaşi din Pe chei, Revolta de pe Bounty, Ultimul tangou la Paris.

-Zadig sau destinul?

-Voltaire.

-Întemeierea Romei?

-753 înainte de era noastră.

-Coloana lui Traian?

-Apolodor din Damasc, Roma, anul 113. Mulţumită?

-Da. Ai o bogată cultură generală, ceea ce ştiam deja. De celălalt lucru însă nu sunt chiar atât de convinsă.

-Treaba ta. Ce zici, rămâi ? Hai, sună-l pe Pat…

-Nu pot, iubire. Chiar nu pot. Şi-aşa, nu ştiu ce explicaţii îi voi da… Înţelege.

-Atunci, pleacă, ce mai stai? Mâine dimineaţă însă te prezinţi aici, uşor de dezbrăcat, nu cu toată garderoba pe tine. Într-un minut, trebuie să rămâi doar în cercei.

Am respirat uşurată. L-am sărutat pe fruntea asudată şi am plecat în fugă, să nu-i dau timp să se răzgândească şi să mă cheme înapoi.

Se spune că există un Dumnezeu al beţivilor şi unul al copiilor. Probabil că şi îndrăgostiţii au o divinitate care le poartă de grijă, altfel nu-mi explic cum se face că în acea seară, Paty a apărut acasă după ce mă băgasem în aşternuturi; nici de ce nu a descoperit legătura noastră timp de doi ani, în ciuda faptului că, în târgul nostru, secretele nu aveau viaţă lungă. Poate că, totuşi, Igor avea dreptate în ce-l privea…

Uneori, aveam impresia că trăiesc lângă sinucigaşul ciudat din Leaving Las Vegas. Cine a văzut filmul poate a simţit, ca şi mine, neputinţa de a asista pe cineva care se distruge în mod conştient, cu dramatică perseverenţă, în ciuda iubirii, înţelegerii profunde şi devotamentului cu care îl înconjoară eroina. Ca şi prostituata magistral jucată de o cvasinecunoscută pe atunci, aveam aceleaşi simţăminte amestecate faţă de el: îl ocroteam ca pe un neajutorat derutat şi îndărătnic, îl ascultam, ca vrăjită, când mi se destăinuia („Eşti ca un copil înnebunit după poveşti”, îmi spunea, văzându-mă cum îi sorb vorbele), îl doream ca bărbat, îl certam ca pe un duşman, îl admiram pentru farmecul şi voinţa puternică pe care, de multe ori, şi-o irosea în lucruri minore.

Am încercat să lupt cum m-am priceput cu înclinaţia lui spre băutură; probabil că acelaşi lucru l-a făcut şi Verona, la timpul ei, dar a sfârşit prin a-l acompania, de cele mai multe ori, în demersul lui bahic; dacă, despre el se spunea că, „din când în când, bea prea mult”, ea era mult mai aspru criticată din acest motiv; se pare că unei femei i se iartă mai greu aceste apucături decât conduita uşuratică. Simţeam oarecum că sarcina aceasta căzuse în mâinile mele; eram cea pe care o iubea, aşa că, dacă avea cineva şanse să-l facă să renunţe, dacă îl iubeam la rândul meu, eu eram aceea. Nu eram însă pregătită pentru asta; nu aveam experienţă; niciunul dintre bărbaţii alături de care trăisem într-un fel sau altul –tata, fratele meu, verişorii, soţul meu, apoi fiul nostru- nu obişnuiau să se întreacă cu băutura, aşa că nu-i văzusem turmentaţi, ca să ştiu cum trebuia să procedez.

Primul şoc l-am avut când am petrecut două zile cu el, la Bucureşti…

To Sir, with Love!

Mă duc într-o zi la Sia, mătuşă-mea, să-i cer împrumut nişte nuci; ştiţi voi: genul ăla de troc între rude din care ai mereu senzaţia că dai mai mult decât primeşti… Bat la uşă, politicos, şi intru în casă. Sia tocmai ieşe din camera de zi, cu o tavă goală. Mirosea de-ţi muta nasul a prăjituri de-alea bune, că femeia e neîntrecută în de-astea când îşi pune ambiţia. Dau să zic ceva despre “scopul şi durata vizitei”, dar îmi face semn să tac, arătând, peste umăr, uşa de pe care tocmai ieşise. Din camera cealaltă se auzeau voci vesele de copii, vorbind o limbă care-mi era vag familiară. Ascult un timp, apoi întreb, în şoaptă:

-Indieni sau sud-americani?

-Ei, pe sărăcie, indieni… Îs Sile cu Pişti, răspunde ea sotto voce.

-Da’ de ce vorbesc aşa de ciudat? De-a ce se joacă?

-Nu se joacă. Îi învaţă Luci engleză! zice ea cu mândrie abia reţinută.

Nu ştiu dacă v-am spus până acum, dar Pisu-Pis a fost profesor la viaţa lui. De fizică şi matematică.

-Da’ de ce engleză?! fac eu nedumerită.

-Ei, de ce! Pentru că ştie şi poate, de-aia, spune ea cu început de iritare. Hai, zi de ce ai venit!

Luci, zis şi Pisu-Pis, a fost toată viaţa un autodidact. A învăţat din manuale ceea ce alţii ştiau în mod natural sau au prins doar urmărindu-i pe meşteşugarii cartierului la lucru. De exemplu: luându-se după Cartea automobilului, şi-a curăţat singur motorul Daciei pe care o folosea când mergea la ţară sau în concediu. Bun, că i-a luat aproape o jumătatea de an, asta se explică doar prin faptul că era o persoană teribil de ocupată. Apoi a învăţat să grădinărească. Şi-a luat Manualul Viticultorului şi Gradinăritul, pasiunea mea, şi a purces să-şi amenajeze parcela din spatele casei în modul cel mai ştiinţific cu puţinţă. Văzându-l că se pricepe, l-am rugat şi noi o dată să ne planteze nişte puieţi de pomi fructiferi. S-a informat rapid şi ne-a anunţat că îi putem lăsa liniştiţi aşa, până când sapă el gropile, chestie care i-a luat câteva zile, că a tras nişte cratere de parcă urma să turnăm fundaţia vreunui buncăr acolo. Într-o seară, pe la ora 23, când tocmai ne pregăteam să ne culcăm, cine suna ca nebunul la poartă?! Pisu-Pis, care ajunsese, în sfârşit, la capitolul despre păstrarea puieţilor până când vor fi plantaţi.

-Am greşit ceva, a bâiguit el dându-ne la o parte din calea lui.

Nu s-a oprit decât în pivniţă, de unde s-a întors cu tijele alea desfrunzite, ale căror rădăcini învelite în folii de plastic erau aproape uscate. Le-a băgat în butoiul în care adunăm apa de ploaie şi a plecat fără niciun cuvânt. Ba parcă lejer supărat pe noi. A doua zi, a revenit, le-a inspectat, a dat din cap nemulţumit, apoi le-a plantat în locurile pregătite din timp. Inutil să vă zic că nu s-au prins nici jumătate dintre ei, dar explicaţia aveam s-o aflăm tot de la horticultorul nostru amator:

-Şi-au bătut joc de voi ăia care vi le-au dat. Erau aproape uscaţi. Noroc că am reuşit să îi salvez măcar pe ăştia…

Pe când îmi înghesuia tanti Sia câteva mâini de nuci într-o pungă “de un leu”, îi văd pe copii ieşind din cameră.

-Sou long, mistăr profesăr! zice Pişti, obrăznicătura cartierului.

-Sou long, childrăn! răspunde “ticiăr” Pisu-Pis, cu ochelarii aburiţi de emoţie.

-Gled tu sii iu, adaugă Sile şi se întoarce rapid în “sala de studiu”, din care revine cu două işlere.

-Asta se zice la venire, îi atrage atenţia, plin de bunăvoinţă, profesorul. Dar e bine că ai reţinut…

Ei, asta se petrecea prin vară, în vacanţa şcolară.

Îi întâlnesc, zilele trecute, pe cei doi năzdrăvani. Sunau de zor la porta lui Pisu-Pis.

-Ce faceţi aici, băieţi? îi iau eu la trei păzeşte, ştiindu-le obiceiul de a apăsa pe butonul soneriei şi apoi a o şterge printre blocuri.

-Am venit la ora de engleză.

-Păi, nu faceţi acum la şcoală, cu profesoara voastră?

-Ba da, dar ne continuăm şi orele cu nenea Luci.

-E chiar aşa de bun? îi trag eu deoparte, încercând să-i descos.

-E un dezastru, doamnă, dar să nu ne spuneţi. Ne-o atras şi profa de engleză atenţia. Cică avem o dicţie de-zas-tru-oa-să, hihi!

-Şi de ce continuaţi atunci?…

-Ei, cum de ce?! Face tanti Sia nişte prăjituri de te lingi pe bot!

Ei, da, începeam să înţeleg şi eu câte ceva aşa…

Dublu orb (26)

Stăteam îmbrăţişaţi, în tăcere, iar timpul îşi suspendase curgerea.

-La ce te gândeşti când eşti singur? De exemplu, la plajă…

-La nimic de cele mai multe ori. Încerc, pur şi simplu, să-mi pun creierul pe „silent”. Poate că de aceea şi beau uneori, ca să reuşesc să mă decuplez de toate. Am o memorie monstruoasă. Nu pot uita nimic din ce am învăţat, văzut sau auzit. Uneori mi-e teamă că-mi va crăpa capul, lăsând să se reverse toate cunoştinţele acumulate, amintirile… Îmi trebuie o disciplină de fier ca să-mi ţin mintea în frâu, altfel aş divaga la nesfârşit, lucru care nu-mi ajută nici în profesie, nici când mă aflu în societate. Toate acestea cer un efort inimaginabil. Ai remarcat, cred, că nu mi-e greu să vorbesc, ci să tac… dar şi atunci gândurile mi se învârtesc în cap, încercând să găsească o portiţă de ieşire, făcându-mă să par detaşat de realitate, infatuat, egocentric… Chiar tu mi-ai reproşat, de câteva ori, că nu sunt atent la ce-mi spui, deşi întotdeauna, la somaţia ta de a repeta ultimele fraze pe care le-ai rostit, le-am redat cu acurateţe.

-Este memoria de scurtă durată a şcolarilor neatenţi, am spus, doctă.

-Ar fi bine dacă ar fi doar asta. În realitate, cuvintele se gravează adânc în straturile memoriei mele. Metaforic vorbind, mintea mea este ca o infinită bandă de întregistrare; odată şi odată se va rupe, sau se va încâlci în asemenea hal încât n-o să se mai aleagă nimic din ea. Atunci voi fi o legumă; nu-mi voi mai şti, probabil, nici numele.

-Nu-ţi fie teamă, nu se va întâmpla aşa. Există mecanisme fiziologice de protecţie…

-La mine, nu. Sunt cu defect, a spus râzând nefiresc.

-Nu se poate, ai fi înnebunit până acum dacă n-ar funcţiona.

-Cine-ţi garantează că nu sunt nebun?!

Începea să nu-mi mai fie cald şi bine lângă el. Dacă spunea adevărul? Parcă mă strângea prea tare în braţe, şi nu mai aveam suficient aer. Am încercat să mă desprind de el, dar braţele lui mă ţineau lipită de trupul puternic.

-Am… Aş vrea să merg la baie, am spus abia mascându-mi panica incipientă.

-Te-am speriat…

-Nu, chiar simt nevoia… omuleţii tăi au luat-o la vale.

-Lasă-i să zburde. Îmi place să ştiu că urma mea mai stăruie în tine, un timp… Oricum, înainte de a veni Verona, voi schimba aşternuturile.

Mi-a atins sânul stâng, cu palma. Credeam că vrea să mă mângâie, dar o ţinea acolo nemişcată.

-Fricoaso! l-am auzit râzând înfundat. Te dai tu dură, dar inima îţi bate ca la o păsăruică prinsă în laţ.

-Nu mi-e frică de tine, am parat, cu un nod în gât.

-Acum, da, puţin. Hai, recunoaşte. Sau nu poţi, că pentru asta ai avea nevoie de curaj, ori tu…

-Nu mi-e frică! Sau poate că nu-mi pasă… dacă eşti nebun, nici eu nu-s întreagă la cap atâta timp cât m-am îndrăgostit de tine. Nebunii se înţeleg între ei, se ştie.

-Ciudat mod de a raţiona ai. Eşti nebună, a conchis el fals îngrijorat. Uite ce se întâmplă când aduci în casă necunoscute!

L-am îmbrâncit de lângă mine şi am început să mă îmbrac, cu gesturi smucite.

-Nu mă lăsa singur, l-am auzit în urma mea, în timp ce mă îndreptam spre baie.

-Mă întorc imediat. Pregăteşte-mi, te rog, ceva de băut până atunci.

Îmi priveam în oglindă faţa cu buze palide, părul răvăşit, şi îmi spuneam: „Aşa arată o soţie infidelă”. Răvăşită, îmbătrânită, depravată. Îmi venea să-mi dau palme. „Eşti mulţumită?” i-am spus chipului străin din faţa mea. „A meritat?”

Mi-am clătit faţa cu apă rece, mi-am făcut buzele cu ruj şi m-am pieptănat, apoi m-am dus la bucătărie, unde îl auzisem pe Igor umblând prin sertare şi în frigider. Aşternuse o faţă de masă, farfurii şi tacâmuri, iar în cuptorul cu microunde ceva se încălzea.

-Am cam inversat ordinea, a spus, râzând. Întâi ar fi trebuit să servim cina… Noi am început direct cu desertul.

-Aşa se întâmplă când aduci în casă necunoscute, am ripostat, cu ţâfnă jucată.

Terminasem de mâncat de aproape o oră şi el continua să vorbească, aşezat pe scaunul comod de lângă fereastră, de unde putea îmbrăţişa cu privirea întreaga încăpere, în timp ce eu stăteam pe un taburet care se clătina la cea mai mică schimbare de poziţie. Am prins o pauză de vorbire şi m-am ridicat, anunţându-l că trebuie să plec.

-Nu mă lăsa singur. Stai până dimineaţă. Sună-l pe Pat şi inventează ceva; eşti scriitoare, ce naiba! Zi-i că trebuie să stai cu o prietenă bolnavă sau aşa ceva…

Devenise din nou peltic, semn că se întrecuse cu băutura. „Bea ca să uite că nu poate uita, pe naiba!” mi-am zis, iritată. „O face pentru că-i place. Auzi la el: nu poate uita nimic! Şi eu chiar l-am crezut. Proastă mai sunt!”

Album de familie!

Asta sunt eu, cum ar veni.

În continuare, vi-i voi prezenta pe câţiva dintre prietenii mei din lumea animalelor. Fac asta apelând la pozele Janei Burton, cea mai tare în domeniul fotografiilor de acest tip.

Din când în când, îmi mai invit cunoştiinţele la masă. De exemplu pe ţeposul ăsta. Îl recunoaşteţi?

Cam haplea musafirul meu! Eu aş vrea şi un pic de convesaţie colea, dar n-ai cu cine, bre, n-ai cu cine!

Şi atunci, îl chem pe cuţulică pdm! (Mă rog, aici e cu soră-mea, în timp ce îi rădea porţia de ficăciori la tavă! Soră-mea, adică!)

(Pentru că relaţia mea cu el e mai degrabă asta

(şi din când în când, asta!)

Aşa că, parcă tot mai bine e cu Ziurel şi Mărgelatu! Cu ăştia mai apuc şi eu să mă dau mare!

Dublu orb (25), pentru Alba!

Simona
Avem tipuri diferite de memorie. Eu şi Igor. A mea este aproximativă, afectivă şi senzorială. A lui este riguroasă şi cronologică, viciată de informaţiile –unele eronate- pe care le-a receptat. El ştie data primului nostru sărut, eu pot evoca doar gustul buzelor lui, asprimea bărbii „de o zi” şi durerea de ceafă care m-a fulgerat atunci. El ţine minte cu exactitate toate vorbele pe care i le-am spus, eu doar intonaţia şi încărcatura lor emoţională. El este arhiva, eu boarea de vânt care o aeriseşte când uită deschisă uşa. Dacă vreţi să ştiţi exact ce s-a întâmplat între noi, întrebaţi-l pe el. La mine să apelaţi doar dacă vreţi să aflaţi ce miros are pielea lui, cu ce seamănă trupul lui istovit şi cum reacţionează când se simte atacat sau părăsit sau, pur şi simplu, neiubit.
Spre exemplu, nu-mi aminteam unde am făcut dragoste prima oară, dacă nu-mi spunea el: acasă la ei, într-un week-end, când Verona era plecată din ţară. O dată fixat acest lucru, mi-au revenit în memorie toate amănuntele acelei întâlniri care avea loc după ce crezusem că toate firele dintre noi s-au rupt. Ştiu cu exactitate cât de afectat era de boala incurabilă a lui Raul, care se îndrepta, cu paşi repezi, spre final. Fratele lui mai mare îşi sfârşea zilele în spital, sub ochii neputincioşi ai medicilor şi ai familiei. Igor nu putea scăpa de un inexplicabil sentiment de vinovăţie, ca şi când el ar fi trebuit să-i depisteze maladia necruţătoare şi să-l scape de ea. Ştiam că făcuse tot ce era omeneşte posibil şi încercam să-l ajut să se împace cu gândul acesta. Reuşeam din când în când. Făceam eforturi să-i schimb cursul gândurilor măcar când era cu mine, îi treceam cu vederea micile gafe, dar se pare că nu sunt făcută să parcurg perioade lungi şi întunecate. Obosesc uşor şi dărâm, cu un cuvânt, tot ce-am clădit în câteva săptămâni. De data aceea, nu ştiu cu ce-mi „greşise”, dar îl amendasem cu un mesaj usturător, la care mi-a răspuns într-un fel care m-a făcut să-mi fie ruşine de ieşirile mele necontrolate. Rezultatul: prima pauză din relaţia noastră; prima, dintr-un şir nu prea lung, căruia i-am pus capăt când m-am decis să nu mai încerc să-l schimb de dragul iubirii noastre. Am spus iubire? Da, am spus-o, pentru că, oricât de mult m-am ferit să ajung la aşa ceva, în cele din urmă, s-a întâmplat; era invitabil când respirai acelaşi aer cu el atâta timp. Am devenit femeia lui, de fapt “fetiţa lui dulce”. Conversaţiile noastre telefonice zilnice, aşa insipide cum mi se păreau câteodată, au devenit ca un fel de drog de care depindea dacă ziua îmi va fi luminoasă sau înnorată.

Verona plecase de câteva ore, Igor verificase că aceasta ajunsese la destinaţie, aşa că m-a invitat să-i fac o vizită.

-Unde? am întrebat cu inima tresăltând de bucurie. (Nu ne mai văzusem de o săptămână, în semn de represalii pentru că îmi umblase gura fără mine.)

-La mine acasă.

-Cum?! Şi soţia ta…

-Ne descurcăm noi cumva, a răspuns râzând.

-Credeam că vorbeşti serios, am spus, supărată.

-Vorbesc serios, în ciuda faptului că mă crezi altfel. Ne vedem la mine acasă, deseară, la ora 18. Dacă poţi, bineînţeles.

-Pot, dar nu acolo. N-aş îndrăzni să dau ochii cu Verona.

-Cine spune că trebuie s-o faci? Sau, mă rog, dacă ţi-e dor de ea, urcă-te în avion şi mergi la Viena.

-De ce acolo? Nu înţeleg nimic.

Dacă vrei să nu ai surprize, cu mine trebuie să fii uneori explicit, în ciuda faptului că mă laud cu simţul subtilului.

-Simplu: este plecată la o reuniune internaţională. Sunt singur câteva zile. Credeam că vrei să mă acompaniezi, dar, dacă mă refuzi, va trebui să găsesc pe altcineva să-mi umple „golul interior”, cum spui tu.

Îmi venise inima la loc. Pământul îmi devenea din nou sigur sub picioare.

-N-ai decât să încerci. Mă îndoiesc însă că vei găsi pe cineva cu „buze fierbinţi” ca ale mele.

-Păi atunci, ce mai aştepţi? Ne vedem la mine, la 18.

Exultam. Ceva prindea contur după atâtea luni de tatonări, de discuţii incitante, aluzive, dar doar vorbe la urma urmei… Avusesem timp să mă pregătesc pentru ce va urma, însă, o dată trecută prima explozie de bucurie, începeam să mă gândesc la consecinţe. Voiam cu adevărat să merg până la capăt ? Dar, oare, în adâncul sufletului, nu o făcusem deja?! În toţi anii de căsnicie, nu împărtăşisem, cu Paty, atâtea gânduri cât o făcusem cu Igor în numai câteva săptămâni. Nu este aceasta adevărata trădare? Probabil că, gândind astfel, nu făceam decât să minimalizez importanţa actului fizic care urma să aibă loc peste câtva timp. Oricum ar fi, n-aş mai vrea să trăiesc tumultul acelor ore, altădată…
Casa familiei Panduru m-a surprins prin lipsa amprentei bărbăteşti din ea. Iubitul meu trăia, parcă, în gazdă la o domnişoară bătrână. Mobilă veche şi anostă, cu pete de arsuri şi zgârieturi pe blatul meselor; fotolii obosite de trupurile masive ale celor care îşi petrecuseră lenea pe pernele lor; o adevărată colecţie eterogenă de bibelouri „graţioase”, ieftine; un număr impresionant de rame de fotografii, dintre care, din unele, nu fuseseră încă scoase ilustratele cu care se vindeau; o înşiruire alandala de vaze de flori pe pervazul ferestrei; dormitorul de tip conjugal, în care se mai simţea parfumul Veronei; în dreptul saltelei ei, deasupra patului: bijuterii şi flacoane cu lapte de corp, alături de câteva cărţi din seria Chic (pe care le citisem şi eu, dar le făcusem apoi cadou unei colege de serviciu); baia încărcată de cosmetice care să-i ajungă unei familii numeroase un an cel puţin (am recunoscut aici pasiunea ei pentru shopping, de care Igor părea atât de plictisit, dar şi uşurat că-i cheltuieşte energia nevestei neglijate); bucătăria încărcată de mirodenii din toate colţurile lumii, dar cu o lingură de spumuit cu smalţul sărit, care abia se mai ţinea în niturile care o legau de mâner; mi-a trecut prin minte, într-un moment de răutate, să-i trimit, prin poştă, sub nume fals, bineînţeles, una nouă, sau, mai bine, un întreg set, dar nu am fost niciodată atât de furioasă pe ea sau supărată pe el ca să fiu în stare de asemenea abjecţie; gândul însă mă tenta, de ce să n-o recunosc…

La ora fixată, iată-mă sunând la interfonul familiei Panduru. Poarta mi-a fost deschisă aproape imediat. Am străbătut în pas alert, cu inima în gât, cei câţiva paşi până la uşa în pragul căreia mă aştepta Igor, cu un pahar de bere în mână.

Fir-ar să fie! Nu se putuse abţine? Poate că altădată i-aş fi spus ceva pe tema aceasta, dar acum, când abia ne împăcasem, era mai bine să-mi ţin observaţiile doar pentru mine. A simţit poate ceva, pentru că a aşezat paharul pe o etajeră şi m-a luat în braţe. Contactul cu trupul lui mare, cald, cu miros familiar –de B-uri- a avut darul de a-mi risipi încordarea şi indispoziţia. Eram la adăpost de toate relele lumii acolo. Mă săruta blând, pe tâmple şi pe frunte; credeam că şi această întâlnire va fi una platonică, dar începusem să mă obişnuiesc şi cu acest fel de dragoste care mă regresa în anii adolescenţei. N-a fost aşa. De data aceea am mers până la capăt; unul tremurat şi oarecum neaşteptat, dar se chema că făcusem dragoste, că ne împlinisem şi trupeşte, nu doar sub celelalte aspecte. Eram femeia lui. Fetiţa lui dulce. Iubita lui. Partenera lui în toate cele.